O poveste uimitoare a lui Bradbury

Detunătura

Reclama de pe perete părea să vibreze sub un şuvoi subţire de apă caldă. Eckels îşi simţi pleoapele închizându-se peste pupile, şi atunci reclama se aprinse în întunericul de o clipă:

         SOCIETATEA TIMPEX.
                         EXPEDIŢII DE VÂNATOARE SPRE ORICE AN DIN TRECUT.

ALEGETI-VA SINGURI VÂNATUL.

NOI VA DUCEM ACOLO ŞI-L ÎMPUŞCAŢI.

O flegmă caldă se strânse în gâtlejul lui Eckels; o înghiţi. Muşchii din jurul gurii i se contractară într-un zâmbet în clipa când îşi întinse încet mâna, căci în mâna aceea flutura un cec în valoare de zece mii de dolari.

— E garantată şi întoarcerea? îl întrebă el pe omul de după tejghea.

Cum a furat Bradbury o bucată de soare

Merele de aur ale soarelui

— Sus! spuse căpitanul.

— Bine, dar aici, în spaţiu, nu există direcţii, observă un om din echipaj.

— Când te îndrepţi spre Soare, şi totul devine din ce în ce mai galben, mai fierbinte şi mai înăbuşitor, înseamnă că mergi într-o singură direcţie, răspunse căpitanul.

Închizând ochii, se gândi la Pământul rămas atât de departe, la Pământul cald şi învăluit în fum.

— Sus! repetă el în şoaptă, simţind cum răsuflarea îi mângâie cerul gurii.

Cosmonautul - o poveste a lui Ray Bradbury

Licuricii electrici zburau deasupra părului negru al mamei, luminându-i calea. Din pragul dormitorului, ea mă privi, în timp ce intram în vestibulul tăcut.

— De data asta, ai să m-ajuţi să-l reţin, nu-i aşa? mă întrebă ea.

— Cred că da, i-am răspuns.

— Te rog! De data asta nu trebuie să mai plece.

Licuricii proiectau pe faţa ei albă ţăndări de lumină fremătătoare.

— Bine, i-am răspuns după câteva clipe. Dar tot degeaba o să fie. N-are niciun rost.

Ea plecă, iar licuricii o urmară, pe circuitele lor electrice, zburând ca o constelaţie migratoare ce-i arăta drumul în întuneric. Am auzit-o spunând cu glas stins:

— Trebuie în orice caz să încercăm.

O poveste venusiană a lui Ray Bradbury

Ploaia cea lungă

Ploua într-una. O ploaie deasă, o ploaie perpetuă, o ploaie pătrunzătoare ca un abur, ca o năduşeală — un adevărat potop, care-ţi biciuia ochii şi-ţi năpădea gleznele. O ploaie care îneca toate ploile şi le ştergea amintirea. Cădea cu nemiluita, litri şi tone întregi de apă, care se abăteau asupra junglei, retezând ca un foarfece copacii, tunzând iarba, scobind pământul, topind tufişurile. Din pricina ei mâinile oamenilor ajunseseră zbârcite ca labele unor maimuţe. Era o ploaie cristalină, vârtoasă, care nu mai contenea.

— Mai e mult, locotenente?

— Nu ştiu. O milă, zece mile, poate o mie.

— Nu eşti sigur?

— Cum aş putea să fiu?

Un Craciun cu Ray Bradbury

Darul

Era în ajunul Crăciunului. În maşina ce-i ducea pe toţi trei spre rachetodrom, mama şi tatăl păreau îngrijoraţi. Băiatul lor urma să zboare pentru prima oară în spaţiu, cu o rachetă, iar ei ar fi vrut ca totul să fie perfect. De aceea, când fură nevoiţi să lase la vamă cadoul pregătit pentru el, deoarece depăşea cu câteva uncii greutatea permisă, precum şi brăduţul cu lumânărele albe, simţiră că li se ia dreptul la sărbătoare şi la dragoste.

Băiatul îi aştepta în ultima sală. După discuţia lor inutilă cu funcţionarii interplanetari, mama şi tatăl veneau spre el, şuşotind:

— Ce e de făcut?

— Nimic, nimic. Ce-am putea face?

— Ce reguli stupide!

— Sărăcuţul de el, îşi dorea atât de mult un brad!

Un vis al lui Bradbury

Geamul de culoarea căpşunii

În visul lui, se făcea că închide uşa de la intrare — o uşă cu geamuri de culoarea căpşunii şi a lămâii, cu geamuri ca nişte nori albi sau ca apa limpede a unui pârâu. Două duzini de geamuri, dispuse în jurul unuia mare, de culoarea vinului de fructe, a gelatinei şi a cuburilor de gheaţă. Îşi aducea aminte cum, în copilărie, tatăl lui îl lua în braţe, spunându-i: „Priveşte!” Geamul liliachiu îi prefăcea pe trecători într-un fel de ciorchini livizi. În cele din urmă, geamul de culoarea căpşunii scălda orăşelul într-o lumină caldă, aşternea peste lume răsărituri roz şi făcea ca pajiştea tunsă să pară un covor persan cumpărat în vreun bazar. Geamul de culoarea căpşunii îi vindeca pe oameni de paloarea lor, încălzea ploaia rece şi dădea foc zăpezilor viscolite ale lui Făurar.

— Da, da, acolo!

În clipa aceea se trezi.

Calatoria in trecut

Maşina timpului

— În oraşul ăsta sunt tot felul de maşini, zise Douglas, alergând. Domnul Auffmann cu Maşina Fericirii, domnişoara Fern şi domnişoara Roberta, cu Maşina lor verde… Ce-o să-mi arăţi acum, Charlie?
— O Maşină a Timpului, îi răspunse Charlie Woodman, gâfâind. Pe onoarea mea de indian!

— Excursii în trecut şi în viitor? întrebă John Huff, aţinându-le calea.

— Doar în trecut — nu poţi avea chiar totul! Am ajuns.

Charlie Woodman deschise portiţa unui gard.

Douglas aruncă o privire în casa bătrânească.

Racheta lui Bradbury

RACHETA

Fiorello Bodoni se trezea adeseori noaptea pentru a asculta gemetele rachetelor pe cerul întunecat. Se depărta tiptil de pat, sigur că nevastă-sa doarme, şi ieşea afară în noapte. Măcar pentru câteva clipe scăpa de mirosul de mâncare râncedă din căsuţa de pe malul râului. Îşi lăsa, o clipă, sufletul să zboare singur prin spaţiu, pe urmele rachetelor.

În noaptea asta, stătea pe jumătate gol în întuneric şi se uita la şuvoaiele de foc care bolboroseau în văzduh: rachetele, în drumul lor lung spre Marte, Saturn şi Venus.

— Va să zică aşa, Bodoni!

Acesta tresări.

Pe o ladă, lângă râul domol, şedea un bătrân care se uita şi el la rachete, în tăcerea nopţii.

Masina de tuns iarba

Sfârşitul începutului

În clipa când simţi că soarele asfinţeşte şi stelele răsar, opri maşina de cosit. Iarba proaspăt tăiată, care-i răcorise faţa şi trupul, se ofili încetişor. Da, răsăriseră stelele, palide la început, dar din ce în ce mai strălucitoare pe bolta limpede şi pustie. Auzi cum se închide uşa ce dădea spre verandă şi simţi că nevastă-sa îl priveşte, aşa cum privea el însuşi noaptea.

— Aproape că-i timpul, rosti ea.

Dincolo de gard

R de la rachetă

Era acolo un gard, de care ne lipeam feţele, simţind cum vântul se face mai cald — ne agăţam de gardul acela şi uitam cine suntem sau de unde venim, visând în schimb cine am putea fi şi unde am putea pleca…

Şi totuşi eram nişte băieţaşi, şi ne plăcea să fim nişte băieţaşi; trăiam într-un orăşel din Florida şi ne plăcea acest orăşel; ne duceam la şcoală, iar şcoala ne plăcea destul de mult, ne căţăram în copaci, jucam fotbal şi ne iubeam părinţii…

Dar, nu ştiu cum se face, în fiece oră, în fiece zi a săptămânii, era câte un minut sau câte o clipă când ne gândeam la flăcări şi la stele şi la gardul în spatele căruia adăstau… şi atunci iubeam mai presus de orice rachetele.

Din nou Ray Bradbury

Unchiul Einar

— N-o să dureze decât un minut, îi spuse unchiului Einar adorabila lui soţie.

— Refuz, răspunse el. Iar refuzul durează doar o secundă.

— Am muncit toată dimineaţa, şi tu nu vrei să m-ajuţi? exclamă ea, sprijinindu-şi cu mâinile umerii firavi. Tună a ploaie.

— N-are decât să plouă! bombăni el, morocănos. N-o să mă las despicat de trăsnete doar ca să-ţi usuc rufele.

— Dar le usuci atât de repede!

— Refuz!

Uriaşele-i aripi de muşama vibrară nervos în spatele lui.

Inca o poveste a lui Ray Bradbury

Fluierul de ceaţă

 Acolo, departe de uscat, înconjuraţi de apa rece, aşteptam în fiece noapte venirea ceţei; şi ea venea, iar noi ungeam cu ulei maşinăria de aramă şi aprindeam farul de sus, din foişorul de piatră. Simţindu-ne ca două păsări pe bolta cenuşie, Medunn şi cu mine trimiteam raze roşii, apoi albe, şi iarăşi roşii, în calea navelor singuratice. Iar dacă ele nu ne zăreau lumina, rămânea întotdeauna vocea noastră, strigătul puternic şi profund al fluierului nostru de ceaţă, care vibra prin zdrenţele negurii, punând pe fugă pescăruşii speriaţi, ce se risipeau ca nişte pachete de cărţi de joc, şi stârnind valurile, înalte şi spumegânde.

— Ducem o viaţă de pustnici, dar te-ai obişnuit cu ea, nu-i aşa? mă întrebă Medunn.

Oh, ce poveste a lui Ray Bradbury...

AICI SUNT TIGRI

— O planetă trebuie învinsă în propriul ei joc, spuse Chatterton. Trebuie să-i omori şerpii, să-i otrăveşti animalele, să-i zăgăzuieşti râurile, să-i însămânţezi câmpiile, să-i purifici aerul, să-i scormoneşti subsolul, apoi, după ce-ai scos din ea tot ce-ai vrut, să-ţi iei tălpăşiţa. Altfel, e vai de tine. Nu te poţi încrede într-o planetă. Planetele sunt rele din fire, afurisite, ca nişte capcane, mai ales la o depărtare ca asta, aşa că trebuie să le loveşti tu cu dinţii. Ascultă ce-ţi spun: trebuie să le jupoi! Smulge-le minereurile şi ia-o la fugă înainte ca lumea de coşmar să-ţi explodeze în faţă! Aşa trebuie să le tratezi.

Povestea tenisilor lui Ray Bradbury

FREAMĂTUL VERII

Târziu în noaptea aceea, întorcându-se acasă de la un spectacol cu părinţii şi cu fratele său Tom, Douglas văzu tenişii în vitrina luminată a magazinului. Îşi feri repede privirea, dar avu senzaţia că picioarele, deşi prinse la început, o iau la fugă singure. Pământul părea că se învârteşte; apărătorile de pânză ale magazinului îşi fluturau aripile în vântul stârnit de fuga lui. Tatăl, mama şi Tom mergeau încet, în dreapta şi în stânga lui. Douglas se întoarse la vitrină, ca să se uite la tenişii aceia.

— A fost un film frumos, zise mama.

— Da, şopti Douglas.

Era iunie şi trecuse de mult sezonul când puteai cumpăra pantofii aceia speciali care nu făceau zgomot, ci doar un fel de freamăt lin, ca o ploaie de vară căzând peste alei. Pământul clocotea de energie şi totul era în mişcare. Iarba se revărsa ca un şuvoi peste trotuare, luând cu asalt casele. Orăşelul părea gata-gata să se răstoarne şi să se scufunde, fără să lase nici o urmă, în marea buruienişului şi a trifoiului. Douglas stătea, prins în capcana de ciment şi de cărămidă roşie a străzii, şi abia se putea mişca.

— Tată! exclamă el deodată. Acolo, în vitrina magazinului ăluia, am văzut nişte tenişi extra, cu talpa de burete…

Taică-său îi răspunse, fără să-şi întoarcă privirea:

Un bondar

Am dat o fugă până la „magazinul din colț”, ca să cumpăr câteva chestii de primă necesitate. Soarele strălucește puternic, e o zi călduroasă de primăvară. Pe trotuar, la un moment dat, am văzut un bondar. Unul gras - reprezentant de frunte al speciei lui. M-am gândit: „o să fie călcat cât de curând”. L-am ocolit cu grijă și am trecut mai departe. M-am gândit la fluturele lui Ray Bradbury, cel pe care un călător în trecut îl strivește accidental, modificând astfel istoria lumii. Dacă aș fi călcat bondarul, poate că gestul meu ar fi determinat viitorul, poate că peste câteva sute de ani un copil s-ar fi născut cu păr pe umeri din cauza mea. Așa că m-am dus mai departe, gândindu-mă că nu are rost să modific viitorul cu bună știință - lasă-i pe alții să o facă. La întoarcere, mi-am adus aminte de bondar. Am început să mă uit atent pe unde merg și până la urmă l-am zărit: era tot acolo. Până să ajung la el, dintr-un mic magazin pe lângă care treceam a ieșit un arab întunecat la chip și mi-a tăiat calea. S-a dus drept către bondar, a ridicat piciorul drept și...a călcat lângă. „Ce noroc pe bondarul ăsta” mi-am spus eu - acum o să-l salvez. M-am apropiat și l-am mișcat puțin cu ristul: n-avea niciun sens, era mort, lipit de asfalt. Probabil că și când trecusem prima oară pe lângă el era mort.

O poveste a lui Ray Bradbury

BALAURUL

Vântul nopţii sufla în iarba scurtă a câmpului mlăştinos; nu se auzea nicio mişcare. În uriaşul ghioc orb al cerului nu mai zburase de ani de zile măcar o singură pasăre. Cu multă vreme în urmă câteva pietre se fărâmiţaseră şi se prefăcuseră în pulbere, imitând astfel viaţa. Acum, doar noaptea se mişca în sufletele celor doi oameni aplecaţi peste un foc singuratic, în pustietate: întunericul le pulsa încet în vine şi le ticăia în tâmple şi în încheieturi.

Ray Bradbury