Un vis al lui Bradbury

Geamul de culoarea căpşunii

În visul lui, se făcea că închide uşa de la intrare — o uşă cu geamuri de culoarea căpşunii şi a lămâii, cu geamuri ca nişte nori albi sau ca apa limpede a unui pârâu. Două duzini de geamuri, dispuse în jurul unuia mare, de culoarea vinului de fructe, a gelatinei şi a cuburilor de gheaţă. Îşi aducea aminte cum, în copilărie, tatăl lui îl lua în braţe, spunându-i: „Priveşte!” Geamul liliachiu îi prefăcea pe trecători într-un fel de ciorchini livizi. În cele din urmă, geamul de culoarea căpşunii scălda orăşelul într-o lumină caldă, aşternea peste lume răsărituri roz şi făcea ca pajiştea tunsă să pară un covor persan cumpărat în vreun bazar. Geamul de culoarea căpşunii îi vindeca pe oameni de paloarea lor, încălzea ploaia rece şi dădea foc zăpezilor viscolite ale lui Făurar.

— Da, da, acolo!

În clipa aceea se trezi.

   Îi auzise pe băieţii lui vorbind, încă înainte de a se deştepta din vis: acum zăcea în întuneric, ascultându-le glasurile — un vuiet trist ca acela al vântului care prefăcea dealurile albastre într-un fund de mare alb. Atunci îşi aduse aminte.

— Suntem pe Marte, îşi spuse.

— Ce? strigă în somn nevastă-sa.

El nu-şi dădea seama că vorbise tare; se silea să stea cât mai liniştit. Deodată avu senzaţia stranie că o vede pe nevastă-sa umblând prin odaie şi lipindu-şi apoi faţa palidă de geamul ferestruicii, pentru a privi stelele limpezi, dar nefamiliare.

— Carrie! îi şopti.

Ea nu-l auzi însă.

— Carrie, repetă el. Aş vrea să-ţi spun ceva. De o lună încoace tot vreau să-ţi spun… Mâine… mâine-dimineaţă o să fie…

Dar nevastă-sa şedea în lumina albastră a stelelor şi nici nu-l lua în seamă.

Dacă Soarele ar fi rămas pe cer, dacă n-ar fi venit noaptea! se gândi el. Căci peste zi lucra ca dulgher, băieţii erau la şcoală, iar Carrie era ocupată cu spălatul, cu grădinăritul, cu gătitul — o sumedenie de treburi. Dar când asfinţea Soarele, iar mâinile lor se goleau de flori, de ciocane, de cuie sau de caiete, amintirile se întorceau acasă, pe întuneric, aidoma unor păsări de noapte.

Nevastă-sa îşi răsuci uşor capul spre el şi vorbi în sfârşit:

— Bob, aş vrea să plec acasă.

— Carrie!

— Aici nu-i ca acasă.

Ochii ei erau plini de lacrimi.

— Carrie, mai rabdă puţin, îi spuse.

— Nu mai pot!

Şi, mişcându-se parcă în somn, deschise pe rând sertarele dulapului, scoase de acolo teancuri de batiste, cămăşi, rufărie de corp şi le puse de-a valma pe masă, cu gesturi mecanice, fără să le privească. Era o rutină obişnuită, cu care el se deprinsese de mult. Nevastă-sa scotea lucrurile din sertare, în timp ce vorbea, apoi stătea liniştită câtva timp şi, după ce rânduia lucrurile, se întorcea, cu faţa uscată, la patul şi la visele ei. Lui i-era teamă că într-o noapte nevastă-sa ar putea goli toate sertarele şi ar căuta apoi cele câteva cuiere vechi rezemate de perete.

— Bob!

Glasul ei nu era amar, ci catifelat şi lipsit de modulaţii, incolor ca lumina Lunii care-i dezvăluia gesturile:

— De şase luni încoace vorbesc aşa în fiecare noapte. Mi-e ruşine. Tu munceşti din greu, construind case în orăşel. Un om care munceşte atâta n-ar trebui să asculte vorbele unei neveste supărate. Dar nu există leac mai bun decât vorba. Îmi lipsesc mai ales lucrurile mărunte — nu ştiu nici eu ce m-apucă, mi-e dor de nişte fleacuri. De leagănul nostru de pe verandă. De şezlongul în care mă trânteam în nopţile de vară. De serile acelea din Ohio, când mă uitam la oamenii care se plimbau pe străzi, pe jos sau cu maşina. De pianul nostru negru şi dezacordat. De vaza mea suedeză. De mobila din salon — era ca o turmă de elefanţi, ştiu, şi toţi elefanţii erau bătrâni. De cristalele chinezeşti care clincheteau când adia vântul. Şi de taclalele de pe verandă, cu vecinii, în nopţile de iulie. Toate fleacurile alea stupide, îmi lipsesc… deşi n-au nicio importanţă. Am impresia că tocmai asemenea lucruri îţi vin în minte pe la trei dimineaţa. Îmi pare rău.

— Să nu-ţi pară, îi spuse el. Marte e o planetă foarte depărtată. Miroase ciudat, arată ciudat, şi-ţi dă o senzaţie ciudată. Şi eu stau pe gânduri, noaptea. Am venit aici dintr-un orăşel frumos.

— Era plin de verdeaţă. Primăvara şi vara. Iar toamna era galben şi roşu. Aveam o casă frumoasă — şi veche! Să tot fi avut vreo optzeci sau nouăzeci de ani. O auzeam cum vorbeşte, noaptea, în şoaptă. Toată lemnăria aia uscată, scările, veranda, cercevelele. Oriunde puneai mâna, auzeai un glas. Fiecare încăpere îţi vorbea altfel. Iar când îţi vorbea toată casa, parc-aveai o familie întreagă în jurul tău, pe întuneric, legănându-te ca s-adormi. Nicio casă din cele ce se clădesc astăzi nu poate fi la fel. Pentru ca o casă să ajungă aşa, trebuie să trăiască între pereţii ei o mulţime de oameni, s-o îmbibe cu prezenţa lor. Căsuţa asta, în care ne aflăm acum, nici nu ştie că-s în ea, nu-i pasă dacă trăiesc sau mor. Face nişte zgomote ca de tinichea, iar tinicheaua e rece. N-are pori prin care să pătrundă şi să se aşeze anii. N-are o pivniţă în care să-ţi poţi pune unele lucruri pentru la anul şi pentru anul următor. N-are un pod în care să-ţi poţi păstra lucrurile de anul trecut şi din anii de dinaintea venirii tale pe lume. Barem de-am avea un colţişor, cât de mic, care să ne fie familiar! O, Bob, atunci am putea răbda toate ciudăţeniile. Dar când totul, absolut totul e bizar, îţi trebuie o veşnicie pentru a te familiariza cu lucrurile.

— M-am gândit eu însumi la toate astea, spuse el, dând din cap pe întuneric.

Ea se uita la cuferele rezemate de perete, în lumina Lunii. O văzu cum îşi întinde mâna spre ele.

— Carrie!

— Ce e?

— Carrie, spuse el, scoţându-şi picioarele din pat. Am făcut o prostie. În toate lunile astea te-am auzit cum visezi, speriată, i-am privit pe băieţi noaptea, m-am uitat la peisajele de pe Marte, pustii ca un fund de mare, şi… Se opri, înghiţind în sec, apoi continuă: Trebuie să înţelegi ce-am făcut şi de ce am făcut-o. Am cheltuit toţi banii pe care-i avusesem la bancă acum o lună, toţi banii pe care-i economisisem vreme de zece ani.

— Bob!

— I-am irosit, Carrie, îţi jur, i-am cheltuit pe nimic. Voiam să vă fac o surpriză, dar acum, în noaptea asta, când văd cuferele alea afurisite şi…

— Bob, îl întrerupse ea. Vrei să spui că am trecut prin toate greutăţile astea, pe Marte, economisind în fiecare săptămâna bani, pentru ca tu să-i prăpădeşti în câteva ore?

— Nu ştiu, răspunse el. Sunt un smintit. Uite, nu mai e mult până dimineaţă. O să ne sculăm devreme şi-o să te duc să vezi ce-am făcut. Nu vreau să-ţi spun dinainte, vreau să vezi cu ochii tăi. Şi dacă n-o să-ţi placă, ne rămâne oricând posibilitatea de a ne lua cuferele şi de-a pleca pe Pământ — racheta zboară de patru ori pe lună.

— Bob, Bob! şopti ea, fără să se mişte.

— Nu mai spune nimic, o rugă el.

— Bob, Bob…

Nevastă-sa scutură din cap încet, nevenindu-i să creadă. El se întoarse şi se întinse pe partea lui de pat, iar ea se aşeză la marginea cealaltă, privind spre masa pe care zăceau batistele, bijuteriile şi cămăşile, rânduite cu grijă acolo unde le lăsase. Afară, un vânt de culoarea razelor de lună stârnea pulberea somnoroasă, umplând văzduhul.

Într-un târziu ea se întinse pe spate, fără să mai spună un cuvânt; era ca o greutate rece în pat, privind prin lungul tunel al nopţii spre a desluşi primele semne ale zorilor.

Se sculară odată cu cele dintâi raze şi începură să se foiască în căsuţa lor, pe tăcute. Era o pantomimă prelungită aproape până în clipa când cineva ar fi putut sfâşia liniştea cu un strigăt; mama, tatăl şi băieţii se spălară, se îmbrăcară şi se aşezară la masă pentru a-şi mânca pâinea prăjită şi pentru a-şi bea cafeaua şi sucul de fructe. Niciunul nu se uita la celălalt, dar fiecare pândea pe câte cineva în oglinda ceştilor, a prăjitorului sau a tacâmurilor, oglinzi în care feţele tuturora se topeau, devenind ciudat de străine în ora aceea matinală. În cele din urmă, deschiseră uşa, lăsând să intre în încăpere aerul adus de vânt de deasupra mărilor reci, alb-albastre ale planetei, mări ale căror valuri de nisip se zbuciumau, căpătând forme stranii. Ieşiră sub un cer rece, aspru şi porniră pe jos spre orăşel, un orăşel care părea să fie doar un decor de film, pregătit undeva departe, pe o scenă vastă şi pustie.

— În ce parte a oraşului ne ducem? întrebă Carrie.

— La rachetodrom, răspunse el. Dar înainte de a ajunge acolo, am să vă comunic o mulţime de lucruri.

Băieţii încetară să alerge şi merseră înapoia părinţilor lor, cu urechile la pândă. Tatăl începu să vorbească, privind drept înainte, fără să se uite măcar o dată la nevastă-sa şi la băieţi, pentru a vedea cum reacţionează la spusele lui:

— Eu cred în Marte. Cred că într-o bună zi ne va aparţine. Vom coloniza planeta şi ne vom stabili pe ea. Nu-i vom întoarce spatele, nu vom fugi. Acum un an, îndată după sosirea noastră aici, m-am întrebat: De ce-am venit? Pentru că, pentru că… Acelaşi lucru se întâmplă şi cu somonii, în fiecare an. Somonii nu ştiu de ce se duc acolo unde se duc, dar se duc totuşi. Pornesc în susul unor râuri de care nu-şi amintesc, trec peste torenţi şi cascade, dar ajung în cele din urmă în locul unde se reproduc, şi mor apoi, pentru a lua totul de la început. Memoria speciei, sau instinctul, spuneţi-i cum vreţi, dar asta e realitatea. La fel şi noi.

Mergeau în dimineaţa liniştită, sub cerul imens care-i privea, în timp ce tălpile lor stârneau nisipul straniu, alb-albăstriu ca un abur, de pe şoseaua cea nouă.

— Iată-ne deci aici. Iar de pe Marte, unde-o să plecăm? Spre Jupiter, spre Neptun, spre Pluton, şi-aşa mai departe? Da. Şi-aşa mai departe. De ce oare? Într-o bună zi Soarele va exploda ca un cuptor spart. Bum! va face Pământul. Dar poate că planeta Marte va scăpa nevătămată; sau, dacă va fi vătămată, poate că Pluton va rămâne neatins; ori, dacă Pluton va suferi vreo vătămare, unde ne vom afla noi — adică fiii fiilor noştri?

Îşi ridică privirea spre cerul de culoarea prunei, întins ca un cort imens deasupra lor.

— Ei bine, vom fi poate în vreo lume numerotată — planeta 6 sau sistemul stelar 97, sau pe planeta 2 a sistemului 99! Undeva, atât de departe de locul unde ne aflăm acum, încât îţi trebuie un coşmar ca să te ducă acolo! Vom fi aşadar plecaţi de-aici, şi vom fi la adăpost. Mi-am spus atunci în sinea mea: Va să zică, de-aia am venit noi pe Marte, de-aia au lansat oamenii rachetele!

— Bob!

— Dă-mi voie să termin. Nu, n-am venit ca să câştigăm bani. Şi nici ca să vedem peisajul. Astea sunt minciunile pe care le spun oamenii, motivele fanteziste pe care şi le născocesc. Vor, cică, să se îmbogăţească, să devină celebri, să se distreze, să vadă lumea… Dar în sinea lor, altceva le dă ghes, aşa cum le dă ghes somonilor sau balenelor, ori chiar şi celui mai neînsemnat microb. Şi ştii ce spune ceasornicul ăla minuscul care ticăie în fiece fiinţă vie? Spune: pleacă, mişcă-te, înoată! Du-te în cât mai multe lumi şi clădeşte cât mai multe oraşe, aşa fel ca nimic să nu poată distruge vreodată omenirea! Înţelegi, Carrie? N-am venit numai noi pe Marte, ci întreg neamul nostru, blestematul neam omenesc, a cărui soartă atârnă de felul cum ne vom gospodări noi existenţa. E ceva atât de grandios, încât îmi vine să râd, deşi mă şi sperie.

Îi simţea pe băieţi păşind înapoia lui, o simţea pe Carrie umblând alături de el, şi nu se uita nici la ei, nici la ea, deşi ar fi vrut să-i vadă faţa, pentru a-şi da seama ce impresie îi fac vorbele lui.

— Toate astea nu se deosebesc de ceea ce am trăit în copilărie, când mă duceam cu tata pe câmp, aruncând seminţele cu mâna când semănătoarea ni se defecta şi n-aveam bani ca s-o reparăm. Trebuia să însămânţăm, pentru recoltele târzii. Mai ţii minte, Carrie, articolele alea din suplimentul de duminică al ziarului? PĂMÂNTUL VA ÎNGHEŢA PESTE UN MILION DE ANI! Am izbucnit în plâns odată, în copilărie, citind nişte articole de acest fel. Maică-mea m-a întrebat de ce plâng? Plâng pentru bieţii oameni din viitor, i-am răspuns. Nu-ţi face griji din pricina lor, mi-a zis mama. Dar, Carrie, tocmai asta e ceea ce susţin eu: noi ne facem griji din pricina lor, altminteri nu ne-am afla aici. Supravieţuirea Omului cu literă mare e un lucru important. În cărţile mele nu există ceva mai bun decât Omul cu literă mare. Sunt subiectiv, desigur, fiindcă mă consider eu însumi un asemenea om. Dar dacă există vreun mijloc de a dobândi acea nemurire, despre care tot vorbesc oamenii, tocmai acesta este: să răspândeşti sămânţa omenirii în întreg Universul. Atunci obţii o recoltă capabilă să compenseze pierderile survenite oriunde. Chiar dacă pe Pământ bântuie foametea sau dacă recoltele putrezesc, ai grâu nou semănat pe Venus sau unde naiba va ajunge omul în următorii o mie de ani. Sunt înnebunit de ideea asta, Carrie, pur şi simplu înnebunit. Când mi-a încolţit în minte, m-am simţit atât de aţâţat, încât îmi venea să-i opresc pe oameni, pe tine şi pe băieţi, şi să le spun. Ştiam însă că nu e nevoie. Ştiam că o să vină o zi sau o noapte, când o să auziţi şi voi ticăitul acela în minţile voastre, şi atunci o să înţelegeţi, fără să mai fie nevoie de vreun cuvânt. Ştiu, Carrie, sunt vorbe mari, şi gânduri mari pentru un om de dimensiuni normale, dar îţi jur pe ce-am mai sfânt că spun adevărul.

Treceau prin străzile pustii ale orăşelului, ascultând ecoul propriilor lor paşi.

— Şi azi-dimineaţă? întrebă Carrie.

— Ajung şi la azi-dimineaţă, răspunse el. O parte din mine doreşte de asemenea să se întoarcă acasă. Dar cealaltă parte spune că dacă ne întoarcem totul e pierdut. În fond, ce ne lipseşte cel mai mult? m-am întrebat. Unele din lucrurile pe care le-am avut cândva. Unele din lucrurile băieţilor şi ale noastre. Şi m-am gândit că, dacă e nevoie de un lucru vechi pentru a pune în mişcare un lucru nou, atunci hai să folosim lucrul acela vechi. Mi-am amintit, din manualele de istorie că, în urmă cu o mie de ani, oamenii puneau nişte cărbuni într-un corn de vacă scobit, suflau toată ziua în ei şi porneau apoi cu focul din loc în loc; în fiecare noapte aprindeau focul cu scânteile rămase din ajun. Totdeauna un foc nou, dar având în el ceva din cel vechi. Am stat şi-am cumpănit bine, întrebându-mă: merită oare cele vechi toţi banii noştri? Nu! Doar lucrurile pe care le-am făcut pe vremuri au o valoare. Dar oare cele noi merită toţi banii noştri? m-am întrebat. Ai putea să investeşti în ziua de după mijlocul săptămânii viitoare? Da! mi-am răspuns. Dacă aş putea învinge dorinţa de a ne întoarce pe Pământ, mi-aş vârî banii în benzină şi aş scapăra un chibrit!

Carrie şi cei doi băieţi stăteau şi se uitau la el, pe stradă, ca şi cum ar fi fost un viscol care-ar fi trecut deasupra şi în jurul lor, gata-gata să-i ia pe sus — o furtună care acum se potolea.

— Racheta de mărfuri a sosit azi-dimineaţă, spuse el, calm. Ne-a adus şi nouă ceva. Să mergem să ne ridicăm lucrurile.

Urcară încet cele trei trepte spre magazia rachetodromului şi păşiră pe pardoseala ei plină de ecouri: magazia tocmai îşi deschidea porţile glisante, conform orarului.

— Mai povesteşte-ne despre somoni, îl rugă unul din băieţi.

În toiul dimineţii fierbinţi porniră prin orăşel cu un camion încărcat cu lăzi, cutii şi colete — lungi, scurte, turtite — fiecare din ele având câte un număr şi adresa scrisă citeţ: Domnului Robert Prentiss, din New Toledo, Marte.

Opriră camionul lângă căsuţă şi băieţii săriră din el ca s-o ajute pe mama lor să coboare. Bob, care şedea la volan, ieşi încet şi merse să arunce o privire în spatele camionului, la lăzi şi colete.

Pe la amiază, toate cutiile, afară de una, fuseseră deschise, iar conţinutul lor fusese aşezat pe fundul de mare, unde întreaga familie stătea şi privea.

— Carrie…

Şi Bob o conduse pe treptele verandei vechi, scoase din lăzi şi montate acum la marginea orăşelului.

— Ascultă-le. Carrie!

Treptele scârţâiau şi murmurau sub picioarele lor.

— Ce spun ele, ce spun?

Nevastă-sa, stând pe treptele vechi de lemn, nu-i putea spune.

— Aici vom avea veranda, rosti el. Acolo va fi salonul, şi sufrageria, şi bucătăria, şi cele trei dormitoare. Adică, o parte din ele le vom aduce, dar vom construi cea mai mare parte. Acum am adus doar treptele verandei, o parte din mobila din salon şi patul vechi.

— Toţi banii aceia, Bob!

El o privi zâmbind.

— Nu fi proastă, uită-te la mine! Nu eşti proastă. O să aducem totul, la anul, peste cinci ani. Vaza suedeză, covorul armenesc primit de la maică-ta în dar în 1975… N-are decât să explodeze Soarele!

Se uitară la celelalte lăzi numerotate şi etichetate: leagănul de pe verandă, şezlongul, cristalele chinezeşti…

— O să suflu în ele ca să le fac să sune!

Instalară apoi uşa din faţă, cu gemuleţele ei de sticlă colorată, deasupra scărilor; Carrie privi prin geamul de culoarea căpşunii.

— Ce vezi?

Ştia însă prea bine ce vedea nevastă-sa, căci şi el se uita. Se vedea planeta Marte, cu cerul ei rece, încălzit acum, cu mările-i moarte incendiate de culori, cu dealurile-i ca nişte moviliţe de îngheţată de căpşuni, cu nisipul ca nişte cărbuni încinşi aţâţaţi de vânt. Geamul de culoarea căpşunii, geamul de culoarea căpşunii îmbrăca totul în nuanţe tandre, umplând mintea şi ochiul cu lumina unei aurore veşnice. În timp ce privea, se auzi spunând:

— Peste un an oraşul se va întinde până aici. Aceasta va fi o stradă umbroasă, tu vei şedea pe verandă şi vei avea cu cine sta de vorbă. Atunci, nu vei mai avea atâta nevoie de toate astea. Dar uite, chiar de aici, din punctul acesta familiar, începe să se răspândească pe planeta Marte o viaţă ce-o va face să se schimbe atât de mult, încât vei avea sentimentul că ai cunoscut-o dintotdeauna.

Coborî în fugă treptele şi merse la ultima ladă, acoperită cu pânză. Tăie cu briceagul o gaură în pânză şi spuse:

— Ghiceşte ce-i!

— Soba mea de bucătărie? Maşina mea de cusut?

— Aş, de unde! Cântă-mi un cântec! rosti el cu un zâmbet duios.

— Bob, eşti scrântit rău la cap!

— Cântă-mi un cântec care să merite toţi banii pe care i-am avut cândva la bancă, dar acum nu-i mai avem, un cântec să se cutremure iadul!

— Nu cunosc decât „Genevievo, dulce Genevievă”…

— Cântă-l! îi porunci el.

Ea însă nu putu deschide gura ca să i-l cânte. O văzu cum îşi mişcă buzele şi încearcă, dar nu auzi nici un sunet.

Rupse pânza şi-şi vârî mâna în ladă, dibuind o clipă în tăcere, apoi începu să fredoneze el însuşi cântecul, până când mâna lui scoase la iveală o coardă de pian, limpede în aerul dimineţii.

— Uite, spuse el, hai să cântăm cu toţii în cor! Ăsta e tonul!