Acum câteva zile am înmormântat-o
pe tânăra nevastă a lui Sladcoperţev, bătrânul nostru diriginte al oficiului
poştal. După ce am îngropat frumuseţea ceea de femeie, ne-am dus la oficiul
poştal, ca s-o „pomenim”.
Când s-au servit blinele, moşneagul
văduv a început să se jeluiască:
— Blinelele sunt
rumene cum era şi răposata, şi la fel de frumoase! Zău că sunt la fel!
— Da, s-au
învoit cei ce o pomeneau, era într-adevăr o frumuseţe… O femeie clasa întâi!
— Aşa-i… Toţi se
minunau, privind-o… Dar, domnilor, eu nu o iubeam pentru frumuseţea şi pentru
firea ei blândă. Aceste calităţi sunt proprii femeii şi se întâlnesc destul de
des pe lumea asta. Eu o iubeam pentru o altă calitate a sufletului ei, şi
anume, o iubeam, Dumnezeu s-o ierte, pentru că, cu toată vioiciunea şi firea ei
veselă, era credincioasă bărbatului ei. Da, îmi era credincioasă, deşi n-avea
decât douăzeci de ani şi eu voi împlini curând şaizeci! Îmi era credincioasă,
mie, moşneagului!
Diaconul, care stătea cu noi la
masă, s-a prefăcut că se îneacă şi a început să tuşească în semn de îndoială.
— Vasăzică nu mă
crezi? l-a apostrofat văduvul.
— Nu zic că nu
cred, s-a bâlbâit diaconul, dar de… aşa… În ziua de azi, femeile tinere sunt
prea… cum să spun… randevu, sos provensal…
— Dumneata te
îndoieşti, dar eu am să-ţi dovedesc că aşa e! Aveam eu metodele mele ca s-o fac
să-mi fie credincioasă. Metode cu caracter, ca să zic aşa, strategic, cum ar fi
bunăoară, fortificaţia. Eram prea şiret ca nevastă-mea să mă poată înşela.
Ştiam eu ce să fac pentru ea să-mi păzesc căminul. Am o formulă care e ca o
parolă. Cum o rosteam – gata, puteam să dorm liniştit.
— Şi cum era
această formulă?
— Foarte simplă.
Am răspândit, de pildă, prin oraş un zvon urât. Dumneavoastră îl cunoaşteţi cu
toţii prea bine. Le-am spus tuturor: „Nevastă-mea Aliona trăieşte cu poliţaiul
Ivan Alexeici Zalihvatski”. A fost de ajuns. Nimeni n-a mai îndrăznit să-i facă
Alionei curte, temându-se să nu-l supere pe poliţai. Cum o vedea un bărbat,
fugea, ca nu cumva Zalihvatski să-şi închipuie ceva. He-he-he. Dacă te puneai
rău cu idolul ăla mustăcios, numai bine nu-ţi mergea; la moment îţi trântea o
jumătate de duzină de procese verbale de contravenţie sanitară. De pildă, dacă
vedea pisica ta pe stradă, îţi şi încheia proces verbal pentru dobitoace vagabonde.
— Vasăzică nevasta dumitale
n-a trăit cu Ivan Alexeici? ne-am mirat noi prelung.
— Nu, şi ăsta
era şiretlicul meu… He-he… Ce spuneţi, v-am dus bine de nas, tinerilor? Aşa-i?
Câteva minute s-au scurs în tăcere.
Şedeam tăcuţi şi ne era ciudă şi ruşine că moşneagul acela gras cu nasul roşu
ne trăsese atât de bine pe sfoară.
— Ei, cu voia lui Dumnezeu, poate te mai însori odată! mârâi
diaconul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu