Din povestile lui Victor Eftimiu (4)

Mormîntul de pe ţărmul mării...

Ai văzut tu pe malul mării, departe, la, poala colinelor de lîngă Ramazunda, un mormînt singuratec, deasupra că­ruia se îmbrăţişează doi dafini?

Se revarsă de acolo pînă lîngă mare o pădure de mig­dali tineri, o pădure umbrită, cu stufişuri de trandafiri săl­bateci, cu izvoare tainice, cu păsări galbene şi cenuşii, cu adieri de vînt.

De unde vine vîntul?

Cînd marea e liniştită, cînd praful drumurilor nu mai întruchipează privelişti ciudate în lumina amurgului, cînd peste tot coboară adînca pace a înserării, frunzele migda­lilor freamătă o poveste tânguitoare.

      Un vuiet prelung se porneşte ca dintr-o liră uriaşă din cei şapte chiparoşi de la vîrful colinei, coboară povîrnişul lin, fîlfîie o clipă deasupra celor doi dafini îmbrăţişaţi şi se risipeşte ca pe mii de strune de argint, printre migdalii din vale.

Ce locuri triste, ce tristă poveste!...

Eram pe atunci un copilandru neştiutor; umblam toată ziua în jurul Ramazundei, cu puşca la spinare, nepăsător de tot ce va fi mîine. Alergam ca un nebun în urma vultu­rilor coborîţi să se adape la vreo margine de gîrlă, mă co­coţam în vîrfuri de pomi să caut ouă de turturele, adunam grămezi de flori, ca să le azvîrl după o clipă, şi mă încîntam de măreţia amurgurilor roşcate, a răsăriturilor de lună.

Verdeaţa îmbelşugată a grădinilor din Ramazunda, adi­erile răcoroase ale mării şi seninătatea sufletului îmi îmbu­joraseră obrajii.

Nicio grijă nu-mi încreţea fruntea; mama mă iubea mult şi-mi vorbea cu tristeţe de tata, plecat demult în largul mărilor.

Intr-o dimineaţă de primăvară, auzii în vis nişte adieri depărtate de cîntec. Părea că un stol de tambure, purtate deasupra capului meu, cînta în surdină o melodie dulce, în care se amestecau glasuri omeneşti şi zgomote de valuri. Ai auzit vreodată, în somn, un cîntec? Îţi pare o muzică îngerească, ce adie din depărtare şi-ţi umple sufletul de duioşii! Aşa simţeam eu în dimineaţa aceea. Cînd m-am tre­zit, cîntecul se auzea încă, de astă dată mai limpede. Îl ştiam. Era povestea unor pescari, ce plecau în larg, cu sufletul plin de presimţiri triste: Psarades. L-ai auzit şi tu, nu-i aşa? Il cîntă toate corurile de pescari din Arhipelag. Ai auzit şi tu vuietul furtunii, fîlfîirea pînzelor, trosnetul catargelor, chemările pescarilor şi plînsul valurilor după ce vijelia se potoleşte? În dimineaţa aceea, avea alt farmec. Venea în nişte acorduri ciudate, de clavir. Eu nu mai auzisem clavir pînă atunci.

Mă ridicai în coate. Lumina răsăritului umpluse odaia. Privii pe fereastră. Casa de peste drum — o casă înaltă, mohorîtă — nu mai era pustie. Perdelele erau ridicate, fe­restrele deschise, iar dinăuntru venea o îngrămădire de su­nete dulci, de ciripiri adormitoare.

— Mamă, cine cîntă?

— Nişte străini, dragul mamei. Au venit aseară. Lumea spune că e un englez cu nevasta lui...

Peste un ceas, îmi zvîrleam puşca pe umeri şi ieşeam din curte nepăsător.

Fără voie, privii peste drum.

În pervazul ferestrei, sta o fată frumoasă şi cerceta îm­prejurimile. M-am roşit cînd şi-a lăsat privirile spre mine, şi am plecat ochii. Toată ziua am fost tulburat. Nu ştiam de ce. N-am cules nici flori, n-am mai alergat la izvorul unde se adăpau porumbeii sălbatici, şi nici n-am mai pri­vit, din umbra celor şapte chiparoşi, întinderea nesfîrşită a mării. M-am învîrtit pe lîngă dafinii îmbrăţişaţi, am dat o raită prin pădurea de cedri mărunţi din dosul colinelor, dar de cîte ori ridicam puşca să ochesc o turturea, crengile se schimbau într-o fereastră deschisă, iar turtureaua într-o fată frumoasă, care cercetează cu ochii împrejurimile...

*

A doua zi, străinul veni la noi. Era cu nevasta lui — fata aceea frumoasă, care mă privise de la fereastră în ajun. Spunea că el a cutreierat toată lumea, că venea tocmai de peste Ocean, că a văzut toţi ţărmii Mediteranei, s-a minu­nat de frumuseţile Eladei şi acum trecuse în Asia Mică... Din Ramazunda erau să plece în inima Anatoliei, să oco­lească ruinele Troiei, să străbată Mesopotamia şi de acolo, spre Indii.

Părea a fi bogat de tot străinul acela; avea un nume ciudat, pe care nu l-am putut învăţa niciodată. Pe ea o chema Xantipi. Era o grecoaică din Creta. Bărbatul ei po­vestea rîzînd şi privind-o cu dragoste cum a văzut-o într-o zi preumblîndu-se singură pe o alee învecinată cu marea, cum s-a îndrăgostit de ea şi cum a cerut-o de nevastă.

— Hei! Ce o să zică mătuşa-mea şi vecinii cînd m-or vedea că m-am întors însurat? Ce or să zică ei de mine că am stat peste patruzeci de ani şi abia acum, cînd nu mai sînt tînăr, mă însor? He, he!...

Xantipi îi surîdea din cînd în cînd, lăsa capul în jos, răsucea un inel de argint, îşi privea vîrful pantofului, rotea privirea în casă şi iar surîdea.

  Părea nerăbdătoare. Degetele subţiri, albe, nu i se mai astîmpărau. Ochii mari, verzi şi trişti, înrouraţi sub frun­tea albă, sub buclele albăstrii de negre, nu-şi găseau nicio ţintă.

O rază de soare juca lumini pe obrajii ei strălucitori, cădea pe rochia de catifea neagră bine strînsă pe trup şi-i aurea vîrful pantofului de mătase.

Umbra unei ramuri clătinată de vînt zugrăvea pete ne­gre pe obrazul roşu, ras, al englezului. Era un om trecut, cu ochii spălăciţi, cu părul cărunt pe la tîmple. Umbla cu nişte haine albe, încinse la mijloc cu un brîu alb, petre­cut sub cîteva fireturi; în picioare purta nişte ghete ciu­date, cu vîrful lat şi cu tălpile dinţate. Cînd vorbea parcă se certa:

— Eu nu prea ştiu bine greceşte, dar tot am învăţat cîte ceva... Xantipi e bună profesoară... o să stăm aici cîteva luni; e frumos aici. Sunt şi nişte izvoare sărate, nu-i aşa?

— Da, m-am amestecat eu; aci, în dosul colinelor. Mă duc mereu acolo, fiindcă sunt porumbei sălbatici.                                                                       

—  Dumneata vînezi, hai? se răsti englezul.

—  Da, aşa cîteodată...

—  Să vii cu noi, şi noi vînăm. Ai să ne arăţi locurile de p-aici nu-i aşa? Iţi arătăm şi noi ce-avem. Să vezi ce de lucruri are Xantipi. Nu-i aşa Xantipi că ai să i le arăţi?

Ea tresări, prinse în ureche cele din urmă vorbe şi surîse, clătinînd capul.

— Vino pe la noi după-amiazi! strigă iar englezul. Şi luîndu-şi rămas bun de la mama, plecară.

In casa de peste drum, toate lucrurile erau acum puse la locul lor. O mînă pricepută se vedea în toate.

Cînd am bătut în uşă, tremurînd, mi-a răspuns gla­sul ei.

Am intrat sfios, încurcat.

Xantipi se ridică repede şi-mi dete un scaun.

       — Nu, nu e acasă. Dar trebuie să vie. Poftim, stai! În glas avea o blîndeţe nespusă. Fiindcă nu prea aveam ce să-i spui, mă chemă într-o odaie vecină şi-mi arătă amin­tirile de călătorie ale bărbatului ei.

Deschidea cutiile, umbla repede cu mîinile printre toate ciudăţeniile, mi le arăta una cîte una; apoi îşi trase sca­unul lîngă al meu şi începu să frunzărească un album da fotografii: castele aşezate la marginea mării, temple rui­nate, îngrămădiri de stînci, porturi, bărci singuratice... in­sule... treceau foşnind în faţa mea; dar eu le vedeam ca prin vis, căci mă fermecase apropierea caldă a prietenei mele, răsuflarea ei îmbălsămată, mătasea neagră a părului ei ce se abătea din cînd în cînd, în şuviţe nebunatice, pe fruntea mea.

— Iţi place? mă întrebă ea.

Eu zîmbii: o privii lung în ochi, fără voia mea, dar tresării şi-mi plecai fruntea.

Bărbatul ei ne găsi răscolind un cufăr plin de scoici şi melci cu trupurile sucite, găunoase, pline de ţepi roşcaţi, de cărări albe ca varul.

— Aha! răcni el! Ce zici?

Şi mă privi adînc.

Peste un ceas, cîteşitrei, cu puştile la spate, rătăceam in pădurea de cedri din dosul orăşelului.

Englezul avea în mîini o cutie neagră, la care mă uitam nedumerit.

— He, nu ştii ce e asta? Stai să-ţi arăt!

     Şi-mi povesti cîte a făcut el cu cutia aceea — un aparat fotografic.

Seara m-am oprit la ei. După cină, englezul se sculă în taină şi veni cu două cartoane mari la subţioară.

— Ia dă-te-ncoace!

Şi-mi arătă alte fotografii: un iepure care urca o coastă, un stol de potîrnichi, abia înălţate de pe iarbă, o turturea căzînd rănită, un vînător care sare un pîrîu, o prepeliţă gata să zboare.

— Eu le-am fotografiat! spunea el, rîzînd fericit.

Şi de cîte ori plecam la vînătoare, îl vedeam păşind ca un prepelicar, de nu s-auzea nici iarba; apropiindu-se de izvorul sărat de la marginea pădurii, îndrepta cutia într-a colo şi striga deodată.

Un stol de porumbei vineţi se ridica, înălţîndu-se în zbor, şi pierzîndu-se apoi deasupra şirului de dealuri ce închideau zarea.

A doua zi el îmi arăta o nouă fotografie...

Două săptămîni trecură astfel. Nepotrivita pereche nu ştia cum să mai laude împrejurimile Ramazundei.

In dosul oraşului, dealuri şi păduri nesfîrşite, în faţă colină care-l ferea de vânturile mării; în vîrful colinei, cei şapte chiparoşi străvechi; de-acolo, povîrnişul lin, plin de izvoare şi de tufişe înalte, tainice, în mijlocul cărora se îmbrăţişau doi dafini; iar de-acolo, se prelungea ţărmul ne­ted al mării şi seninul nesfîrşit al apelor verzi.

„Prepelicarul” — cum îl botezasem noi în taină pe băr­batul Xantipii — îşi pierdea vremea încremenind în hîrtii chimice păsări ce zboară şi puşti din cari ţîşneşte fumul.

Eu şi cu Xantipi vînam toată ziua, umblam călare pe marginea mării sau şedeam de vorbă.

— Ce frumos cîntai cînd aţi veniţi i-am spus într-o seară, cînd aşteptam pe bărbatul ei, acasă.

— Îţi place? mă întrebă ea, zîmbindu-mi şiret.

— Mult. În ziua aceea, eu n-am putut vîna nimic, m-am tot gîndit la d-ta.

Xantipi se întunecă, îşi încruntă fruntea fără voia ei, apoi îmi zise repede luîndu-mă de mînă :

—  Vino să-ţi cînt!

Prin oglinda ce sta deschisă deasupra pianului, ea îmi arunca priviri furişe.

Cu părul negru, îngrămădit deasupra umerilor, cu gîtul alb, gol, cu mîinile rotunde, goale pînă la coate şi cu mijlocul frînt pe scaunul scump, cum o priveam aşa, îmi simţii inima bătînd ca niciodată, şi mîinile tremurînd şi trupul tot străpuns de o tresărire dulce, neînţeleasă.

În cap, un vîrtej ciudat mă turbura grozav. I-am spus că plec.

Ea mă privi galeş, apoi îmi şopti:

— Bine, du-te. Mîine-dimineaţă, vii, nu-i aşa? Şi mă luă de mînă. La uşă nu m-am putut stăpîni. M-am oprit pe loc, am privit-o, i-am strîns mîna şi, aproape plîngînd, i-am spus repede:

— Lasă-mă să te sărut!

Ea se smuci de lîngă mine, fugi în fundul odăii, mă privi mustrătoare, îşi muşcă buza de jos şi, clătinînd ca­pul. mă ameninţă cu degetul.

Ochii, însă, ochii nu mai erau trişti. Ochii ei rîdeau, străluceau, ardeau, îmi mulţumeau.

*

         Două zile în urmă, n-am mai ieşit de-acasă. Cine ştie ce s-o fi întîmplat! Mă miram cum de n-a venit încă băr­batul el să ceară socoteală mamei pentru îndrăzneala mea.

Îmi închipuiam că numai cei care s-au lepădat de legea creştinească sunt mai vinovaţi ca mine.

Tremuram de cîte ori se deschidea poarta.

Spre seară, îngălbenii: văzusem în curtea noastră pe „Prepelicar”. Avea puşca în mînă şi mi s-a părut că frun­tea i se încruntase grozav.

Mama îl trimise sus.

I-am auzit paşii tropăind pe scări şi mă ghemuiam într-un colţ mai întunecos al odăii.

— Sus! răsună în odaie, odată cu scîrţîitul uşii... Ce e cu d-ta?

Glasul însă i se îmblînzi şi apropiindu-se de mine, en­glezul mă întrebă:

— Eşti bolnav?

— Nu... ba da... i-am răspuns eu.

— Ei, las’ că nu-i nimic! Îţi trece... Noi te-am aştep­tat şi ieri şi azi! M-a trimis Xantipi să te văd. Ia uită-te ce am eu aici.

Şi îmi arată o fotografie: eu, cu puşca în mînă, furişîndu-mă pe lîngă nişte tufişe.

Englezului îi părea bine că mă minunez şi cînd ochii mei îl întrebară de unde o are, răspunse tainic:

— E-hei!

A doua zi, nu mai aveam nimic. Ce om cumsecade şi străinul acela!

Xantipi nici nu-mi .pomeni de îndrăzneala mea. Pri­virea ei blîndă îmi spunea că m-a iertat. Mie însă îmi pă­rea că am făcut o faptă urîtă; totuşi, fără voia mea, gîndul îmi zugrăvea o privelişte dulce: Xantipi cu degetele pe clape, cu capul aplecat pe spate, iar eu, cu mîinile în ju­rul gîtului ei şi cu obrazul lipit de al ei. Gîndul ăsta mă turbura întotdeauna şi oricît îl alungam, el se întorcea tot mai îndărătnic.   

Din zi în zi ne făceam tot mai buni prieteni. Ne depăr­tam mult de oameni. Ceasuri întregi rătăceam pe ţărmul mării, departe de tot. Pîn-atunci, eu nu mai fusesem într-acolo. Odată, găsirăm alte izvoare sărate, în umbra unor co­paci singuratici. Locul era plin de fulgi şi urme de păsări. Amîndoi ţiparăm de bucurie. O vînătoare norocoasă ne aş­tepta în fiecare zi acolo... În seara aceea chiar, ne întoarse­răm încărcaţi de porumbei sălbatici. Xantipi împuşcase o pereche cu aripile albastre şi cu pieptul verde, nespus de frumoasă. Toţi cîţi ne întîlneau, în cale spre oraş, întorceau capul. Mie îmi părea bine că mă vede lumea lîngă o femeie tînără şi frumoasă, care îşi schimbă în fiecare zi rochiile bogate

Călcam mîndru, cu puşca pe spate şi cu mîna în mîna ei. Nu ştiam că lumea se miră şi că un lanţ de vorbe se lăr­gea în vecini.

Abia cînd mi-a spus mama, întîia oară, că ar fi bine să umblu mai mult cu bărbatul Xantipii decît cu Xantipi, m-am luminat. Trei zile apoi, m-am ţinut mereu de urma englezului. El tot căuta să scape de mine, mă lăsa singur în cîte un crîng şi după un sfert de ceas, îl vedeam ca o nălucă albă pe vreun vîrf de colină. Eu după el. Xantipi, în vremea asta, şedea acasă, singură. A treia zi, m-a privit atît de trist, încît mi-am zis: „Ce-mi pasă mie de lume? Ce-mi pasă de mama?”

Şi chiar a doua zi, dimineaţa, m-am dus s-o iau. „Prepelicarul” plecase de cu noapte, ca să nu dea ochi cu mine: zicea că de trei zile n-a putut fotografia nimic...

Un ceas înaintea prînzului, îl întîlnirăm pe lîngă chi­paroşi. Era roşu, încălzit, şi-i părea bine. Ne făgăduia „sur­prize” pentru a doua zi.

— Ce caraghios! îmi şopti Xantipi, cînd îl văzu depărtîndu-se.

Eu o privii uimit. Cum? îmi spunea ea asta mie, unui străin? In fundul sufletului însă, simţeam o fericire tainică: cel dintîi păcat din viaţa mea...

*

Înfloriseră merii din grădina noastră; foi roşii, grase, îmbălsămate, se aşterneau pe iarba plină de viaţă; un vînt dulce adia dinspre mare şi desprindea florile pomilor: i se lăsau leneşe în braţe şi se duceau nepăsătoare, în legănarea lui molatecă. Ciocîrliile umpleau zorile cu larma lor. Seara, o căldură tainică, îmbătătoare, o adiere parfumată izvora din zarea amurgului, din sînul pămîntului, din freamătul ierbii, din gura florilor, din pocnetul mugurilor. Iar cîntecele de pasăre şi umbra de lîngă izvoare îmi strecurau fiori neînţeleşi.

Poate că de aceea îmi plăcea să stau lîngă Xantipi şi să-i mîngîi mîna albă şi micuţă, cînd, obosiţi de alergare, cădeam pe vreun petec de iarbă, în adăpostul unui migdal singuratic.

Odată, m-a lăsat să-i sărut mîna pe degetul mijlociu, lîngă inelul de logodnă... Rîdea cînd mi-a spus. Dar mai tîrziu, fruntea i s-a întunecat şi n-a mai rîs; fiindcă eu pricepusem ce vrea să-mi spuie, plecasem pleoapele, ruşinat şi nu i-am mai sărutat mîna. Ea a înţeles sfiala mea şi-şi răscumpără gluma.

— Culcă-te aici! şi-mi rezemă capul pe genunchii ei. O fericire tainică mă cuprinse. Închisei ochii. Vîntul tre­mura frunzele tinere ale celor doi dafini ce ne umbreau. De departe, se auzea murmurul mării. Iar la spatele nostru, într-o vale îndepărtată, pufuia un glas înăbuşit de puşcă.

Nu vorbeam nici eu, nici ea; Xantipi, cerceta, gînditoare, fundul zării, iar eu visam.

Mîna ei îmi răsfira părul, uşor, ca o adiere din vis. Nu ştiu cît am stat aşa; aş fi vrut să nu mă mai deştept şi cine ştie cît n-aş fi stat aşa, dacă nu mi-ar fi ars fruntea — o lacrimă. Tresării. Ridicai ochii.

— Plîngi, Xantipi?

Ea îmi astupă gura cu mîna şi încercă să zâmbească. In pînza lacrimilor, ochii ei verzi îmi păreau nespus de mari şi de trişti.

— Ce frumoasă e marea astăzi! schimbă ea vorba.

Lumina asfinţitului prefăcuse marea într-o grădină de trandafiri. O fîşie galbenă, ca un nesfîrşit pod de aur, în­cingea departe orizontul.

Mă uitai la prietena mea. Părul despărţit în două, sub o pălărie mare, albă, îi umbrea fruntea. Era îmbrăcată în­tr-o bluză de mătase albă, cu mînecile străvezii, într-o ro­chie de catifea, iar picioarele micuţe, ascunse în nişte ghete cenuşii, din piele de căprioară, răsăreau de sub rochii, ca o pereche de porumbei.

— Xantipi, de ce plîngeai tu? îi zisei, privindu-i ochii îngînduraţi.

— M-am gîndit la cei de acasă...

— Ai părinţi? am îndrăznit s-o întreb.

— Da, am. Părinţii mei sunt cei mai bogaţi oameni din Creta şi totuşi m-au măritat tot cu un bogat. Mi-e dor de prietenele mele şi de grădina noastră. Cînd am plecat, tot aşa era marea. Am privit-o singură, un ceas întreg, din gră­dină, şi a doua zi am plecat de acolo, poate pentru totdea­una... Mă gîndeam la seara aceea — şi am plîns.

— Xantipi, tu nu eşti fericită?

— De ce mă întrebi?

— Fiindcă te iubesc, Xantipi, i-am răspuns fără să-mi dau seama,

— Taci! îmi zise ea, închizîndu-mi gura cu mîna. Nu se poate...

— Ce nu se poate? am întrebat-o.

— Să mă iubeşti!

— De ce?

— Fiindcă eu sînt măritată...

— Ei şi? i-am răspuns eu neştiind ce spun cînd i-am zis „te iubesc". Şi în aceeaşi clipă am priceput; m-am ro­şit. Mi-era ruşine. Aş fi vrut să mă arunc în mare. Ochii mi se umpluseră de lacrămi.

— Xantipi dragă, iartă-mă....

— De ce să te iert?

— De ce ţi-am spus adineauri. Şi iartă-mă că atunci seara, îţi aduci aminte... cînd mi-ai cîntat ia pian .

— Oh! răspunse ea, zîmbind mirată.

Şi o strălucire ciudată îi trecu în ochi.

Simţii braţul ei moale încingîndu-mi grumazul, gura ei caldă umplîndu-se de a mea, mîna ei strîngîndu-mi mîna. Tresării. Tot trupul mi-era sfredelit de un fior prelung. Pe faţa mea plutea o adiere fierbinte; cîntece îndepărtate de pescari, parfumuri tainice purta răsuflarea ei caldă.

Dar pe obrazul meu se topi o altă lacrimă...

*

... Ştii tu ce trist e să duci o viaţă întreagă amintirea miei singure sărutări, de la întîia şi singura fiinţă pe care ai iubit-0?

Pe mine sărutarea aceea a Xantipii m-a încătuşat într-o iubire nebună, care mă ridica spre culmi depărtate şi mă prăvălea dintr-odată în adîncul unei dureri ucigătoare.

Mai mult de un sfert de veac, în fiecare zi, închid ochii, mă închipui tînăr, îmi plec glasul la vuietul înăbuşit al mării, ascult tremurarea frunzelor şi simt pe obrajii mei, răsuflarea caldă a frumoasei cu ochii verzi, mari, gînditori, înrouraţi...

Povestea vieţii ei abia tîrziu am înţeles-o.

Tîrziu am ghicit cîtă suferinţă era în pieptul acela tînăr, pe care fruntea mea s-a odihnit întîia dată.

Parcă mă văd: un tînăr sfios, care tremură de fericire, în braţele unei femei tinere, dornice de iubire.

Mă înfioară sărutarea lungă, mai lungă decît toată viaţa mea de pîn-acum; simt o tresărire... şi obrajii mei arşi de o lacrimă. Xantipi ridică fruntea, se uită speriată în jurul ei... mă priveşte lung, îşi scunde faţa în palme şi izbucneşte în hohote de plîns.

Mă văd păşind alăturea de ea, în umbrele ce începeau să se lase, înduioşat de tristeţea ei, dar fericit cum nu fu­sesem niciodată. Iubesc, ca şi atunci, tot ce e în jurul meu; pomii par mai verzi, surîsul amurgului mai cald şi mai prietenos, iar oamenii mai buni.

*

          Vrei să mai asculţi?

Povestea e tristă, aşa de tristă!

..Ne întorceam spre casă, pe o potecă, printre grădinile oraşului. La un luminiş, ne întîlnirăm cu bărbatul Xantipii.

 — Bună seara, îi zic. Ai mai fotografiat ceva astăzi?

— Aha! făcu el. Ceva frumos, foarte frumos!

Glasul lui avea o răguşeală ciudată, care m-a înfricoşat. O presimţire tristă îmi căzu pe inimă. M-am despărţit de ei tremurînd şi am fugit acasă, galben. Toată noaptea am vi­sat nişte uriaşi cari pluteau deasupra mării, se apropiau repede de mine şi apropiindu-se, se micşorau şi se albeau ca nişte steluţe fără strălucire şi iar fugeau spre fundul zării întinzînd aripi negre, uriaşe.

A doua zi, m-am trezit înfrigurat şi abia pe seară am îndrăznit să ies. Nimeni nu întrebase de mine, vecinii noştri nu ieşiseră de-acasă în ziua aceea. O nelinişte apăsătoare mă copleşise.

Un ceas după asfinţit, auzii glasul străinului în curte. Ce bine ar fi, mă gîndeam, să fie tot ca „atunci". Şi mi-adusei aminte de frica ce mă chinuise cînd am stat o seară la Xantipi şi încercasem s-o sărut.

O clipă, neliniştea mi se risipi. Englezul vorbea cu mama despre fotografiile lui.

— Iată aici, cum zboară un vultur: aşa că-i frumos? Dincoace am fotografiat un cocoş sălbatec, ridicîndu-se de pe o cracă. Asta e frumoasă: două turturele cari se îndră­gostesc. Mai am ceva: alte două turturele, dar fără aripi. Ce zici, îţi place? Mi se pare că le cunoşti?

Aplecat spre fereastră, cu inima să-mi spargă pieptul, cu ochi deschişi grozav, privii în jos.

Mama ţipă, se trase un pas înapoi; fotografia îi căzu din mînă.

 — Nu-i nimic ! Ţine-o dumneata, că e foarte fru­moasă!

In lumina felinarului din curte, desluşii un rînjet pe faţa englezului: mama era galbenă şi-şi apăsa mîna pe piept. Nici nu răspunse cînd ciudatul nostru vecin îi ură noapte bună.

O noapte fără somn veni după aceea; mama veghea la capul meu. Nu mi-a zis nimic. Era prea bună ca să mă certe. O auzeam cum suspină în tăcere, cum micşorează lu­mina candelei ce ardea deasupra capului meu. Credeam că sînt mort şi mă bucuram. Ce bine e să mori şi să ştii că la capul tău plînge cineva, iar pe fruntea ta tremură luminiţa unei candele! Aiuram, întindeam braţele în somn şi-mi chemam iubita. Era în faţa mea, pe masă, în braţele mele; părul ei îmi cădea pe frunte, iar mîna ei îmi încingea grumazul.

Ce fericit aş fi fost de nu m-aş fi gîndit că şi la patul ei veghează cineva: un om cărunt, cu rînjet de diavol, care poartă în faţa ochilor ei aceeaşi dovadă a păcatului, care o loveşte poate, sau chiar o fi ucis-o...

Zile întregi n-am ştiut ce se întîmplă peste drum.

Într-o duminică, bărbatul Xantipii veni la noi şi o rugă pe mama să mă trimeată la ei acasă.

De nu m-aş fi gîndit că am să văd pe Xantipi, nu m-aş fi dus cu niciun chip.

Străinul m-a luat de mînă; părea că suferă şi el. Pă­rul îi mai albise, iar ochii i se înfundaseră în cap.

         — Biata Xantipi! E tare bolnavă... şoptea el, cu glasul blînd şi plin de căinţă. Pînă seara nu părea aşa. Azi-noapte a tresărit, te-a chemat pe dumneata, şi a început să aiu­reze. Vino, dacă vrei, s-o vezi.

Abia stăpînindu-mi lacrimile, am urcat treptele ce du­ceau spre odaia ei, şi am rămas în prag.

In fund, lîngă pat, un preot înalt, bătrîn şi încruntat, citea dintr-o carte. O femeie bătrînă răsucea în mînă o lumînare aprinsă.

M-am sprijinit de uşă să nu cad; cînd mi s-a ridicat vĂlul de pe ochi, eram numai eu în odaie, la patul Xantipii.

Ea să fi fost?

Ale ei erau mîinile străvezii ce-mi răsfirau părul de pe frunte, ale ei buzele subţiri, albe, ce-mi surîdeau dureros, ai ei ochii cercuiţi de arcuri vinete, ai ei obrajii galbeni şi tîmplele înfierbântate şi pieptul plăpînd, ce se ridica în răsuflări scurte?

— Dragul meu — şi glasul ei răsuna ca o adiere din altă lume — dragul meu, ce nebunie am făcut noi atunci, dar tu nu eşti vinovat, eu sunt vinovată, uite, eu ispăşesc păcatul. Vezi tu asta — şi-mi arată o fotografie în care eram noi amîndoi îmbrăţişaţi. N-am mai avut putere s-o rup astăzi. Ieri am rupt nu ştiu cîte. Păstrează-o tu. Ai să-ţi aduci aminte de biata Xantipi şi ai să te gîndeşti că ea te-a iubit mult-mult... Pe el, să-l ierţi. Ştiu că se căieşte acum, dar e prea tîrziu; atîtea zile în şir n-a uitat să-mi poarte pe dinaintea ochilor cartoanele lui, să mă batjocorească în fie­care ceas!... Iartă-l, dragul meu; eu l-am iertat, dar nu-l iert pe tata... Peste cîteva zile, să vii şi tu sub dafinii unde ne-am sărutat. Eu o să fiu tot acolo; n-ai să mă vezi, dar am să te aud cînd vei veni, dragul meu, am să te aud... Dă-mi fruntea să ţi-o sărut — şi acum, du-te... du-te...

         Xantipi îşi lăsă capul în perne, dar n-avu putere să-şi şteargă două şiruri de lacrimi ce-i alunecară pe obrajii slăbiţi.

Eu am avut putere să mi le şterg. Şi mi-am şters multe de atunci, mi-am uscat ochii cînd am auzit, a doua zi, cîn­tec de preoţi la casa vecină, cînd am văzut că pe poartă doi oameni scot un cosciug alb, cînd am tremurat de frig în biserica întunecoasă, unde făcliile jucau horă în jurul unui chip alb, cînd au căzut bulgării nemilostivi pe capacul ce îmbrăţişa pentru totdeauna pe biata mea Xantipi...

*

Am mai stat o zi în Ramazunda.                       

Părul străinului albise de tot. Îmi era milă de el. M-am întîlnit, cea din urmă oară cu el, la mormîntul de sub cei doi dafini.

Părea înfrînt.

Un ceas întreg m-a rugat să-l iert. Spunea cum se că­sătorise cu Xantipi; cum i-o daseră părinţii ei fără zestre, cum plecase cu ea-n lume, cît era ea de bună, cum i-a mărturisit o dată că un tînăr bogat îi scria scrisori de dragoste, cum veniseră în Ramazunda şi cum, într-o seară, el ne-a zărit aşa de aproape, ne-a pîndit şi cînd a văzut că ne să­rutăm, ne-a fotografiat.

Mi-a spus de cele din urmă zile ale celei care, cîteva palme departe de noi, nu mai putea asculta freamătul înse­rării.

Şi povestea plîngînd bătrînul cum o chinuise el zile întregi arătîndu-i mereu, fără nicio milă, fotografia noas­tră şi cum abia acum şi-a dat seama că numai el era vino­vatul..

— Eu vreau să mor aici, în locurile astea unde a fost Xantipi fericită, sfîrşi el...

I-am întins mîna.

— Atunci n-o să ne mai vedem. Rămîi cu bine. Eu plec să caut pe tata. Mă duc în lume.

Nu m-au înduioşat nici rugăminţile, nici lacrimile ma­mei. Am plecat, după ce azvîrlisem un pumn de micşunele pe locul care-mi era drag, dar în jurul căruia n-aş mai ft putut sta o zi măcar.

Şi m-am dus, dar n-am aflat de urma tatii. După zece ani, m-am întors. Alţi oameni, alte locuri.

O pădure de migdali creştea pe culme.

Mama murise un an după plecarea mea; i-am pus o cruce şi o lespede de marmură pe mormîntul din cimitirul satului.

De englezul acela ciudat nu-şi mai amintea nimeni. Cîteva zile după ce am plecat eu, nişte străini bogaţi veniseră plîngînd şi făcînd zgomot mare. Dezgropaseră pe Xan­tipi şi o duceau să o îngroape în alte părţi. Străinul s-a împotrivit, s-a certat cu ei, dar văzînd că e de prisos, a plecat şi el cu bătrînii cerniţi.

Astăzi e gol mormîntul singuratic de la marginea mă­rii. Pe mine însă, sub cei doi dafini, mă aşteaptă în fiecare primăvară umbra iubitei mele; şi cînd vîntul se porneşte uşor din cei şapte chiparoşi de la vîrful colinei, ca să fîlfîie o clipă deasupra celor doi dafini îmbrăţişaţi, o muzică depărtată, din fundul pămîntului, îmi adie la ureche:

—     Eu te aud, dragul meu, te aud!...