Surâzând, von Barring ne‑a înmânat permisiile.
— Dacă vă grăbiţi puţin, vă duc la tren. Aveţi paisprezece
zile de permisie şi cinci zile pentru drum.
Cântece şi ţopăieli de bucurie, frizând nebunia. Am intrat în
casă, dansând, a urmat apoi chinul de a folosi bătrâna lamă de ras care trecuse
peste obrajii fiecăruia de cincizeci de ori. Porta o îmbrăţişă pe rusoaică şi
trase cu ea un vals de‑i săriră papucii. Bătrâna cotcodăcea ca o găină şi se
abţinea cu greu să nu izbucnească în râs.
— Sunteţi mai răi decât cazacii! spuse ea.
BATALIONUL DE REZERVĂ 988
Am ajuns la Gomei cu o întârziere de douăzeci şi patru de ore.
Trenul din acea zi plecase deja. Trebuia să‑l aşteptăm pe cel de a doua zi.
Un subofiţer ne‑a spus că pe front a început din nou bulionul. Ruşii
se pare că atacaseră pe toată lungimea şi în unele locuri izbutiseră să rupă
frontul.
— Am tăiat‑o la timp, remarcă
Porta. Un noroc chior...
Sceptic, Bătrânul clătină din cap.
— În două săptămâni o luăm de la cap. Şi m‑aş mira ca lucrurile să se
aranjeze între timp!
— Gura, piază‑rea, i‑o scurtă Stege. Ne strici tot cheful cu ideile tale pesimiste!
Două săptămâni acasă, ăsta‑i capătul lumii!
Poate că războiul se şi termină până atunci...
O noapte întreagă am disecat proiecte minunate. Mă gândeam la rotunjimile
pietroase ale Ursulei, îmi imaginam braţele ei puse în jurul gâtului meu,
drumul degetelor ei în lungul şirei spinării. O doream din răsputeri şi tăceam.
Trenul trebuia să pece de‑abia la ora 1840, dar eram pe
peron încă de la cinci după‑amiază. Ne simţeam mai puternici ca nişte regi
arătând foile noastre de drum celor din poliţia militară. Am găsit un
compartiment liber, iar Porta şi Pluto s‑au instalat în plasa pentru bagaje ca
să doarmă liniştiţi. Ne‑am scos cu toţii bocancii şi ne‑am pregătit pentru
noaptea care urma. Trenul se umplea treptat cu permisionari gălăgioşi care se
înghesuiau pe culoare. Sticle cu şnaps treceau din mână în mână şi începeau să
se audă cântece.
Porta îşi scoase fluierul şi cântă un refren interzis, pe care ne‑am
grăbit să‑l reluăm în cor. Am trecut prin tot repertoriul nostru de cântece
obscene. Chiar şi cele mai scârboase. Nimănui nu i se părea deplasat. Noi, cătanele
bătrâne, cântam ce vroiam. Dacă ne‑ar fi făcut cineva morală l‑am fi aruncat pe
geam fără nici o discuţie. Când trenul s‑a urnit din loc, uralele noastre au
făcut să tremure cele câteva geamuri întregi ale gării.
Târziu în noapte am oprit în Moghilev. Scandalul se mai potolise.
Cei mai mulţi moţăiau visând la permisia lor. Pentru cei mai mulţi era prima în
ultimii ani.
Cu o zmucitură, trenul a pornit, a făcut câţiva metri şi s‑a oprit
din nou. După câteva clipe s‑au auzit urlete de afară, iar uşile vagoanelor au
fost deschise. Poliţiştii strigau:
— Toată lumea afară cu echipamentul şi bagajele. Permisiile sunt
anulate.Ofensiva rusă a rupt liniile noastre. Veţi fi grupaţi provizoriu într‑un
batalion de rezervă şi vă întoarceţi la chelfăneală!
A izbucnit un scandal monstruos, iar intruşii au fost aruncaţi în
noroi, spunându‑li‑se să‑şi plimbe în altă parte târtiţele şi glumele nesărate.
Dar nu era o glumă. Adormiţi, încordaţi, a trebuit să părăsim
convoiul şi să ne aliniem în două grupuri pe peronul gării Moghilev. La stânga
artileria şi tanchiştii. La dreapta toţi ceilalţi: infanterie, aviaţie, marină,
orice ar fi fost. Ni s‑au luat ordinele de permisie, apoi s‑a auzit ordinul
fatal:
— Coloană, la dreapta! Înainte... marş!
Am mers toată noaptea. Sleiţi de oboseală, de furie şi de
dezamăgire în vântul tăios şi în zăpada care ne orbea. Nu ne venea că credem că
păţim asemenea măgărie. Nu se fac asemenea glume cu soldaţii. Nu‑i arunci din
trenul care îi duce către o permisie binemeritată. Nu le iei Eldorado‑ul, ţara
făgăduită, pentru a‑i trimite pe front la tunurile şi aruncătoarele de
flăcări, sub focul inamic. Era o lovitură capabilă să distrugă şi puţina
încredere şi forţă pe care unii dintre noi o mai aveau.
Şase zile de marş prin zăpadă, prin zăpadă şi iar prin zăpadă.
Apoi un prim contact cu forţele inamicului, puţin mai la nord de Lişvin. Ce
curios era să auzi cum se înfig obuzele în zăpadă cu un zgomot moale. Încet,
frontul ceda sub presiunea infanteriei ruseşti care înainta implacabil,
indiferentă la pierderi. Încet, dar sigur, grupul nostru improvizat se rărea
şi se îndrepta spre dispariţie. Noi, care n‑aveam ce căuta în Rusia, nu
dovedeam să‑i stăvilim pe cei care voiau să cureţe ţara lor de prezenţa
noastră. De partea lor era dreptatea în sensul că se împotriveau unui agresor,
căci atacul nostru „preventiv" fusese doar un artificiu de propagandă.
Unitatea noastră se numea Batalionul 988 de teritoriali în
rezervă şi gluma cea mare era că aduna reprezentanţi ai tuturor armelor, de la
marină la aviaţie, trecând chiar şi prin garda civică, şi doar un singur, un
unic teritorial! Se întâlneau toate uniformele, erau afişate toate însemnele,
toate insignele, toate ecusoanele. Un singur lucru ne unea, ura pe care ne‑o
inspira Batalionul 988. Ardeam de nerăbdare să ne regăsim unităţile.
Un angajament mai dur cu inamicul s‑a produs la est de Volkov,
ruşii aruncând în luptă numeroase tancuri şi aviaţie de vânătoare şi
bombardament. Într‑o ruină am găsit o pisică roşcată cocoţată într‑o şaretă,
mieunând de
frig, de frică şi de foame. I‑am dat cu forţa un gât
de snaps înainte de mâncare. Când am plecat a pornit‑o după noi. Pentru că era
roşie, am botezat‑o „Stalin".
Stalin a făcut toată campania de la Volkov pe raniţa lui Porta,
iar Pluto şi Stege i‑au croit o uniformă completă, pantalon, bluză şi chipiu,
acesta din urmă legată cu un şnur ca să nu‑l piardă în luptă. Aparţinând unui
regim disciplinar, Stalin nu avea voie să poarte vulturul nazist. La început a
încercat să scape de haine, apoi şi‑a dat seama că îi ţin de cald, sau a
sfârşit prin a se obişnui cu ele, aşa cum se obişnuise cu raţia zilnică de
şnaps. A tras de altfel câteva beţii de neuitat. Puteţi să spuneţi că era o
cruzime faţă de bietul animal, dar Stalin nu ne‑a părăsit nicio clipă, iar
blana lui a devenit lucioasă, s‑a îngrăşat şi a recăpătat tupeul caracteristic
pentru o pisică al cărei univers este stabil şi ordonat.
La sosirea Crăciunului nu mai rămăseseră din Batalionul 988 de
rezervişti decât oameni pentru o companie care, de altfel, a şi fost
destrămată. Ne‑am primit toţi cinci ordinele de drum pentru Godnio pe Vorskla,
unde staţiona regimentul nostru. Trei zile mai târziu ne prezentam la Cartierul
general al unităţii şi de a doua zi treceam la corvoadă. Înainte de toate însă
ni s‑a adus poşta.
Aveam un teanc de scrisori de la Ursula şi de la mama. Fiecare îşi
devora scrisorile, le citea şi le recitea, ca în final să le citească cu voce
tare în faţa celorlalţi, pentru a visa mai bine şi a le sorbi cu setea unui
suflet dornic de prezenţa celor de acasă şi care trebuie să se mulţumească
doar cu cuvinte scrise pe hârtie. Într‑una din scrisorile ei, Ursula îmi
spunea:
„München, 9 decembrie, 1942
Dragul meu,
Sufăr alături de tine pentru această oribilă nedreptate care v‑a
fost făcută, ţie şi camarazilor tăi. Dar nu te lăsa doborât pentru că ţi‑au
furat permisia. Rămâi încrezător în viitor, în ciuda tuturor acestor mizerii
făcute de ei. În curând coşmarul se va termina, iar vulturul nazist îşi va fi
pierdut toate penele.
M‑am rugat Domnului să te protejeze de ororile frontului. Deşi te
consideri păgân şi îţi afişezi necredinţa, ştiu că El te iubeşte mai mult decât
pe cei mai buni preoţi ai săi, iar când războiul se va termina o să ştiu cum să
te conving şi cum să sparg carapacea asta de cinism în spatele căreia vă
ascundeţi tu şi toţi ceilalţi nefericiţi din unităţile care nu poartă vulturul nazist
pe piept. Nu uita că mai devreme sau mai târziu se va instaura pacea, iar
visele frumoase vor deveni realitate.
Cred că până atunci o să pot deschide un cabinet la München sau la Köln şi marea mea speranţă este că ai să
urmezi cursuri de stomatologie. Promite‑mi doar că n‑o să rămâi în armată,
chiar dacă ai avea şansa unei cariere strălucite!
În şase luni termin specializarea în chirurgie şi încep să pun
deoparte bani pentru căminul nostru. Poate reuşesc să‑l amenajez până la
întoarcerea ta.
Dar ce bazaconii spun? Sper să vii mai repede de atât. Vreau să te
întorci chiar azi, acum.
Tata şi mama s‑au obişnuit cu ideea de a avea un ginere.
Bineînţeles că la început nu voiau să creadă şi aş fi vrut să le vezi mutrele
când le‑am spus că eşti un fost puşcăriaş — aşa este? — şi că acum serveşti
într‑un regiment fără înaripată. M‑au crezut nebună, pe moment, dar au cedat
când le‑am spus că singura ta crimă era de natură politică şi te‑au acceptat
fără rezerve spunând că dacă ne iubim nimic altceva nu contează.
N‑are rost să‑ţi vorbesc de politică, doar sunteţi bine informaţi
acolo, în primele rânduri! Mă consolez repetându‑mi că din moment ce vom fi
împreună până la sfârşitul vieţii, o permisie anulată nu are mare importanţă.
De altfel, în clipele astea, o permisie n‑ar fi decât o altă formă
de tortură, căci m‑aş gândi fără încetare la întoarcerea ta pe front, la
inevitabila despărţire.
Îţi trimit şi o cruciuliţă de aur. Am
purtat‑o la gât, direct pe piele, încă din copilărie şi aş vrea să o porţi şi
tu acum. Te va proteja de rău. Sărut‑o în fiecare seară aşa cum sărut eu inelul
pe care mi l‑ai dăruit. Dragul meu, iubitul meu Sven, te iubesc atât de mult
încât izbucnesc în plâns la gândul că ne vom reîntâlni şi n‑o să te mai las să
pleci. Eşti al meu, doar al meu. Chiar dacă te îndrăgosteşti din când în când
de o rusoaică sau de o nemţoaică din armata noastră. Căci ştiu că nu poţi iubi
pe alta aşa
cum mă iubeşti pe mine. Şi te iert de pe acum dacă ai
căutat uitarea în braţele altor femei. Nu‑ţi cer să trăieşti ca un călugăr.
Tot ceea ce aş vrea ar fi să nu te angajezi în ceva ce n‑ai avea curajul să‑mi
povesteşti.
Nici nu ştii cât am plâns când minunatul tău camarad, Bătrânul, mi‑a
scris, spunându‑mi că ai căzut prizonier. A fost scrisoarea cea mai frumoasă, dar şi cea mai tristă
pe care am primit‑o vreodată. Şi totuşi n‑a fost nimic pe lângă ce am simţit
după unsprezece luni când am primit scrisoarea ta în care îmi povesteai
prizonieratul tău. Am leşinat pentru prima dată în viaţa mea. Am făcut febră şi
o săptămână a trebuit să stau în pat. Ce prăbuşire, dar în ciuda febrei mă
simţeam fericită, fericită!
Îmi spui că nu crezi în Dumnezeu, dar ştiu că El n‑a încetat
să vegheze asupra ta, pentru că eşti un om adevărat, asemeni camarazilor tăi.
Ai defecte şi slăbiciuni, dar eşti mai uman, cu inima şi cu gândurile mai
curate decât cei mai mulţi dintre stâlpii bisericii, broaşte de confesional,
greieri ai agheazmatarului. Spune‑ţi că împărtăşesc ura ta împotriva oricărei
forme de ipocrizie şi că aceşti preoţi sunt doar slugi servile în solda unor
stăpâni nerecunoscuţi de Dumnezeu şi de adevăraţii creştini. Dar cel care
propovăduieşte mila nu‑i poate împiedica pe ipocriţi să fie acolo şi nu
trebuie să te gândeşti că ascultând ce are de spus faci cauză comună cu acei
preoţi nedemni. Asta vreau cu orice preţ să te fac să înţelegi şi sunt sigură
că o să te conving.
Trebuie să mă opresc aici, dragostea mea, iubitul meu, rugându‑te
să ai grijă de tine. Ştiu că este greu, dar nu te lăsa scufundat în indiferenţa
şi cinismul soldaţilor din linia întâi. Continuă să crezi că există şi frumos
pe lumea asta. Vreau să te recuperez viu. Fă totul ca să rămâi întreg. Viu şi
întreg te vreau acasă. Cu trupul şi sufletul. Iar anul care vine să ne aducă
speranţă şi fericire, nouă şi întregii lumi.
Femeia ta pe vecie.
Ursula"
Speram să fim înlocuiţi de Crăciun, dar am fost dezamăgiţi şi, în
plus, am fost promovaţi infanterişti şi duşi în prima linie.
Seara Naşterii Domnului m‑a găsit undeva în no man's land, pe
fundul uneia dintre găurile săpate din cincizeci în
cincizeci de metri. Rolul acestor posturi avansate era acela de a da alarma în
cazul în care patrule inamice se aventurau până în liniile noastre. Dar oricât
de conştiincios ai fi fost, inamicul tot se infiltra şi dispărea fără să fie
semnalat. De‑abia la sosirea zorilor descopeream asta... dând peste santinelele
noastre cu gâtul tăiat. Sau chiar găsind postul gol, ruşii surprinzându‑l şi
luându‑l prizonier pe ocupant.
Trăsesem la sorţi posturile de gardă. Von Barring nu dorise să dea
ordin în noaptea de Crăciun. Bileţelele fuseseră puse în cascheta sa şi
întreaga campanie trăsese la sorţi. Şi nu doar soldaţii, ci şi gradaţii, ba
chiar şi von Barring. Astfel, unul dintre locotenenţii noştri intra în post
intre orele 22‑01.
Mi‑am petrecut deci acea noapte într‑un adăpost individual, în
inima no man's land‑ului, cu
mitraliera şi grenadele pregătite.
Cel mai mare duşman în asemenea cazuri este somnul, căci tensiunea
permanentă şi încordarea cu care cauţi să distingi sunetele şi imaginile în
întuneric te epuizează, iar singurătatea acţionează ca un somnifer. Eşti singur
şi te simţi singur şi te cuprinde nostalgia, ajungând să tânjeşti după moarte.
Ideea de a adormi şi a termina odată cu toate apare în culori periculos de
seducătoare. Totul pare uşor. Lipsit de durere. Lucrurile care îţi susţin dorinţa
de a trăi, imaginea fiinţelor iubite, par să se estompeze într‑o irealitate
fantomatică. Prea mare efortul ca să te întorci la ele...
Brutal, un zgomot în surdină, metalic, pare să se audă în dreptul
adăpostului meu. Încep să tremur şi să‑mi imaginez răceala unui pumnal pe
gâtul meu. Îmi muşc buzele până la sânge şi cu mâna încleştată pe o grenadă
scrutez întunericul până când privirea mi se tulbură. Se distinge parcă un
târşâit în zăpadă.
Să trag o rachetă? N‑aş vrea să mă acopăr de ridicol. Convenţiile
sunt atât de puternice încât în faţa unor dileme preferi să‑ţi rişti pielea
decât să fii rănit în amorul propriu. Aşa suntem făcuţi, înţeleagă cine
poate... Iar lansarea unei rachete mi‑ar desconspira poziţia în faţa oricărui
soldat rus aflat în apropiere şi gata să‑şi mânuiască pumnalul.
Pe urmă un ţipăt şi un horcăit. Simultan o altă voce urlă:
— Ajutor! Ivan m‑a prins! Aj...
Felul în care ţipătul a fost întrerupt, sugera o mână pusă pe gura
celui atacat. Mi s‑a făcut părul măciucă şi mi s‑a părut că disting câteva
siluete întunecate, n‑am mai ezitat. Am aruncat grenadele şi am tras o rafală
de mitralieră, apoi am lansat rachetele luminoase, acum tot sectorul era
luminat.
Avusesem nouă santinele în no man's land. Şase nu s‑au mai
întors. Cinci aveau beregata tăiară, al şaselea dispăruse.
Poşta de Crăciun nu venise şi când a sosit era ziua naşterii
Domnului, la miezul nopţii, difuzoarele sovietice ne‑au lămurit:
— Alo, alo, 27 blindate! Crăciun fericit. Dacă vreţi să vă primiţi
coletele şi poşta, nu vă jenaţi, veniţi să le luaţi. Le avem aici, ca şi pe
poştaş. Sunt scrisori pentru...
Şi a urmat lista destinatarilor. Cum a terminat lista, a
suprasolicitat:
— Camarazi din 27. O să vă citesc acum câteva pasaje din aceste
scrisori ca să aflaţi ce se mai întâmpla prin ţară! Iată un mesaj pentru Kurt
Hessner... Dragă Kurt... A avut loc un raid noaptea trecută... O bombă a
distrus... Tatăl nostru este... Durere sfâşietoare — Kurt Hesner, dacă vrei să
afi restul scrisorii te aşteptăm şi te vom primi cu compasiune...
Au continuat să citească fragmente din scrisorile capturate,
făcându‑i pe toţi să creadă că cei de acasă erau morţi, mutilaţi, sinistraţi,
fără adăpost sau morţi de foame. Teama, incertitudinea au făcut să se clatine
multe suflete şi chiar în aceeaşi noapte cinci oameni au traversat no man's
land pentru a‑şi citi poşta la ruşi.
La ivirea zorilor am văzut trei infanterişti sovietici zăcând în
zăpadă în apropierea adăpostului meu. Urmele schiurilor treceau la numai doi
metri.
Într‑o bună zi, Porta a dispărut.
Cincisprezece veterani dintre cei mai hârşâiţi au solicitat, şi
li s‑a aprobat, autorizaţia de a efectua un raid de recunoaştere pentru a
lămuri această stranie dispariţie. Locotenentul Holler ne‑a însoţit şi el,
scoţându‑şi gradele şi însemnele de armă.
Am început cu depistarea santinelelor ruse, le‑am căzut în spate,
am aruncat câteva grenade şi am măturat tranşeea cu
mitraliera şi aruncătorul de flăcări. În câteva minute soarta lor a fost
pecetluită. Ne‑am întors apoi cu doi prizonieri, dintre care unul era muzicant,
un gornist. Cum i l‑am descris pe Porta, a început să râdă.
— E complet nebun, a explicat gornistul. În clipa asta participă
cu comisarul la un concurs „cine cade primul sub masă". Vrea să cumpere o
haină din blană de urs şi o ladă cu vodcă. Are la el cinci mii de ţigări să‑şi
plătească cumpărăturile...
La întrebările noastre înspăimântate, ne‑a răspuns că Porta fusese
capturat de o patrulă.
Două zile mai târziu încă nu‑l revăzusem pe Joseph Porta şi
începusem să deplângem pierderea sa.
Apoi, la capătul unei săptămâni, a apărut în adăpost purtând o
manta de ofiţer sovietic şi o servietă de piele bine burduşită.
— Ce timp frumos e azi!
N‑a spus mai mult, dar surâse indulgent în timp ce ne uitam la el
cu gura căscată.
— Sper că n‑am întârziat la masă. Ar fi păcat pentru că am adus
ceva de pileală.
Avea şase sticle de votcă în servietă, ca şi cele cinci mii de
ţigări cu care plecase.
— Comisarii încă n‑au învăţat să joace cărţi ca lumea, declară el
atotştiutor.
Şi asta a fost tot ceea ce a vrut să ne spună, drept care n‑am
găsit nicio explicaţie pentru aventura lui.
Şase sticle de vodcă, o manta nouă şi o servietă din piele. Ce
lucru ciudat este războiul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu