O poveste venusiană a lui Ray Bradbury

Ploaia cea lungă

Ploua într-una. O ploaie deasă, o ploaie perpetuă, o ploaie pătrunzătoare ca un abur, ca o năduşeală — un adevărat potop, care-ţi biciuia ochii şi-ţi năpădea gleznele. O ploaie care îneca toate ploile şi le ştergea amintirea. Cădea cu nemiluita, litri şi tone întregi de apă, care se abăteau asupra junglei, retezând ca un foarfece copacii, tunzând iarba, scobind pământul, topind tufişurile. Din pricina ei mâinile oamenilor ajunseseră zbârcite ca labele unor maimuţe. Era o ploaie cristalină, vârtoasă, care nu mai contenea.

— Mai e mult, locotenente?

— Nu ştiu. O milă, zece mile, poate o mie.

— Nu eşti sigur?

— Cum aş putea să fiu?

    — Nu-mi place ploaia asta. Dac-am şti măcar cât mai avem de mers până la Domul Soarelui, m-aş simţi mai bine.

— Încă o oră-două.

— Crezi că numai atât, locotenente?

— Fireşte.

— Sau poate ne minţi, ca să ne ridici moralul?

— Da, vă mint ca să vă ridic moralul. Ţine-ţi gura!

Cei doi şedeau în ploaie. În spatele lor şedeau ceilalţi doi, uzi-leoarcă, frânţi de oboseală şi fleşcăiţi ca lutul care se moaie.

Locotenentul privi în sus. Avea o faţă care fusese cândva oacheşă, dar ploaia o albise, aşa cum îi albise şi ochii, ştergându-le culoarea; până şi păru-i era alb, ca şi dinţii. Totul era alb la el. Chiar şi uniforma începuse să-i albească, deşi avea şi o nuanţă verzuie, de mucegai.

Locotenentul îşi pipăi obrajii, pe care şiroia ploaia.

— Cu câte milioane de ani în urmă o fi încetat să plouă aici, pe Venus?

— Fii serios! îi spuse unul din ceilalţi doi. Pe Venus ploaia nu conteneşte niciodată. Plouă într-una. Mă aflu aici de zece ani şi n-am apucat să văd că stă măcar un minut, sau o secundă.

— E ca şi cum am trăi sub apă, zise locotenentul şi se ridică, pentru a-şi pune arma pe celălalt umăr. Cred c-ar fi mai bine să o pornim la drum. O să ajungem la Domul Soarelui.

— Sau n-o să ajungem, spuse cinicul.

— Avem doar o oră-două de mers.

— Acum mă minţi, locotenente.

— Nu. Mă mint pe mine însumi. E unul din momentele când trebuie să minţi. Nu mai pot răbda, însă, această situaţie.

Porniră pe poteca din junglă, privindu-şi din când în când busolele. Numai ele le arătau direcţia, în haosul din jur. Ploaia cădea din cerul de cenuşă, ei mergeau pe poteca din junglă, iar înapoia lor, undeva, departe, se afla racheta în care călătoriseră şi care se prăbuşise. O rachetă în care zăceau, morţi şi putreziţi de ploaie, doi dintre prietenii lor.

Înaintau în şir indian, fără să scoată un cuvânt. Ajunseră în curând la un râu lat, ale cărui ape negre şi line curgeau spre Marea Unică. Faţa lor era ciupită de miliarde de stropi.

— În regulă, Simmons.

Locotenentul scutură din cap, iar Simmons îşi scoase de la spate un pacheţel pe care-l făcu să se umfle, cu ajutorul unei substanţe chimice, până ce căpătă forma unei bărci mari. Locotenentul le porunci oamenilor să taie nişte lemne, din care meşteriră la repezeală câteva lopeţi. Porniră apoi cu barca pe râu, vâslind repede pe apele-i domoale, şfichiuite de ploaie.

Locotenentul îşi duse mâna la obrajii pe care şiroaie de ploaie rece i se scurgeau spre gât şi spre braţe. Frigul începuse să-i pătrundă în plămâni. Simţea cum urechile, ochii, picioarele i se moaie.

— Noaptea trecută n-am putut dormi, spuse.

— Dar cine-a putut? De câte nopţi n-am dormit? Treizeci de nopţi şi treizeci de zile! Cine-ar putea să doarmă cu ploaia asta ciocănindu-i în cap? Aş da orice pentru o pălărie. Orice fel de pălărie, ca să-mi acopere capul şi să mi-l ferească de ploaie. Mă doare rău capul. Mă doare tot timpul.

— Îmi pare rău c-am venit aici, zise unul din oameni. Ţii minte vechea tortură? Eşti legat de un zid şi ţi se picură câte un strop de apă deasupra capului, din jumătate de oră în jumătate de oră. Îţi pierzi minţile aşteptând stropul următor. Ei bine, asta e Venus — dar pe o scară mult mai mare. Oamenii nu-s făcuţi să trăiască în apă. Nu poţi dormi, nu poţi respira ca lumea, şi înnebuneşti de atâta umezeală. Dacă am fi prevăzut posibilitatea unei prăbuşiri, ne-am fi luat uniforme şi pălării impermeabile. Ploaia asta care ne tot ciocăne capetele, e cel mai greu de îndurat. E ca un tir de artilerie. Nu ştiu, zău, cât mai pot să suport.

— Eu, unul, vreau să ajung la Domul Soarelui, băiete! Omul care a născocit domurile astea ştia bine ce face.

Traversând râul, se gândeau la Domul Soarelui, aflat undeva în depărtare, ca un turn strălucitor în ploaia din junglă. O casă galbenă, rotundă şi scânteietoare ca însuşi Soarele. O casă înaltă de patruzeci de picioare, cu un diametru de o sută de picioare, înăuntrul căreia puteai găsi căldură, linişte, hrană caldă şi adăpost împotriva ploii. Iar în centrul Domului era, fireşte, un Soare. Un mic glob de foc gălbui, plutind slobod în partea de sus a clădirii; te puteai uita la el din locul unde şedeai, fumând sau citind o carte, sorbindu-ţi ciocolata fierbinte cu iz de nalbă, sau vreo altă băutură. Zăreai Soarele acela galben, un Soare de mărimea celui terestru, care iradia o lumină caldă şi egală, şi uitai de lumea ploioasă a planetei Venus, atâta timp cât rămâneai în casa aceea şi huzureai.

Locotenentul se întoarse cu faţa spre cei trei oameni, care vâsleau, scrâşnind din dinţi. Erau albi ca nişte ciuperci, cum era şi el. Pe Venus orice lucru albea în câteva luni. Până şi jungla era un imens coşmar alb — căci cum ar fi putut jungla să fie verde fără soare, într-un amurg veşnic, în care ploaia nu mai contenea? O junglă albă, albă, cu frunzele de culoarea brânzei, cu un sol tăiat parcă dintr-un calup de camembert ud şi cu trunchiurile copacilor ca nişte ciuperci enorme — totul era alb şi negru. Dar parcă puteai vedea solul vreodată? Vedeai mai ales apa — un pârâu, un şuvoi, o băltoacă, un lac, un râu, apoi marea.

— Am ajuns.

Săriră pe mal, împroşcându-se cu apă. Dezumflară barca şi o vârâră într-o cutie de trabuce. Apoi, stând pe malul potopit de ploaie, încercară să-şi aprindă câte o ţigară, dar le trebuiră mai mult de cinci minute ca să-şi scapere brichetele în căuşurile palmelor şi să tragă câteva fumuri din nişte ţigări pe care ploaia li le smulgea de pe buze.

Porniră mai departe.

— Staţi o clipă, le spuse locotenentul. Parc-am zărit ceva în faţa mea.

— Domul Soarelui?

— Nu sunt sigur. Ploaia l-a acoperit din nou.

Simmons, o luă la fugă, strigând:

— Domul Soarelui!

— Întoarce-te, Simmons!

— Domul Soarelui!

Simmons se mistui în ploaie. Ceilalţi alergară după el. Îl găsiră într-o poieniţă, unde se opriră şi se uitară la el şi la obiectul pe care-l găsise.

Era racheta.

Zăcea în locul unde o lăsaseră. Se întorseseră exact acolo de unde porniseră. Racheta distrusă era năpădită de un mucegai verde, care crescuse chiar pe buzele celor doi morţi. Sub ochii lor, mucegaiul înflori, petalele i se risipiră în ploaie, iar mucegaiul muri.

— Cum de-am ajuns în acelaşi loc?

— O furtună cu descărcări electrice a dereglat busolele. Asta e explicaţia.

— Ai dreptate.

— Ce ne facem acum?

— Pornim din nou.

— Dumnezeule, suntem la fel de departe ca la început!

— Să încercăm să ne păstrăm calmul, Simmons.

— Calmul, calmul! Ploaia asta mă face să-mi pierd minţile!

— Avem hrană suficientă pentru încă două zile, dacă suntem precauţi.

Ploaia dansa pe pielea lor, pe uniformele lor ude; li se prelingea din nasuri şi din urechi, de pe degete şi genunchi. Semănau cu nişte fântâni de piatră din care ar fi ţâşnit apa prin toţi porii.

În timp ce stăteau aşa, auziră un urlet, nu prea depărtat.

Şi monstrul ieşi din ploaie.

Umbla repede, cu o mie de labe electrice, albastre. Fiecare labă izbea câte un copac, care lua foc şi se mistuia. În văzduhul jilav pluteau vălătuci de ozon; ploaia alunga şi risipea fumul. Monstrul avea o lăţime de o jumătate de milă şi o înălţime de o milă, şi pipăia terenul ca o uriaşă vietate oarbă. Uneori părea să nu aibă deloc labe; dar peste o clipă, o mie de bice îi ieşeau de sub pântec, bice alb-albastre, cu care şfichiuia jungla.

— Asta e furtuna care ne-a înnebunit busolele, spuse unul din oameni. Acum vine spre noi.

— Toată lumea culcat! porunci locotenentul.

— S-o luăm la fugă! exclamă Simmons.

— Nu fi nebun! Culcă-te la pământ! Monstrul atinge doar punctele cele mai înalte. S-ar putea să scăpăm nevătămaţi. Să ne ascundem la vreo cincizeci de picioare de rachetă. S-ar putea să-şi cheltuiască întreaga energie acolo şi să ne lase în pace pe noi. Culcaţi-vă!

Oamenii se supuseră.

— Se apropie? întrebară peste câteva clipe.

— Se apropie.

— S-a apropiat şi mai mult?

— E la vreo două sute de iarzi.

— Vine?

— Uite-l!

Monstrul era deasupra lor acum. Zece fulgere se abătură ca nişte săgeţi albastre asupra rachetei. Aceasta scapără ca un gong, scoţând un sunet metalic. Monstrul mai slobozi vreo cincisprezece săgeţi, care executară un fel de pantomima caraghioasă pe terenul apos al junglei.

— Nu, nu! strigă unul din oameni, sărind în picioare.

— Stai culcat, smintitule! îi spuse locotenentul.

— Nu!

Fulgerul mai izbi de vreo zece ori racheta. Locotenentul îşi întoarse capul pe sub braţ şi văzu flăcările albăstrii; văzu copacii despicându-se şi prăbuşindu-se; văzu cum norul acela monstruos se roteşte ca un disc negru deasupra lor, azvârlind sute de săgeţi electrice.

Omul care sărise în picioare alerga acum, parcă într-o sală imensă, plină de coloane. Alerga, strecurându-se printre ele, dar în cele din urmă vreo duzină de coloane se prăvăliră peste el, şi atunci se auzi un zgomot ca acela pe care-l face o muscă în clipa când cade pe sârma încinsă a unui crematoriu de gunoi. Locotenentul îşi amintea asta din copilărie — copilărise la o fermă. În văzduh mirosea acum a cenuşă de om.

— Nu vă uitaţi! le spuse celorlalţi, plecându-şi capul.

Se temea că ar putea s-o ia şi el la goană.

Furtuna mai slobozi o serie de săgeţi, apoi îşi văzu de drum. Rămase numai ploaia, care limpezi grabnic văzduhul, alungând mirosul de vegetaţie şi carne arsă; cei trei oameni rămaşi în viaţă şedeau, aşteptând să li se potolească bătăile inimilor.

Merseră spre trupul tovarăşului lor, crezând că poate e încă în viaţă. Nu puteau crede că nu exista nici o cale de a-l salva. Era atitudinea firească a unor oameni care nu acceptau moartea altuia până nu se convingeau personal de realitatea ei; văzând că nu mai e nimic de făcut, se întrebară dacă să-l îngroape sau să-l lase acolo, în jungla care avea să-l acopere într-un ceas sub vegetaţia ei luxuriantă. Cadavrul părea o bucată de oţel strâmb, învelit într-o piele arsă. Sau o momâie de ceară care ar fi fost azvârlită într-un incinerator şi scoasă afară după ce ceara s-ar fi lipit de scheletul de cărbune. Doar dinţii îi rămăseseră albi, şi străluceau ca o brăţară stranie deasupra unui pumn strâns.

— N-ar fi trebuit să o ia la fugă, spuseră toţi trei aproape într-un glas.

Chiar în timp ce stăteau acolo, cadavrul începu să dispară sub vegetaţie — plante căţărătoare şi chiar flori pentru mort.

În depărtare, furtuna călca pe labele-i albastre, scânteietoare; în curând dispăru şi ea.

Trecură un râu, apoi un pârâu, apoi încă un râu şi încă un pârâu — vreo duzină de râuri şi pâraie. Le apăreau mereu în faţă râuri noi, repezi, în vreme ce râurile vechi îşi schimbau matca — râuri de culoarea mercurului, de culoarea argintului, de culoarea laptelui.

Ajunseră apoi la mare.

La Marea Unică. Pe Venus nu exista decât un continent. Acesta avea o lungime de trei mii de mile şi o lăţime de o mie de mile, iar Marea Unică acoperea parcă întreaga planetă ploioasă. Marea Unică, ale cărei ţărmuri albe păreau neclintite…

— Pe aici! le spuse locotenentul, arătând spre miazăzi. Sunt sigur că acolo sunt două Domuri Solare.

— Dacă tot s-au apucat să le construiască, de ce n-au construit încă o sută?

— Păi, sunt vreo sută şi douăzeci, nu-i aşa?

— Acum o lună erau o sută şi douăzeci şi şase. Pe Pământ, au încercat acum un an să treacă prin Congres un proiect de lege menit să finanţeze construirea altor două duzini de Domuri, dar n-au izbutit — ştiţi cum se întâmplă. Ce contează pentru ei că o mână de oameni îşi pierd minţile din pricina ploii de pe Venus?

Porniră spre miazăzi.

Locotenentul, Simmons şi al treilea cosmonaut, Pickard, umblau în ploaie, în ploaia care cădea necontenit, revărsându-se peste oameni, peste uscat şi peste mare.

Simmons fu primul care zări Domul.

— Uite-l!

— Uite, ce?

— Domul Soarelui!

Locotenentul clipi din ochi pentru a-şi scutura apa de pe gene, şi-şi ridică mâinile pentru a se feri de săgeţile ploii.

La oarecare distanţă, marginea junglei părea tivită, către mare, cu o dungă gălbuie. Era într-adevăr Domul Soarelui.

Oamenii îşi zâmbiră.

— Se pare c-ai avut dreptate, locotenente!

— Avem noroc!

— Priveliştea asta mă face să prind puteri. Hai să mergem!

Simmons începu să alerge. Ceilalţi porniră după el, automat, gâfâind obosiţi, dar ţinând pasul.

— Eu vreau o cană mare de cafea fierbinte! spuse Simmons, abia răsuflând, dar zâmbind. Şi cozonaci cu scorţişoară. Tii! Ce grozav e să zaci sub razele soarelui! Individul care-a inventat Domurile astea ar merita o decoraţie!

Îşi iuţiră pasul; lumina gălbuie devenise mai strălucitoare.

— Presupun că o mulţime de oameni şi-au pierdut minţile înainte de a se găsi leacul. Un leac atât de simplu în aparenţă!

Simmons gâfâia, modulându-şi cuvintele după paşi.

— Ploaia, ploaia! Acum câţiva ani, am întâlnit în junglă un prieten. Umbla de colo până colo, în ploaie, spunând mereu: Nu ştiu cum să fac să ies din ploaie, nu ştiu cum să fac să ies din ploaie, nu ştiu… Uite-aşa vorbea, săracul — îşi pierduse minţile.

— Nu mai vorbi atâta, ţine-ţi respiraţia!

Alergau şi râdeau.

Ajunseră la poarta Domului, râzând. Simmons deschise larg poarta şi strigă:

— Hei! Aduceţi cafeaua!

Nu se auzi niciun răspuns. Intrară pe poartă.

Domul Soarelui era pustiu şi întunecat. Nu se vedea nici un soare sintetic plutind în centrul tavanului albastru, într-o nebuloasă vuitoare. Nu se servea nimic de băut sau de mâncat. Încăperea era rece ca o pivniţă. Printr-o mie de găuri, scobite recent în tavan, se scurgea ploaia, pătrunzând în covoarele groase şi în mobila modernă masivă, împroşcând mesele de cristal. Jungla creştea în încăpere, rafturile de sus ale bibliotecii şi canapelele erau năpădite de muşchi verde. Ploaia se scurgea prin găuri, picurând pe feţele celor trei oameni.

Pickard începu să chicotească.

— Taci, Pickard!

— O, zei, uite ce ni s-a pregătit: nici tu soare, nici tu mâncare — nimic! Venusienii au făcut asta, cu siguranţă că ei sunt de vină!

Simmons scutură din cap, făcând să i se scurgă apa de pe obraji. Ploaia îi şiroia în pletele argintii şi pe sprâncenele albe.

— Venusienii ies din când în când din mare şi atacă un Dom al Soarelui. Ei ştiu că, distrugând Domurile, ne pot distruge şi pe noi.

— Dar Domurile nu sunt apărate de tunuri?

— Ba da, spuse Simmons, ducându-se într-un loc relativ uscat. Dar venusienii n-au mai atacat de cinci ani încoace. După atâţia ani, apărarea slăbeşte. Au luat prin surprindere Domul acesta.

— Unde sunt cadavrele?

— Venusienii le-au luat cu ei în mare. Aud că au un fel straşnic de a-şi îneca adversarii. Îţi trebuie opt ore ca să te îneci, după metoda lor. E ceva grozav!

— Pun rămăşag că nu mai e pic de mâncare aici! râse Pickard.

Locotenentul încruntă din sprâncene şi-i făcu semn cu capul, aşa ca să-l vadă şi Simmons. Simmons scutură din cap şi merse în bucătărie, care era situată într-o latură a sălii ovale. Găsi acolo o sumedenie de felii de pâine udă şi bucăţi de carne acoperite cu mucegai verde. Prin acoperişul bucătăriei ploaia pătrundea prin sute de găuri.

— Formidabil! exclamă locotenentul, privind spre tavan. N-am impresia c-am putea să astupăm toate găurile astea şi să ne facem comozi aici.

— Cum am putea, dacă nu-i pic de mâncare? se burzului Simmons. Văd că aparatul solar e demontat. Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să mergem la următorul Dom. Cât de departe o fi?

— Nu-i prea departe. Pe cât mi-aduc aminte, au construit două Domuri unul lângă altul. Poate că dac-am aştepta, o echipă de salvare trimisă de la celălalt Dom…

— A fost probabil aici şi a plecat, acum câteva zile. Au să trimită o echipă peste vreo şase luni, ca să repare Domul, după ce-au să obţină fondurile din partea Congresului. N-aş crede că-i mai bine să aşteptăm.

— Bine, atunci să mâncăm ce ne-a mai rămas din rezerve şi să pornim spre celălalt Dom.

— Dacă ploaia nu m-ar ciocăni în cap, măcar câteva minute! oftă Pickard. Dacă aş putea barem să-mi amintesc cum e când nu eşti bătut în cap…

Îşi puse mâinile pe cap, apăsându-şi-l cu putere.

— Ţin minte că la şcoală, un zurbagiu care şedea în spatele meu mă tot ciupea, din cinci în cinci minute. Povestea asta a durat săptămâni şi luni de zile. Braţele mi-erau tot timpul pline de vânătăi. Credeam c-o să-mi pierd minţile din pricina ciupiturilor. Într-o zi, scos din sărite, am apucat un echer metalic şi aproape că i-am tăiat gâtul zurbagiului. Era cât pe ce să-l scalpez, înainte de a fi scos afară din clasă. „De ce nu mă lasă în pace? De ce nu mă lasă în pace?” urlam eu.

Mâinile i se strânseseră pe craniu, tremurând.

— Şi acum? Ce fac? Pe cine lovesc, cui îi spun să mă lase în pace, să nu mă mai bată la cap? Ploii ăsteia afurisite, care ne ciupeşte mereu, care ne stă mereu pe cap şi care e singurul lucru pe care-l auzim şi simţim?!

— O s-ajungem la celălalt Dom pe la patru după-amiază.

— Celălalt Dom? Păi, uită-te în ce hal e Domul ăsta! Ce ne facem dacă toate domurile de pe Venus au fost distruse? Ce ne facem dacă toate tavanele lor au găuri, prin care curge ploaia?!

— Trebuie neapărat să încercăm!

— Am obosit să tot încerc. Nu mai vreau decât un acoperiş, şi puţină linişte. Vreau să rămân singur.

— Nu-s decât vreo opt ore de mers, dacă rezişti.

— Fii pe pace, o să rezist!

Şi Pickard râse, fără să-i privească.

— Hai să mâncăm, zise Simmons, urmărindu-l din ochi.

Porniră pe ţărm în jos, din nou spre miazăzi. După patru ore fură nevoiţi să se abată din drum, pentru a ocoli un râu lat de o milă şi prea rapid ca să poată fi străbătut cu barca. Trebuiră să meargă vreo şase mile în interior, spre un loc unde râul ţâşnea brusc din sol, ca sângele dintr-o rană mortală. Mergând prin ploaie, se întoarseră la mare.

— Nu mai pot, zise Pickard într-un târziu. Trebuie să dorm. N-am dormit de patru săptămâni. Am încercat, dar n-am fost în stare. O să dorm aici.

Cerul începuse să se întunece. Se lăsa noaptea venusiană, o noapte atât de neagră, încât era primejdios să umbli. Simmons şi locotenentul se lăsară şi ei în genunchi.

— Bine, spuse locotenentul, să vedem ce putem face. Am mai încercat şi altă dată, dar am impresia că nu se poate dormi pe-o vreme ca asta.

Se lungiră, cu capetele întoarse în aşa fel, încât să nu le intre apa în gură, şi închiseră ochii.

Locotenentul se zbuciuma — nu se lipea somnul de el.

Pe piele i se târau parcă nişte gângănii. Simţea că-i cresc pe trup straturi de vegetaţie. Stropi de ploaie se uneau cu alţi stropi, în şuvoaie ce-i curgeau pe trup, iar în timp ce acestea îi lunecau pe carne, plantele mărunte ale junglei prindeau rădăcini în îmbrăcămintea lui. Simţea cum se agaţă iedera de el, învelindu-l într-un al doilea veşmânt; simţea cum florile înmuguresc şi-şi desfac petalele, în timp ce ploaia îi ciocănea capul şi trupul. În noaptea luminoasă — căci vegetaţia strălucea prin întuneric — ceilalţi doi îi apăreau ca nişte buşteni acoperiţi de catifeaua ierbii şi a florilor. Ploaia îi biciuia obrajii, îşi îngropa faţa în palme. Ploaia îi izbi gâtul. Se întoarse pe burtă, în noroi, peste plantele de cauciuc, şi atunci ploaia îi biciui spatele şi pulpele.

Sări deodată şi începu să-şi scuture apa de pe trup. O mie de mâini îl atingeau, iar el nu mai voia să fie atins. Nu mai putea răbda să fie atins. Zvârcolindu-se, se izbi de un trup şi ştiu că era Simmons, care stătea în ploaie şi tuşea şi strănuta. Pickard se ridică şi el în picioare şi o luă la fugă, urlând.

— Stai puţin, Pickard!

— Ajunge, ajunge! gemu Pickard şi trase de şase ori cu puşca spre cerul nocturn. În lumina focurilor de puşcă, putură vedea armate de stropi suspendaţi parcă într-o gelatină de chihlimbar, ca şi cum ar îi fost uimiţi de detunătură — milioane de stropi, de lacrimi, de giuvaere încremenite în faţa unui aparat fotografic învelit în catifea albă. Apoi, când lumina se stinse, stropii, care aşteptaseră parcă să fie fotografiaţi, se abătură peste oameni, ca un nor de insecte chinuitoare.

— Încetează, încetează!

— Pickard!

Dar Pickard nu se mai asculta decât pe sine. Când locotenentul îşi aprinse lanterna şi lumină faţa udă a lui Pickard, ochii acestuia erau dilataţi iar gura căscată: îşi întorsese faţa spre cer, încât apa îi luneca pe limbă, îi lovea ochii şi-i bolborosea ca o spumă în nări.

— Pickard!

Acesta nu răspunse. Rămase multă vreme aşa, cu ploaia jucându-i-se în părul albit; din încheieturile mâinilor şi de pe grumaz îi curgeau parcă lanţuri lichide.

— Pickard! Noi plecăm. Mergem mai departe. Urmează-ne!

Ploaia picura de pe urechile lui Pickard.

— Mă auzi, Pickard?

Era ca şi cum ar fi strigat într-o fântână adâncă.

— Pickard!

— Lasă-l în pace, zise Simmons.

— Nu putem merge fără el.

— Şi atunci, ce propui? Să-l cărăm în spinare? întrebă Simmons şi scuipă. Nu mai e bun de nimic. Ştii ce-o să facă? O să stea aici şi-o să se înece.

— Cum aşa?

— Păi, ar fi momentul să ştii. Nu cunoşti povestea? O să stea aici cu capul în sus, lăsând ploaia să-i intre în nări şi în gură. O să tragă în piept apă.

— Nu!

— Aşa l-au găsit şi pe generalul Mendt: şedea pe o stâncă, cu capul dat pe spate; plămânii-i erau plini de apă.

Locotenentul îşi îndreptă lanterna spre faţa neclintită a lui Pickard. Nările acestuia scoaseră un sunet ciudat, ca un gâlgâit.

— Pickard! răcni locotenentul, plesnindu-l peste obraji.

— Nici nu te mai simte, spuse Simmons. Câteva zile petrecute în ploaia asta sunt de ajuns ca să nu mai ai nici faţă, nici mâini şi picioare.

Locotenentul se uită îngrozit la propria-i mână, nu şi-o mai simţea.

— Totuşi nu-l putem lăsa pe Pickard aici.

— Uite ce putem face, zise Simmons.

Şi trase cu arma. Pickard se prăbuşi în clisa ploioasă.

— Nu te mişca, locotenente! mârâi Simmons, îmi ţin pregătită arma ca să trag şi-n dumneata, la nevoie. Gândeşte-te: ar fi rămas aici până s-ar fi înecat. Aşa, a mers mai repede.

Locotenentul se uită la cadavru.

— Dar l-ai omorât!

— Da, pentru că altfel ne-ar fi omorât el pe noi, devenind o povară. Doar i-ai văzut faţa; înnebunise.

Peste câteva clipe, locotenentul dădu din cap, a încuviinţare.

Porniră amândoi în ploaie.

Era întuneric şi lanternele lor aruncau o rază care nu străpungea ploaia decât vreo câţiva paşi în faţa lor. După o jumătate de ceas trebuiră să se oprească şi să aştepte ivirea zorilor; erau morţi de oboseală şi de foame. Când se făcu în sfârşit ziuă, ploua mereu, ca şi mai înainte. Porniră aşadar la drum, prin lumina cenuşie.

— Cred c-am calculat greşit, spuse Simmons.

— Nu. Mai avem o oră.

— Vorbeşte mai tare, nu te-aud!

Simmons se opri şi-şi duse, zâmbind, mâna la urechi.

— Urechile mele. Nu le mai simt. Ploaia asta m-a făcut să surzesc.

— Nimic. Hai să mergem.

— Cred c-o să aştept aici. Du-te singur.

— Nu poţi face una ca asta!

— Nu te aud. Mergi mai departe. Sunt obosit. Nu cred că Domul Soarelui e în direcţia asta. Iar dacă e, probabil că are acoperişul găurit, ca şi cel de mai înainte. Eu rămân aici.

— Ridică-te!

— Cu bine, locotenente!

— N-are rost să te dai bătut!

— Am o armă care mă îndeamnă să rămân. Nu-mi mai pasă de nimic. Încă nu mi-am pierdut minţile, dar sunt pe cale de a mi le pierde. Nu vreau să merg mai departe. De îndată ce nu te voi mai vedea, voi folosi arma asta împotriva mea însumi.

— Simmons!

— Mi-ai rostit numele — mi-am dat seama după felul cum ţi-ai mişcat buzele.

— Simmons!

— Uite ce este, e o chestiune de timp. Ori mor acum, ori peste câteva ore. Aşteaptă să vezi ce se-ntâmplă când ajungi la Domul Soarelui, dacă vei ajunge vreodată — o să vezi că ploaia curge prin acoperiş. Nu-i grozav?

Locotenentul mai zăbovi puţin, apoi porni, bălăcindu-se, prin ploaie. Se mai întoarse o dată cu faţa spre Simmons şi-l strigă, dar Simmons şedea acolo, cu arma în mâini, aşteptând ca locotenentul să nu se mai zărească. Îi făcu semn cu mâna.

Locotenentul nici nu auzi împuşcătura.

Începu să mănânce flori, în timp ce mergea. Nu erau otrăvite, dar nici prea hrănitoare; după un minut sau două le vomita, cu greaţă.

Odată rupse nişte frunze şi încercă să-şi facă din ele o pălărie — mai încercase şi înainte, dar degeaba, ploaia îi topea frunzele de pe cap. Vegetaţia putrezea de îndată ce era smulsă din rădăcini; între degete îi rămânea o mâzgă cenuşie.

— Încă cinci minute, îşi spuse. Încă cinci minute, pe urmă o să intru în mare şi o să merg mai departe. N-am fost făcuţi pentru o asemenea viaţă. Niciun pământean n-a fost şi nu va fi vreodată în stare să suporte aşa ceva. Nervii, nervii!

Croindu-şi anevoie drum printr-o mare de mâl şi de frunze, ajunse la un deluşor. La oarecare distanţă se vedea, prin vălurile reci ale ploii, o pată gălbuie. Era Domul Soarelui.

O luă la fugă, dar încetini pasul după un timp: îi era frică. Nu voia să strige. Dacă era acelaşi Dom al Soarelui? Dacă era acelaşi Dom, fără nici un soare?

Alunecă şi căzu. Să zac aici, îşi spuse. M-am întors la domul de mai înainte. Mai bine să zac aici. N-are rost să mai merg. O să mă-mbăt cu apă.

Izbuti totuşi să se ridice din nou în picioare şi să treacă peste câteva pâraie. Lumina gălbuie devenea din ce în ce mai strălucitoare. Începu iarăşi să alerge, zdrobind sub tălpi oglinzi şi geamuri, biciuind cu braţele diamante şi nestemate.

Ajunse la poarta galbenă. DOMUL SOARELUI, scria deasupra ei. Îşi întinse mâna amorţită, ca s-o pipăie. Apoi răsuci clanţa şi intră înăuntru.

Rămase o clipă, ca să privească de jur împrejur. În spatele lui, ploaia izbea în poartă. În faţa lui, pe o masă joasă, se vedeau o oală de argint cu cacao fierbinte şi o ceaşcă plină, cu o nalbă în ea. Iar alături, pe o tavă, se vedeau nişte sandvişuri groase, cu carne de pui, cu roşii proaspăt tăiate şi cu ceapă verde. Chiar în faţa lui, pe o sârmă, era atârnat un prosop oriental, mare şi gros, dedesubt era o ladă pentru hainele ude, iar la dreapta un fel de nişă în care te puteai usca pe moment, sub o ploaie de raze. Pe un scaun se zărea o uniformă nou-nouţă, pregătită pentru primul venit — pentru el sau altul. Ceva mai încolo, nişte căni de metal cu cafea fierbinte şi un fonograf care în curând avea să emită o muzică plăcută; se mai vedeau şi nişte cărţi legate în piele roşie şi cafenie, iar lângă ele un pat, un pat moale şi adânc, în care te puteai culca, gol, pentru a sorbi razele soarelui strălucitor care domina lunga încăpere.

Îşi duse mâna la ochi. Văzu cum alţi oameni se apropie de el, dar nu le spuse nimic. Aşteptă, apoi deschise ochii şi privi. Apa prelinsă de pe uniformă i se strânsese ca o băltoacă la picioare; simţea că i se usucă părul şi faţa, pieptul, braţele şi picioarele.

Se uita la soare.

La soarele galben şi fierbinte atârnat în mijlocul încăperii. Nu se auzea niciun zgomot. Uşa era închisă, iar ploaia rămăsese doar o amintire în trupu-i îndurerat. Soarele atârna sus de tot pe cerul albastru al încăperii, un soare cald, galben, superb.

     Păşi înainte, smulgându-şi hainele de pe el.