Tirul şi cimitirul
Cafenea, la priveliştea cimitirului. — „Ciudată firmă — îşi spuse cel care se preumbla — dar bine ticluită ca să te înseteze! Negreşit, stăpînul cafenelei ştie să-l preţuiască pe Horaţiu şi pe poeţii ucenici întru Epicur. Poate cunoaşte chiar adîncul rafinament al vechilor egipteni, pentru care nu era ospăţ cumsecade fără un schelet, ori fără niscaiva emblemă a vremelniciei vieţii."
Intră, bău un pahar de bere în faţa mormintelor şi fumă pe îndelete o ţigară. Apoi, fantezia îl făcu să coboare în cimitir, a cărui iarbă era atît de înaltă şi îmbietoare, şi unde stăpînea un soare atît de îmbelşugat.
Pe drept cuvînt, lumina şi căldura se dezlănţuiau cu furie, şi s-ar fi zis că soarele beat se tăvălea de-a binelea pe-un covor de flori magnifice, îngrăşate cu putreziciune. Un zumzet imens de viaţă umplea aerul — viaţa celor fără seamăn de mici — întretăiat la răstimpuri regulate de pocnetele loviturilor de foc de la un tir învecinat, care izbucneau ca explozia dopurilor de şampanie în freamătul unei simfonii în surdină.
Atunci, în soarele care-i încălzea creierul şi în atmosfera arzătoarelor parfumuri ale Morţii, auzi un glas şoptind de sub mormîntul unde se aşezase. Şi glasul zicea: „Blestemate fie ţintele şi carabinele voastre, vieţuitori gălă¬gioşi, care vă îngrijiţi atît de puţin de răposaţi şi de dumnezeiasca lor tihnă! Blestemate fie ambiţiile voastre, blestemate să vă fie socotelile, muritori lipsiţi de răbdare, ce veniţi să învăţaţi arta de-a ucide alături de sanctuarul Morţii! Dacă aţi şti cît de lesne e să cucereşti premiul, cît de uşor e să atingi Scopul, şi cum totul, în afară de Moarte, e neant, nu v-aţi căzni atît, vieţuitori osîrdioşi, şi aţi tulbura mai puţin somnul acelora ce demult s-au adunat în Scopul, în singurul scop adevărat al netrebnicei vieţi!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu