O lupta descrisa de Buzzati

Tiranul bolnav

La ora obişnuită, adică la şapte fără un sfert seara, în aşa-numita zonă de construcţii, între strada Marocco şi strada Casserdoni, câinele fox Leo îl văzu pe dulăul ciobănesc Tronk, dus în lesă de profesor, stăpânul său.

Bestia avea urechile ciulite ca de obicei şi scruta orizontul extrem de îngust al acelui câmp murdar dintre case. El era împăratul locului, tiranul. Şi totuşi, bătrânul fox plin de resen­timente simţi pe dată că nu era Tronk cel de pe vremuri, nici cel care era cu o lună în urmă, nici dulăul rău pe care îl văzuse cu trei sau patru zile înainte.

Era un lucru neînsemnat, poate felul în care îşi sprijinea labele, sau o oarecare înceţoşare a privirii, sau o arcuire a spinării, sau lipsa de strălucire a blănii, sau, mai probabil, o umbră - umbra cenuşie, care este un semn teribil - ce i se prelingea din ochi până la colţurile atârnânde ale buzelor.

Desigur că nimeni, nici măcar profesorul, nu remarcase aceste semne minore. Minore? Bătrâ­nul fox, care văzuse multe la viaţa lui, înţelese şi avu o tresărire de bucurie perfidă. „În sfârşit, iată-te terminat", se gândi. „Eşti terminat!" Dulăul nu-l mai speria.

Se aflau în unul dintre spaţiile goale deschise de bombardamentele aeriene din războiul ce trecuse, către periferie, printre clădiri, depozite, barăci, magazii. (Dar la mică distanţă se ridicau blocurile superbe ale marilor agenţii imobiliare, la şaptezeci-optzeci de metri deasupra nivelului muncito­rului de la gaze, ocupat să repare conductele avariate, şi al violonistului obosit care îşi făcea meseria printre măsuţele cafenelei „Birreria Esperia", în colţ, sub porticuri). Fuseseră demo­late cioturile de zid care se mai păstraseră, de casele care se ridicaseră în zonă mai aminteau doar nişte bucăţi de teren acoperite cu plăci de gresie, rămase ici-colo, care marcau, poate, camera portarului, sau bucătăria de la parter, sau chiar dormitorul unei case populare (unde, odinioară, noaptea palpitau speranţe şi vise şi poate că un copil se născuse într-o dimineaţă de aprilie, în ciuda umbrei triste a curţii, de acolo izvora cântecul inocent şi pasional al unei tinere; şi seara, sub lumina roşiatică a unui bec, oamenii s-au urât ori s-au iubit). În rest, locul era pustiu şi imediat, din bunătatea înduioşătoare a naturii, gata să zâmbească dacă-i lăsăm măcar puţin spaţiu, se acoperise cu verdeaţă, cu iarbă, plante sălbatice, tufişuri, după chipul acelor îndepărtate văi binecuvântate despre care se povesteşte, încercaseră chiar să se formeze porţiuni de pajişte adevărată, cu floricele, pentru ca noi, obosiţi, să ne întindem cu braţele încrucişate sub cap, să privim norii care trec, atât de liberi şi de albi, pe deasupra samavolniciilor omeneşti.

Însă nu era lucru pe care oraşul să-l urască mai tare decât verdeaţa, plantele, respiraţia copa­cilor şi florilor. Cu o înverşunare bestială fuseseră descărcate acolo mormane de moloz, gunoaie, deşeuri obscene, fetide putrefacţii organice, scurgeri de murdărie. Şi fâşia de câmp se îngălbenise curând, prefăcându-se într-o gunoişte răvăşită, pe care totuşi micile plante şi ierburile se mai luptau încă, înălţându-şi drept tulpinile printre mizerii, în direcţia soarelui şi a vieţii.

Dulăul îl zări de îndată pe celălalt câine şi se opri să-l privească. Îşi dădu pe loc seama că se schimbase ceva. Foxul avea azi un fel nou de a-l fixa, nu timid, nu respectuos, nu timorat ca de obicei. Din contră, cu o scânteiere zeflemitoare în privire.

Seară caldă de vară. O negură molatică zăcea încă peste oraş, printre turnurile de beton şi de cristal locuite de om, pe care le lumina soarele la apus. Totul părea obosit şi apatic, chiar şi neru­şinatele automobile americane de culoarea şopârlei, chiar şi vitrinele cu electrocasnice, de obicei atât de optimiste, chiar şi blonda energizantă şi surâzătoare de pe panoul publicitar pentru pasta de dinţi Klamm (care, folosită zilnic, ar trans­forma existenţa noastră într-un paradis, nu-i aşa, Mr. Macintosh, director general al departamen­tului de publicitate şi de public relations...)

Imediat, profesorul văzu cum pe spinarea câi­nelui său se forma o pată alungită şi întunecată, semn că animalul se irita şi îşi zbârlea părul. În aceeaşi clipă, fără să fi fost provocat în vreun fel, foxul se năpusti tăcut să-şi pună în practică răzbunarea şi îşi înfipse colţii în piciorul drept din spate al dulăului.

Tronk tresări din pricina durerii, dar timp de câteva fracţiuni de secundă rămase nehotărât,

încerca doar să-l alunge pe inamic zgâlţâindu-şi piciorul. Apoi, pe neaşteptate, îşi regăsi vechea furie sălbatică. Profesorului îi scăpă din mână lesa. În urma câinelui Leo, un alt vagabond mic, tovarăşul său, care aducea vag cu un copoi, de obicei timid şi înfricoşat, sări să-l muşte pe dulău. Şi, timp de o fracţiune de secundă, fu văzut înfigându-şi dinţii în şoldul tetrarhului. Apoi se văzu un ghemotoc schelălăind care se zbătea prin praf.

— Tronk, aici, Tronk! strigă profesorul derutat, bâjbâind cu mâna dreaptă pe deasupra acelei gră­mezi înnebunite; şi încerca să prindă lesa câinelui său, dar fără hotărârea necesară, speriat de furia luptei.

Fu scurtă. Se despărţiră singuri. Leo, schelă­lăind, se îndepărtă dintr-un salt, iar tovarăşul său se desprinse şi el de Tronk, dând înapoi, cu gruma­zul însângerat. Dulăul se aşeză, şi gâfâia într-un ritm impresionant, cu limba afară, copleşit de istoveala fizică.

— Tronk, Tronk, îl imploră profesorul. Şi încercă să îl apuce de zgardă.

Dar, nevăzut de nimeni, înainta de la spate, singur şi liber, Panzer, câinele-lup de la atelierul auto din apropiere, banditul pe care Tronk îl ţinuse la respect până în seara aceea doar cu înfă­ţişarea sa. Şi el venea să se răzbune, într-un fel. Fiindcă Tronk nu-l provocase niciodată, nici nu-i făcuse rău, şi totuşi simpla sa prezenţă fusese un afront zilnic, greu de înghiţit. De prea multe ori îl văzuse trecând, deşelat, prin faţa intrării ate­lierului, privind înăuntru cu o încruntătură arogantă, de parcă ar fi spus: „N-are nimeni chef de harţă pe-aici ?"

Profesorul îl văzu târziu.

— Hei, strigă, chemaţi-l pe lupul ăsta! Hei, voi, de la atelier!

Cu blana neagră şi zburlită, lupul avea o înfă­ţişare înfricoşătoare. Şi, cine ştie cum, de data asta dulăul părea zgribulit pe lângă el.

Tronk abia apucă să-l zărească cu coada ochiului. Lupul execută un salt drept, scoţându-şi dinţii în afară, şi dintr-o dată dulăul se rostogoli prin moloz şi gunoaie, cu celălalt înfipt sălbatic în ceafa sa.

Ştia profesorul că e aproape imposibil să des­parţi doi câini de talia lor care se bat pe viaţă şi pe moarte. Şi, neîncrezător în forţele proprii, fugi să dea de veste şi să ceară ajutor.

Între timp, foxul şi copoiul îşi luară din nou inima în dinţi şi se avântară la măcelărirea tira­nului care era pe cale de-a fi învins.

Tronk avu o ultimă tresărire. Şi, zbătându-se furios, reuşi să apuce cu colţii nasul lupului. Dar imediat cedă. Celălalt, dând înapoi cu mişcări bruşte, se eliberă şi porni să-l târască pe spate, ţinându-l în continuare de ceafă.

Auzind acele schelălăituri înfiorătoare, lumea se arăta la ferestre. Şi dinspre atelier se auzeau strigătele profesorului, depăşit de întâmplări.

Apoi, dintr-o dată, tăcere. Pe de-o parte, dulăul care se ridica greu, cu limba afară, având în ochi umilirea uimită a împăratului doborât pe neaş­teptate de pe tron şi călcat în picioare în noroi. De cealaltă, lupul, foxul şi falsul copoi, care se trăgeau înapoi nedumeriţi.

Oare ce anume îi gonise când simţeau deja gustul sângelui şi al victoriei? De ce se retrăgeau? Dulăul îi înspăimânta din nou?

Nu dulăul Tronk. Ci un lucru nou şi fără formă care se formase înăuntrul său şi care, încet, se extindea ca o aură infectă.

Cei trei înţeleseseră că se întâmplase ceva cu Tronk şi că nu mai aveau motive să se teamă de el. Dar credeau că îşi înfig colţii într-un câine viu. Însă mirosul neobişnuit al blănii, poate, sau al respiraţiei, şi sângele cu gust respingător îi îm­pinseseră înapoi. Fiindcă animalele, mai degrabă decât somităţile din clinici, simt de la cel mai mic semn apropierea prezenţei blestemate, a bolii fără leac. Şi luptătorul era însemnat, nu mai aparţinea vieţii, din vreun cotlon ascuns al trupului său deja se împrăştia descompunerea celulelor.

Duşmanii s-au împrăştiat. E singur, acum. Între timp, clare şi pure în maiestatea apusului, se înalţă de la pământ, asemenea unor fanfare, zidurile de sticlă ale noilor blocuri şi soarele care apune le face să strălucească şi să vibreze ca o provocare pe fundalul violet al nopţii ce năvăleşte din partea opusă. Ele proclamă speranţele încă­păţânate ale celor care, deşi doborâţi de oboseală şi de praf, spun: „Mâine, da, mâine", ale celor ce reprezintă galopul acestei lumi îndurerate, stindardele!

Dar pentru satrap, pentru principe, pentru titan, pentru cuirasier, pentru rege, pentru mastodont, pentru ciclop, pentru Samson nu mai există turnurile din aluminiu şi malahit, nici avionul supersonic spre Aiderabad care survolează vuind centrul oraşului, nu mai există nici muzica triumfală a apusului care se răspândeşte chiar şi în  curţile  posomorâte,  în  găurile  infame  ale puşcăriilor, în closetele sufocante acoperite de o crustă de amoniac.

El este puternic ţintuit în acea oază pipernicită şi o devorează cu ochii. Sângele care începuse să picure dintr-o sfârtecătură de la gât s-a oprit şi s-a coagulat. Însă e frig, un frig cumplit. Pe deasupra, s-a lăsat şi ceaţa, el nu mai reuşeşte să vadă bine. Ce ciudat, ceaţă în toiul verii! Să vadă. Să vadă măcar o parte din ceea ce oamenii numesc „verde": verdele regatului său, ierburile, trestiile, boschetele pricăjite (crângurile, codrii nemăr­giniţi, stejărişurile şi bătrânele păduri de brazi). Profesorul s-a întors şi se mai linişteşte la vederea lupului şi a celorlalţi doi ticăloşi care se îndepărtează înfricoşaţi. „Ei, Tronk al meu", se gândeşte mândru. „Ehe, nu se lasă el cu una, cu două!" Apoi îl vede aşezat acolo, în aparenţă calm şi paşnic.

Era doar un căţeluş în urmă cu patru ani, privea în jur blând, avea tot timpul în faţă, desigur că avea să cucerească lumea.

A cucerit-o. Priviţi-l acum, mare şi solid, ditamai dulăul, cu un piept de taur, cu o gură de zeu aztec, barbar, priviţi-l pe inspectorul general, pe colonelul cuirasierilor, pe majestatea sa! Îi e frig şi tremură.

— Tronk, Tronk! îl strigă profesorul. E prima oară când animalul nu-i răspunde. În tresăririle inimii care îi bubuie, palid de cumplita paloare care îi cuprinde pe câini, despre care neîntemeiat se crede că nu pot deveni nicicum palizi, el priveşte undeva în direcţia pădurii vir­gine, de unde înaintează înspre el, funebri, rinocerii nopţii.