Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(27)

O moarte eroică

Fanciullo era un bufon admirabil, şi aproape unul din prietenii prin­ţului. Dar pentru persoanele închinate prin îndeletnicire comicului, lucrurile serioase au fatale atracţii, şi, cu toate că ar putea părea ciudat ca ideile de patrie şi libertate să stăpînească despotic creierul unui histrion, într-o zi Fan­ciullo intră într-o conspiraţie alcătuită din cîţiva gentilomi nemulţumiţi.

Pretutindeni se află binevoitori ca să denunţe puterii pe aceşti indivizi de-o fire posomorîtă care vor să-i detroneze pe prinţi şi să opereze, fără s-o consulte, răsturnarea unei societăţi. Seniorii de care e vorba fură arestaţi, ca şi Fanciullo, şi hărăziţi unei morţi sigure.

         Mi-ar plăcea să cred că prinţul fu aproape supărat să-şi găsească actorul favorit printre răzvrătiţi. Prinţul nu era nici mai bun nici mai rău decît altul; dar o sensibilitate excesivă îl făcea, în multe cazuri, mai crud şi mai despot decît toţi semenii lui. Îndrăgostit cu patimă de artele frumoase, cunoscător excelent altminteri, era cu adevărat nesătul de voluptăţi. Destul de nepăsător faţă de oameni şi de morală, el însuşi adevărat artist, nu cunoştea duşman mai primejdios ca plictiseala, şi bizarele sforţări ce le făcea să scape de acest tiran al lumii ori să-l învingă i-ar fi atras, desigur, din partea unui istoric sever, epi­tetul de „monstru", dacă, în domeniile sale, ar fi fost îngăduit să se scrie ceva care să nu urmărească altceva decît plăcerea sau uimirea, care e una din cele mai delicate forme ale plăcerii. Marea nenorocire a acestui prinţ era că niciodată n-a avut un domeniu destul de întins pentru geniul său. Sunt tineri Neroni care se sufocă în hotare prea strîmte, şi veacurile ce vin Ie vor trece la uitare numele şi bunăvoinţa. Acestuia, neprevăzătoarea Providenţă îi dăruise facultăţi mai mari decît statele sale.

Dintr-odată se răspîndi zvonul că suveranul voia să-i graţieze pe toţi conjuraţii; şi originea acestui zvon fu anunţarea unui mare spectacol în care Fanciullo trebuia să joace unul din rolurile de mîna întîi, cele mai bune ale lui, şi la care, zice-se, ar asista chiar gentilomii osîndiţi; semn vădit, adăugau spi­ritele superficiale, pentru generoasele tendinţe ale prinţului ofensat.

Din partea unui om atît de firesc şi voit excentric totul era cu putinţă, chiar şi virtutea, chiar şi iertarea, mai ales dacă ar fi nădăjduit să găsească în ele plăceri neaşteptate. Dar pentru cei care, ca mine, putuseră pătrunde mai mult în adîncurile acestui suflet curios şi bolnav, era nesfîrşit mai probabil că prinţul voia să judece valoarea talentelor scenice ale unui om condamnat Ia moarte. Voia să profite de împrejurare pentru a face o experienţă psihologică de-un interes capital, şi pentru a verifica pînă la ce punct facultăţile obişnuite ale unui artist puteau fi vătămate sau modificate de situaţia extraordinară în care se găsea. Mai mult, era în sufletul său o intenţie de îndurare mai mult sau mai puţin hotărîtă ? E un punct care n-a putut fi lămurit niciodată.

În sfîrşit, ziua cea mare sosită, această curte mică îşi desfăşură toată pompa, şi ar fi greu de conceput, afară numai dacă ai fi văzut, tot ceea ce clasa privilegiată a unui mic stat, cu venituri restrînse, poate să arate ca stră­lucire pentru o adevărată solemnitate.

Era de două ori adevărată, întîi prin magia luxului desfăşurat, apoi prin interesul moral şi tainic ce se lega de aceasta.

Signor Fanciullo excela mai ales în rolurile mute sau puţin încărcate de vorbe, care de cele mai multe ori sunt principalele în aceste drame feerice al căror obiect e reprezentarea simbolică a misterului vieţii. Intră în scenă domol şi cu desăvîrşită uşurinţă, ceea ce contribui, în publicul nobilimii, la întărirea ideii de blîndeţe şi de iertare.

Cînd se spune despre un actor de comedie: „Iată un bun comedian", se foloseşte o formulă prin care se înţelege că în dosul personajului se mai află ghicit comedianul: adică arta, strădania, voinţa. Dar, dacă un comedian ar fi, faţă de personajul pe care este însărcinat să-l exprime, ceea ce statuile cele mai bune ale antichităţii, miraculos însufleţite, vii, umblînd şi văzînd, ar fi faţă de ideea generală şi confuză a frumuseţii, fără îndoială acesta ar fi un caz fără pereche şi cu totul neprevăzut. În această seară Fanciullo fu o perfectă idealizare, cu neputinţă să n-o presupui vie, posibilă, reală. Acest bufon pleca, venea, rîdea, plîngea, se zvîrcolea, cu o indestructibilă aureolă în jurul capului, aureolă pentru toţi invizibilă, dar vizibilă pentru mine, şi în care se amestecau, într-un amalgam straniu, razele artei şi gloria mucenicului. Fanciullo, prin nu ştiu ce graţie deosebită, introducea divinul şi suprafirescul pînă în cele mai extravagante bufonerii. Îmi tremură în mînă pana, şi lacrimile unei emoţii necontenit prezente îmi urcă în ochi cînd caut să vă descriu această seară de neuitat. Fanciullo îmi dovedea, într-un fel convingător, neîndoios, că beţia artei e mai potrivită decît toate celelalte să acopere sub văluri spaimele prăpastiei; că geniul poate juca, la marginea mormîntului, comedia cu o bucurie ce-l împiedică să vadă mormîntul, pierdut, cum e, într-un paradis ce alungă orice idee de mormînt şi de nimicire.

Întreg acest public, oricît de blazat şi frivol, se simţi îndată sub atot­puternica stăpînire a artistului. Nimeni nu se mai gîndi la moarte, la doliu sau la torturi. Fiecare se abandonă, fără nelinişte, voluptăţilor multiplicate pe care le dăruie vederea unei capodopere de artă vie. Exploziile de bucurie şi de admiraţie zguduiră de mai multe ori bolţile clădirii cu energia unui tunet necontenit. Însuşi prinţul, îmbătat, îşi amestecă aplauzele cu ale curţii.

Totuşi, pentru un ochi clarvăzător, beţia lui nu era, pentru el, fără amestec. Se simţea învins în puterea lui despotică? Umilit în arta de a îngrozi inimile şi de a îngheţa spiritele? Înşelat de speranţe şi batjocorit în prevederi? Astfel de presupuneri nu tocmai îndreptăţite, dar nu absolut neîn­temeiate, îmi trecură prin minte pe cînd priveam faţa prinţului, pe care o nouă paloare se adăuga mereu Ia paloarea obişnuită, aşa cum zăpada se adaugă zăpezii. Buzele i se strîngeau din ce în ce, şi ochii se luminau de-un foc lăun­tric la fel cu cel al geloziei şi al duşmăniei, chiar cînd aplauda făţiş talentele vechiului său prieten, straniul bufon, care atît de bine bufona moartea. La un moment dat, văzui pe alteţa-sa plecîndu-se către un mic paj, aşezat Ja spate, şi vorbindu-i la ureche. Înfăţişarea poznaşă a drăgălaşului copil se lumină de-un surîs; apoi părăsi repede loja princiară, ca pentru a îndeplini o însărcinare grabnică.

Peste cîteva minute un fluierat ascuţit, prelung, îl întrerupse pe Fanciullo într-unul din momentele sale cele mai bune, şi în acelaşi timp sfîşie urechile şi inimile. Şi din locul sălii de unde ţîşnise această neaşteptată dezaprobare, un copil, în hohote înăbuşite, se repezea-ntr-un coridor.

Fanciullo, zdruncinat, trezit din vis, închise mai întîi ochii, apoi îi deschise aproape îndată, măriţi peste măsură, căscă apoi gura ca pentru a respira convulsiv, se clătină puţin înainte, puţin înapoi, şi căzu mort de-a binelea pe duşumele.

Fluierul, iute ca o spadă, îl păgubise cu adevărat pe călău? Ghicise prinţul toată eficacitatea ucigaşă a vicleniei sale? E îngăduit să ne îndoim, îl regretă pe scumpul şi inimitabilul Fanciullo? E plăcut şi îndreptăţit să credem.

Gentilomii condamnaţi se bucuraseră pentru ultima dată de-un spectacol de comedie. În aceeaşi noapte li se luă viaţa.

De atunci, numeroşi mimi, preţuiţi pe drept cuvînt în diferite ţări, au venit să joace înaintea curţii lui; dar niciunul n-a izbutit să amintească minu­natele talente ale lui Fanciullo, nici să ajungă pînă la acelaşi hatîr.