— Sus!
spuse căpitanul.
— Bine, dar
aici, în spaţiu, nu există direcţii, observă un om din echipaj.
— Când te
îndrepţi spre Soare, şi totul devine din ce în ce mai galben, mai fierbinte şi
mai înăbuşitor, înseamnă că mergi într-o singură direcţie, răspunse căpitanul.
Închizând ochii,
se gândi la Pământul rămas atât de departe, la Pământul cald şi învăluit în
fum.
— Sus! repetă
el în şoaptă, simţind cum răsuflarea îi mângâie cerul gurii.
Racheta lor se
numea COPA DE ORO, dar i se mai spunea şi PROMETEU şi ICAR, iar destinaţia ei
era Soarele, Soarele arzător al amiezei. Plini de voie bună, luaseră cu ei la
bord vreo două mii de sticle de limonadă şi o mie de sticle de bere cu capsule
albe, pentru această călătorie spre marea Sahara. Acum, însă, când Soarele îi
învăluia în aburul lui fierbinte, îşi aminteau de zeci de versuri celebre.
— „Merele
de aur ale soarelui” — cine-o fi scris versul ăsta?
— Yeats.
— Dar „Nu
te mai teme de arşiţa soarelui”?
— Shakespeare,
fireşte!
— „Cupa de
aur”?
— Steinbeck.
„Pocalul de aur”?
— Stephens… Dar
„Urciorul de aur de la capătul curcubeului”? A, iată un nume pentru itinerarul
nostru: Curcubeul!
— Temperatura?
— O mie de
grade Fahrenheit!
Căpitanul privi
prin hubloul enorm, cu lentile fumurii, şi zări Soarele; ideea lui fixă era să
meargă spre Soare, să-l atingă şi să fure o bucată din el. La bordul acestei
nave spaţiale aparatura delicată făcea casă bună cu obiectele de uz practic.
Prin coridoarele îngheţate sufla vântul unei ierni de amoniac, şi ningea cu
fulgi de lapte. Orice scânteie din uriaşa vatră ce ardea dincolo de coca groasă
a acestei nave, orice suflare de foc, care s-ar fi strecurat înăuntrul navei,
ar fi găsit acolo iarna, scufundată într-un somn adânc, ca orele reci ale lui
Făurar.
Audio-termometrul
murmură în tăcerea arctică:
— Temperatura:
două mii de grade! Cădem ca un fulg de zăpadă în poala lui iunie, a
fierbintelui iulie şi a înăbuşitorului august, îşi spuse căpitanul.
— Trei mii
de grade Fahrenheit!
Sub straturile
de omăt motoarele se învârteau nebuneşte, refrigeratoarele se roteau cu zece
mii de mile pe oră, sub pielea lor de boa-constrictor, acoperită de chiciură.
— Patru mii
de grade Fahrenheit! Amiază. Vară. Iulie.
— Cinci mii
de grade Fahrenheit!
În cele din urmă
căpitanul vorbi, cu un glas calm ca însăşi expediţia lui:
— Acum
atingem Soarele.
Ochii oamenilor
păreau de aur topit.
— Şapte mii
de grade!
Până şi
termometrul trăda o anume aţâţare, deşi n-avea decât un glas de oţel, lipsit de
emoţie.
— Cât o fi
ceasul? întrebă cineva.
Toţi ceilalţi
fură nevoiţi să zâmbească.
Fiindcă acum nu
mai exista nimic altceva decât Soarele.
Soarele şi numai
Soarele — la fiece orizont, în fiece direcţie. El ardea minutele, secundele,
clepsidrele, ceasurile; mistuia timpul şi veşnicia. Ardea pleoapele, şi serul
lumii întunecoase de dinapoia pleoapelor, şi retina, şi creierul, şi somnul, şi
amintirile dulci ale somnului, şi ale nopţii răcoroase.
— Atenţie!
— Căpitane!
Bretton, primul
secund, se prăbuşi pe puntea îngheţată. Costumul lui de protecţie şuiera acum,
în locul unde oxigenul şi viaţa se scurgeau într-un abur rece, printr-o gaură.
— Repede!
