sâmbătă, 16 martie 2013

Cum a furat Bradbury o bucată de soare

Merele de aur ale soarelui
— Sus! spuse căpitanul.
— Bine, dar aici, în spaţiu, nu există direcţii, observă un om din echipaj.
— Când te îndrepţi spre Soare, şi totul devine din ce în ce mai galben, mai fierbinte şi mai înăbuşitor, înseamnă că mergi într-o singură direcţie, răspunse căpitanul.
Închizând ochii, se gândi la Pământul rămas atât de departe, la Pământul cald şi învăluit în fum.
— Sus! repetă el în şoaptă, simţind cum răsuflarea îi mângâie cerul gurii.
    Racheta lor se numea COPA DE ORO, dar i se mai spunea şi PROMETEU şi ICAR, iar destinaţia ei era Soarele, Soarele arzător al amiezei. Plini de voie bună, luaseră cu ei la bord vreo două mii de sticle de limonadă şi o mie de sticle de bere cu capsule albe, pentru această călătorie spre marea Sahara. Acum, însă, când Soarele îi învăluia în aburul lui fierbinte, îşi aminteau de zeci de versuri celebre.
— „Merele de aur ale soarelui” — cine-o fi scris versul ăsta?
— Yeats.
— Dar „Nu te mai teme de arşiţa soarelui”?
— Shakespeare, fireşte!
— „Cupa de aur”?
— Steinbeck. „Pocalul de aur”?
— Stephens… Dar „Urciorul de aur de la capătul curcubeului”? A, iată un nume pentru itinerarul nostru: Curcubeul!
— Temperatura?
— O mie de grade Fahrenheit!
Căpitanul privi prin hubloul enorm, cu lentile fumurii, şi zări Soarele; ideea lui fixă era să meargă spre Soare, să-l atingă şi să fure o bucată din el. La bordul acestei nave spaţiale aparatura delicată făcea casă bună cu obiectele de uz practic. Prin coridoarele îngheţate sufla vântul unei ierni de amoniac, şi ningea cu fulgi de lapte. Orice scânteie din uriaşa vatră ce ardea dincolo de coca groasă a acestei nave, orice suflare de foc, care s-ar fi strecurat înăuntrul navei, ar fi găsit acolo iarna, scufundată într-un somn adânc, ca orele reci ale lui Făurar.
Audio-termometrul murmură în tăcerea arctică:
— Temperatura: două mii de grade! Cădem ca un fulg de zăpadă în poala lui iunie, a fierbintelui iulie şi a înăbuşitorului august, îşi spuse căpitanul.
— Trei mii de grade Fahrenheit!
Sub straturile de omăt motoarele se învârteau nebuneşte, refrigeratoarele se roteau cu zece mii de mile pe oră, sub pielea lor de boa-constrictor, acoperită de chiciură.
— Patru mii de grade Fahrenheit! Amiază. Vară. Iulie.
— Cinci mii de grade Fahrenheit!
În cele din urmă căpitanul vorbi, cu un glas calm ca însăşi expediţia lui:
— Acum atingem Soarele.
Ochii oamenilor păreau de aur topit.
— Şapte mii de grade!
Până şi termometrul trăda o anume aţâţare, deşi n-avea decât un glas de oţel, lipsit de emoţie.
— Cât o fi ceasul? întrebă cineva.
Toţi ceilalţi fură nevoiţi să zâmbească.
Fiindcă acum nu mai exista nimic altceva decât Soarele.
Soarele şi numai Soarele — la fiece orizont, în fiece direcţie. El ardea minutele, secundele, clepsidrele, ceasurile; mistuia timpul şi veşnicia. Ardea pleoapele, şi serul lumii întunecoase de dinapoia pleoapelor, şi retina, şi creierul, şi somnul, şi amintirile dulci ale somnului, şi ale nopţii răcoroase.
— Atenţie!
— Căpitane!
Bretton, primul secund, se prăbuşi pe puntea îngheţată. Costumul lui de protecţie şuiera acum, în locul unde oxigenul şi viaţa se scurgeau într-un abur rece, printr-o gaură.
— Repede!
Pe partea interioară a măştii de plastic a lui Bretton, cristalele albe ca laptele se şi strânseseră în ciorchini stranii, formaţi la întâmplare. Se aplecară să privească.
— Un defect al costumului, căpitane! E mort!
— Îngheţat!
Se uitară la celălalt termometru, care arăta mersul iernii în această navă a ninsorilor. O mie de grade sub zero. Căpitanul se uită la statuia îngheţată şi la cristalele scânteietoare ce se formau pe ea în timp ce o privea. Ce ironie crudă! îşi spuse. Un om temător de foc e omorât de ger!
— N-avem timp, n-avem timp! rosti el, depărtându-se. Lăsaţi-l acolo!
Limba i se mişca în gură, fără voia lui.
— Temperatura?
Pe cadrane acele mai săriseră patru mii de grade.
— Uitaţi-vă! Uitaţi-vă!
Ţurţurele începuse să se topească.
Căpitanul îşi întoarse capul spre tavan.
Ca şi cum un aparat de proiecţie ar fi blocat în mintea lui o unică imagine clară, se pomeni cu atenţia concentrată în chip ridicol asupra unei scene din copilărie.
În dimineţile de primăvară din copilărie, obişnuia să se aplece pe fereastra dormitorului, în aerul care mirosea a zăpadă, pentru a vedea cum străluceşte în soare ultimul ţurţure al iernii. Un şuvoiaş de vin alb, sângele răcorosului, dar dătătorului de viaţă april, se prelingea din cristalul acela limpede ca o spadă. Minut după minut, acea armă a lui decembrie devenea tot mai puţin periculoasă. Şi în cele din urmă ţurţurele cădea cu un clinchet de clopoţel pe aleea pietruită.
— Pompa auxiliară s-a spart, domnule! Refrigeratorul. Ne pierdem gheaţa!
O ploaie caldă se abătu asupra lor. Căpitanul îşi întoarse capul spre dreapta şi spre stânga.
— Unde s-a produs defecţiunea? Repede!
Oamenii o luară la fugă. Căpitanul se aplecă prin aerul cald şi-şi lăsă mâinile să lunece peste maşina rece, dibuind şi scormonind, în vreme ce mintea lui întrezărea un viitor de care nu-i despărţea decât o răsuflare. Vedea cum stupul rachetei îşi leapădă învelişul, dezvăluind spectacolul oamenilor care alergau, strigând fără să facă zgomot. Spaţiul era un puţ negru, cu pereţii îmbrăcaţi în muşchi, unde viaţa îşi îneca strigătele şi spaimele. Spaţiul îţi înăbuşea urletele, înainte ca ele să fi ajuns la jumătatea gâtlejului. Oamenii se foiau, ca nişte furnici într-o cutie de chibrituri arzândă. Nava era un şuvoi de lavă, un jet de abur, o fărâmă de neant!
— Căpitane! Coşmarul se spulberă.
— Aici!
Mâinile lui lucrau în ploaia caldă şi mătăsoasă ce cădea dinspre punţile superioare. Pipăiau pompa auxiliară.
— La naiba! exclamă el, trăgând de cablul de alimentare.
Când va veni, va fi cea mai fulgerătoare moarte din istoria morţii. Un ţipăt, apoi o flacără fierbinte, şi miliarde de tone de foc spaţial vor murmura, neauzite, prin spaţiu. Gândurile lor, explodând ca nişte căpşuni într-un cuptor, vor zăbovi o clipă în văzduhul ars, după ce trupurile li se vor carboniza şi se vor preface în gaz fluorescent.
— Acolo! strigă el izbind cu o şurubelniţă în pompa auxiliară.
— Aşa!
Tremura. Anihilarea totală. Îşi ţinea dinţii strânşi, ca şi pleoapele. Dumnezeule! îşi spunea. Suntem obişnuiţi cu o moarte mai înceată, măsurată în minute şi ore. Acum, chiar o moarte de douăzeci de secunde ar fi o moarte înceată, în comparaţie cu sfârşitul acesta stupid, care aşteaptă să ne devoreze.
— Căpitane, ne depărtăm sau rămânem?
— Pregătiţi Cupa. Termină tu treaba asta, în locul meu! Acum!
Se întoarse şi, întinzând mâna spre mecanismul enormei Cupe, îşi vârî degetele în mănuşa-robot. Printr-o răsucire a degetelor, putea face să se mişte o mână gigantică de metal, ascunsă în măruntaiele navei. Deodată, mâna aceea de metal începu să lunece în afara navei, ţinând uriaşa CUPA DE AUR şi îndreptând-o spre cuptorul solar, spre trupul imaterial, spre carnea fără consistenţă a Soarelui.
În urmă cu un milion de ani, îşi spunea căpitanul, în timp ce manevra repede, repede, mâna cu Cupa, în urmă cu un milion de ani un om gol-puşcă, umblând pe un drum singuratic din miazănoapte, a văzut cum fulgerul trăsneşte un copac. Şi în vreme ce tribul lui o lua la goană, el a apucat cu mâinile-i goale, julindu-şi degetele, o fărâmă de foc. Ferind-o de ploaie cu trupul, a alergat triumfător la peştera lui, unde — râzând şi chiuind — a azvârlit-o pe un maldăr de frunze, dăruind astfel oamenilor săi vara. Iar membrii tribului s-au târât lângă focul acela, şi-au întins mâinile tremurătoare spre flacăra lui şi au simţit noul anotimp în peştera lor, au simţit acea fărâmă aurie de vreme schimbătoare şi au zâmbit şi ei în cele din urmă, un zâmbet nervos. Darul de foc era al lor.
— Căpitane!
I-au trebuit patru secunde mâinii aceleia enorme pentru a împinge spre foc cupa goală. Iată-ne aşadar din nou, astăzi, pe un alt drum, întinzând o cupă spre o fărâmă de foc — un altfel de foc — cu care ne vom întoarce prin spaţiul rece, luminându-ne calea, pentru a duce pe Pământ o flacără menită să ardă veşnic. De ce?
Cunoştea răspunsul, înainte de a fi pus întrebarea.
Pentru că atomii cu care lucrăm cu mâinile noastre, pe Pământ, sunt jalnici; bomba atomică e o bagatelă jalnică, iar ştiinţa noastră e jalnică şi măruntă, şi numai Soarele ştie cu adevărat ceea ce dorim să ştim, numai el cunoaşte taina. Şi apoi, e ceva grandios, e o şansă unică, o mare aventură să vii aici şi să dai o astfel de lovitură, chiar dacă trebuie să fugi numaidecât după aceea. Nu există niciun motiv, în afară de mândria şi vanitatea oamenilor, a acestor gâze minuscule care nădăjduiesc să-l înţepe pe leu, şi să scape de fălcile lui. Da! O să ne lăudăm în gura mare că am făcut-o! Şi iată cupa noastră încărcată cu o energie, cu un foc, cu o vibraţie, oricum vreţi să-i ziceţi, în stare a ne lumina oraşele, a ne pune în mişcare vapoarele, a ne lumina bibliotecile, a ne bronza copiii, a ne coace pâinea cea de toate zilele şi a ne furniza cunoştinţele despre lume vreme de o mie de ani, până o să ştim totul. Hei, oameni de ştiinţă şi oameni ai bisericii, sorbiţi cu toţii din cupa asta! Încălziţi-vă pentru a vă feri de bezna ignoranţei, de marile zăpezi ale superstiţiei, de vânturile reci ale necredinţei, şi de adânca teamă de întuneric cuibărită în sufletul fiecăruia. Iată: ne întindem mâna cu talgerul milogului…
— Ah!
Cupa se lăsă pe Soare şi smulse o fărâmă din carnea şi sângele Universului, din cugetul arzător, din filozofia orbitoare a acestui astru, care a zămislit şi-a crescut o galaxie, care a hotărât drumul planetelor şi a dat viaţă vieţii.
— Ce-o să se întâmple când o s-o tragem înapoi? Un prisos de căldură, asta ne trebuie nouă acum, căpitane?
— Numai Dumnezeu ştie…
— Şi acum, încetişor! murmură căpitanul.
— Pompa auxiliară a fost reparată, domnule.
— Puneţi-o în funcţiune!
Pompa începu să zvâcnească.
— Închideţi capacul Cupei şi trageţi-o înăuntru, încet, încet!
Frumoasa mână întinsă în afara navei vibră — teribilă imagine a propriului ei gest — şi se scufundă apoi, fără zgomot, în trupul navei. Pe sub capacul închis al Cupei se revărsau flori galbene şi stele albe. Audio-termometrul scrâşnea. Sistemul de refrigerare protesta; amoniacul izbea în pereţi ca sângele în ţeasta unui imbecil care zbiară.
Căpitanul închise uşa pneumatică exterioară.
— Acum!
Oamenii aşteptau. Pulsul navei se accelerase. Inima navei bătea puternic — Cupa de aur era în mijlocul ei. Sângele rece alerga prin vine de jur împrejur, din ce în ce mai repede.
Căpitanul răsuflă încet.
Gheaţa încetă să picure din tavan. Îngheţă la loc.
— Să plecăm de-aici!
Nava se întoarse şi porni repede.
— Ascultaţi!
Inima navei bătea din ce în ce mai încet. Acele cadranelor se învârteau, invizibile, coborând cu câte o mie de grade. Vocea termometrului cânta schimbarea anotimpurilor. Acum se gândeau cu toţii: Să ne depărtăm cât mai grabnic de foc, de căldură, de galben şi de alb. Să ne îndreptăm spre răcoare şi întuneric. Peste vreo douăzeci de ore, vor putea chiar să deconecteze unele din refrigeratoare, lăsând să moară iarna. În curând vor intra într-o noapte atât de rece, încât s-ar putea să fie nevoiţi să folosească noul cuptor al navei, să extragă căldură din focul pe care-l purtau ca pe un prunc nou-născut.
Se întorceau acasă.
Se întorceau acasă, şi căpitanul îşi aminti, în timp ce stătea lângă trupul lui Bretton, încremenit într-un nămete de zăpadă albă, versurile unui poem scris cu mulţi ani în urmă:
„Uneori văd soarele ca pe-un pom arzând,
Cu fructele-i de aur strălucind într-un văzduh fără aer,
Cu merele-i viermănoase roase de om şi de gravitaţie
Prin toţi porii omului răsuflă credinţa
Când vede în soare un pom care arde…”
Căpitanul rămase mult timp lângă cadavru, tulburat de sentimente felurite. Mă simt trist, îşi spunea, şi mă simt bine, mă simt ca un băiat care se întoarce acasă de la şcoală cu un mănunchi de flori de câmp.
— Ei bine, rosti el oftând, cu ochii închişi. Ei bine, unde mergem acum, încotro ne-ndreptăm?
Îi simţea pe oameni în jurul lui, răsuflând liniştiţi, cu spaima moartă în ei.
— După ce-ai mers cale lungă spre Soare şi l-ai atins, apoi te-ai depărtat de el, unde te poţi duce? Când te îndepărtezi de căldură, de lumina amiezei şi de dulcea ei moleşeală, unde te poţi duce?
Oamenii aşteptară răspunsul. Aşteptară ca el să adune toată răcoarea, toată seninătatea şi prospeţimea cuvântului îmbătător din mintea lui; văzură apoi cum cuvântul acesta îi lunecă în gură, încet, ca o bucată de îngheţată.
— Există o singură direcţie în spaţiu, din locul unde ne aflăm, rosti el în cele din urmă.
Oamenii aşteptau. Aşteptau, în vreme ce nava zbura prin bezna rece, departe de lumină.
     — Spre nord, murmură căpitanul. Spre nord. Şi toţi zâmbiră, ca şi cum un vânt s-ar fi stârnit brusc în toiul unei după-amiezi fierbinţi.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!