Pe partea
interioară a măştii de plastic a lui Bretton, cristalele albe ca laptele se şi
strânseseră în ciorchini stranii, formaţi la întâmplare. Se aplecară să
privească.
— Un defect
al costumului, căpitane! E mort!
— Îngheţat!
Se uitară la
celălalt termometru, care arăta mersul iernii în această navă a ninsorilor. O
mie de grade sub zero. Căpitanul se uită la statuia îngheţată şi la cristalele
scânteietoare ce se formau pe ea în timp ce o privea. Ce ironie crudă! îşi
spuse. Un om temător de foc e omorât de ger!
— N-avem
timp, n-avem timp! rosti el, depărtându-se. Lăsaţi-l acolo!
Limba i se mişca
în gură, fără voia lui.
— Temperatura?
Pe cadrane acele
mai săriseră patru mii de grade.
— Uitaţi-vă!
Uitaţi-vă!
Ţurţurele
începuse să se topească.
Căpitanul îşi
întoarse capul spre tavan.
Ca şi cum un
aparat de proiecţie ar fi blocat în mintea lui o unică imagine clară, se pomeni
cu atenţia concentrată în chip ridicol asupra unei scene din copilărie.
În dimineţile de
primăvară din copilărie, obişnuia să se aplece pe fereastra dormitorului, în
aerul care mirosea a zăpadă, pentru a vedea cum străluceşte în soare ultimul
ţurţure al iernii. Un şuvoiaş de vin alb, sângele răcorosului, dar dătătorului
de viaţă april, se prelingea din cristalul acela limpede ca o spadă. Minut după
minut, acea armă a lui decembrie devenea tot mai puţin periculoasă. Şi în cele
din urmă ţurţurele cădea cu un clinchet de clopoţel pe aleea pietruită.
— Pompa
auxiliară s-a spart, domnule! Refrigeratorul. Ne pierdem gheaţa!
O ploaie caldă
se abătu asupra lor. Căpitanul îşi întoarse capul spre dreapta şi spre stânga.
— Unde s-a
produs defecţiunea? Repede!
Oamenii o luară
la fugă. Căpitanul se aplecă prin aerul cald şi-şi lăsă mâinile să lunece peste
maşina rece, dibuind şi scormonind, în vreme ce mintea lui întrezărea un viitor
de care nu-i despărţea decât o răsuflare. Vedea cum stupul rachetei îşi leapădă
învelişul, dezvăluind spectacolul oamenilor care alergau, strigând fără să facă
zgomot. Spaţiul era un puţ negru, cu pereţii îmbrăcaţi în muşchi, unde viaţa
îşi îneca strigătele şi spaimele. Spaţiul îţi înăbuşea urletele, înainte ca ele
să fi ajuns la jumătatea gâtlejului. Oamenii se foiau, ca nişte furnici într-o
cutie de chibrituri arzândă. Nava era un şuvoi de lavă, un jet de abur, o
fărâmă de neant!
— Căpitane!
Coşmarul se spulberă.
— Aici!
Mâinile lui
lucrau în ploaia caldă şi mătăsoasă ce cădea dinspre punţile superioare.
Pipăiau pompa auxiliară.
— La naiba!
exclamă el, trăgând de cablul de alimentare.
Când va veni, va
fi cea mai fulgerătoare moarte din istoria morţii. Un ţipăt, apoi o flacără
fierbinte, şi miliarde de tone de foc spaţial vor murmura, neauzite, prin
spaţiu. Gândurile lor, explodând ca nişte căpşuni într-un cuptor, vor zăbovi o
clipă în văzduhul ars, după ce trupurile li se vor carboniza şi se vor preface
în gaz fluorescent.
— Acolo!
strigă el izbind cu o şurubelniţă în pompa auxiliară.
— Aşa!
Tremura.
Anihilarea totală. Îşi ţinea dinţii strânşi, ca şi pleoapele. Dumnezeule! îşi
spunea. Suntem obişnuiţi cu o moarte mai înceată, măsurată în minute şi ore.
Acum, chiar o moarte de douăzeci de secunde ar fi o moarte înceată, în
comparaţie cu sfârşitul acesta stupid, care aşteaptă să ne devoreze.
— Căpitane,
ne depărtăm sau rămânem?
— Pregătiţi
Cupa. Termină tu treaba asta, în locul meu! Acum!
Se întoarse şi,
întinzând mâna spre mecanismul enormei Cupe, îşi vârî degetele în mănuşa-robot.
Printr-o răsucire a degetelor, putea face să se mişte o mână gigantică de
metal, ascunsă în măruntaiele navei. Deodată, mâna aceea de metal începu să
lunece în afara navei, ţinând uriaşa CUPA DE AUR şi îndreptând-o spre cuptorul
solar, spre trupul imaterial, spre carnea fără consistenţă a Soarelui.
În urmă cu un
milion de ani, îşi spunea căpitanul, în timp ce manevra repede, repede, mâna cu
Cupa, în urmă cu un milion de ani un om gol-puşcă, umblând pe un drum
singuratic din miazănoapte, a văzut cum fulgerul trăsneşte un copac. Şi în
vreme ce tribul lui o lua la goană, el a apucat cu mâinile-i goale, julindu-şi
degetele, o fărâmă de foc. Ferind-o de ploaie cu trupul, a alergat triumfător
la peştera lui, unde — râzând şi chiuind — a azvârlit-o pe un maldăr de frunze,
dăruind astfel oamenilor săi vara. Iar membrii tribului s-au târât lângă focul
acela, şi-au întins mâinile tremurătoare spre flacăra lui şi au simţit noul
anotimp în peştera lor, au simţit acea fărâmă aurie de vreme schimbătoare şi au
zâmbit şi ei în cele din urmă, un zâmbet nervos. Darul de foc era al lor.
— Căpitane!
I-au trebuit
patru secunde mâinii aceleia enorme pentru a împinge spre foc cupa goală.
Iată-ne aşadar din nou, astăzi, pe un alt drum, întinzând o cupă spre o fărâmă
de foc — un altfel de foc — cu care ne vom întoarce prin spaţiul rece,
luminându-ne calea, pentru a duce pe Pământ o flacără menită să ardă veşnic. De
ce?
Cunoştea
răspunsul, înainte de a fi pus întrebarea.
Pentru că atomii
cu care lucrăm cu mâinile noastre, pe Pământ, sunt jalnici; bomba atomică e o
bagatelă jalnică, iar ştiinţa noastră e jalnică şi măruntă, şi numai Soarele
ştie cu adevărat ceea ce dorim să ştim, numai el cunoaşte taina. Şi apoi, e
ceva grandios, e o şansă unică, o mare aventură să vii aici şi să dai o astfel
de lovitură, chiar dacă trebuie să fugi numaidecât după aceea. Nu există niciun
motiv, în afară de mândria şi vanitatea oamenilor, a acestor gâze minuscule
care nădăjduiesc să-l înţepe pe leu, şi să scape de fălcile lui. Da! O să ne
lăudăm în gura mare că am făcut-o! Şi iată cupa noastră încărcată cu o energie,
cu un foc, cu o vibraţie, oricum vreţi să-i ziceţi, în stare a ne lumina
oraşele, a ne pune în mişcare vapoarele, a ne lumina bibliotecile, a ne bronza
copiii, a ne coace pâinea cea de toate zilele şi a ne furniza cunoştinţele
despre lume vreme de o mie de ani, până o să ştim totul. Hei, oameni de ştiinţă
şi oameni ai bisericii, sorbiţi cu toţii din cupa asta! Încălziţi-vă pentru a
vă feri de bezna ignoranţei, de marile zăpezi ale superstiţiei, de vânturile
reci ale necredinţei, şi de adânca teamă de întuneric cuibărită în sufletul
fiecăruia. Iată: ne întindem mâna cu talgerul milogului…
— Ah!
Cupa se lăsă pe
Soare şi smulse o fărâmă din carnea şi sângele Universului, din cugetul
arzător, din filozofia orbitoare a acestui astru, care a zămislit şi-a crescut
o galaxie, care a hotărât drumul planetelor şi a dat viaţă vieţii.
— Ce-o să
se întâmple când o s-o tragem înapoi? Un prisos de căldură, asta ne trebuie
nouă acum, căpitane?
— Numai
Dumnezeu ştie…
— Şi acum,
încetişor! murmură căpitanul.
— Pompa
auxiliară a fost reparată, domnule.
— Puneţi-o
în funcţiune!
Pompa începu să
zvâcnească.
— Închideţi
capacul Cupei şi trageţi-o înăuntru, încet, încet!
Frumoasa mână
întinsă în afara navei vibră — teribilă imagine a propriului ei gest — şi se
scufundă apoi, fără zgomot, în trupul navei. Pe sub capacul închis al Cupei se
revărsau flori galbene şi stele albe. Audio-termometrul scrâşnea. Sistemul de
refrigerare protesta; amoniacul izbea în pereţi ca sângele în ţeasta unui
imbecil care zbiară.
Căpitanul
închise uşa pneumatică exterioară.
— Acum!
Oamenii
aşteptau. Pulsul navei se accelerase. Inima navei bătea puternic — Cupa de aur
era în mijlocul ei. Sângele rece alerga prin vine de jur împrejur, din ce în ce
mai repede.
Căpitanul
răsuflă încet.
Gheaţa încetă să
picure din tavan. Îngheţă la loc.
— Să plecăm
de-aici!
Nava se întoarse
şi porni repede.
— Ascultaţi!
Inima navei
bătea din ce în ce mai încet. Acele cadranelor se învârteau, invizibile,
coborând cu câte o mie de grade. Vocea termometrului cânta schimbarea
anotimpurilor. Acum se gândeau cu toţii: Să ne depărtăm cât mai grabnic de foc,
de căldură, de galben şi de alb. Să ne îndreptăm spre răcoare şi întuneric.
Peste vreo douăzeci de ore, vor putea chiar să deconecteze unele din
refrigeratoare, lăsând să moară iarna. În curând vor intra într-o noapte atât
de rece, încât s-ar putea să fie nevoiţi să folosească noul cuptor al navei, să
extragă căldură din focul pe care-l purtau ca pe un prunc nou-născut.
Se întorceau
acasă.
Se întorceau
acasă, şi căpitanul îşi aminti, în timp ce stătea lângă trupul lui Bretton,
încremenit într-un nămete de zăpadă albă, versurile unui poem scris cu mulţi
ani în urmă:
„Uneori văd
soarele ca pe-un pom arzând,
Cu fructele-i de
aur strălucind într-un văzduh fără aer,
Cu merele-i
viermănoase roase de om şi de gravitaţie
Prin toţi porii
omului răsuflă credinţa
Când vede în
soare un pom care arde…”
Căpitanul rămase
mult timp lângă cadavru, tulburat de sentimente felurite. Mă simt trist, îşi
spunea, şi mă simt bine, mă simt ca un băiat care se întoarce acasă de la
şcoală cu un mănunchi de flori de câmp.
— Ei bine,
rosti el oftând, cu ochii închişi. Ei bine, unde mergem acum, încotro
ne-ndreptăm?
Îi simţea pe
oameni în jurul lui, răsuflând liniştiţi, cu spaima moartă în ei.
— După
ce-ai mers cale lungă spre Soare şi l-ai atins, apoi te-ai depărtat de el, unde
te poţi duce? Când te îndepărtezi de căldură, de lumina amiezei şi de dulcea ei
moleşeală, unde te poţi duce?
Oamenii
aşteptară răspunsul. Aşteptară ca el să adune toată răcoarea, toată seninătatea
şi prospeţimea cuvântului îmbătător din mintea lui; văzură apoi cum cuvântul
acesta îi lunecă în gură, încet, ca o bucată de îngheţată.
— Există o
singură direcţie în spaţiu, din locul unde ne aflăm, rosti el în cele din urmă.
Oamenii
aşteptau. Aşteptau, în vreme ce nava zbura prin bezna rece, departe de lumină.
— Spre nord, murmură căpitanul. Spre
nord. Şi toţi zâmbiră, ca şi cum un vânt s-ar fi stârnit brusc în toiul unei
după-amiezi fierbinţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu