Scoala femeilor (n)
16
iulie.
Genevieve nu-şi iubeşte tatăl. Cum de
mi-a trebuit atîta vreme pînă să-mi dau seama? La drept vorbind, în ultimul
timp nu m-am prea ocupat de Genevieve. Toată grija mea a fost Gustave, căci
starea sănătăţii lui cerea să-i fiu mereu în preajmă. Recunosc însă că mă
simţeam mai atrasă de el decît de Genevieve, căci, ca şi Robert, fiul meu ştie
să se facă iubit. Regăsesc în el tot ceea ce m-a fermecat altădată atît de mult
la Robert, tot ceea ce m-a dezamăgit mai apoi atît de crunt. Pe Genevieve o credeam
cu totul absorbită de învăţătură şi, ca atare, indiferentă la tot ceea ce se
întîmplă în jur. Mă întreb acum dacă am procedat bine încurajînd-o să studieze.
Am avut mai adineauri cu ea o convorbire îngrozitoare, în cursul căreia am
priceput că, dintre toţi, ea e fiinţa cu care mă pot într-adevăr înţelege,
dîndu-mi în acelaşi timp seama de ce nu vreau ca această înţelegere să ia
fiinţă.
In timp ce Genevieve vorbea, tot
plimbîndu-se încoace şi încolo prin odaie, eu rămăsesem nemişcată în fotoliul
meu, copleşită de cinismul spuselor ei. Am rugat-o să vorbească mai încet,
temîndu-mă să n-o audă taică-său.
—
Şi ce dacă ne aude... Tot ce
ţi-am spus ţie sunt gata să-i spun şi lui; dacă vrei poţi să-i spui chiar tu.
Ai face chiar foarte bine să-i spui. Spune-i, zău, spune-i.
Mi s-a părut că-şi ieşise cu totul din
fire; am plecat din odaia ei. N-au trecut decît cîteva ceasuri de cînd s-a
întîmplat asta...
17
iulie.
Da, toate astea s-au petrecut ieri
înainte de cină. Fără îndoială că Genevieve a fost impresionată de tristeţea pe
care n-am putut-o ascunde tot timpul mesei. Seara, tîrziu, a venit la mine în
odaie. S-a aruncat în braţele mele, cum făcea cînd era mică. Mă mîngîia şi mă
săruta ca altădată, cu atîta dragoste încît mi-au dat lacrimile.
— Măicuţă dragă, te-am mîhnit tare de
tot. Să nu fii supărată pe mine. Vezi tu, faţă de tine nici nu pot şi nici nu
vreau să mint. Ştiu că tu eşti în stare să mă înţelegi, şi eu te înţeleg poate
mai bine decît ai vrea. Trebuie să stăm mai mult de vorbă. Datorită ţie am învăţat
să judec unele lucruri la care tu nu îndrăzneşti să cugeţi nici în sinea ta,
lucruri pe care tu mai crezi că le preţuieşti încă, lucruri în care eu ştiu
bine că nu mai cred defel.
Tăceam, neîndrăznind s-o întreb la ce
lucruri anume se gîndea vorbindu-mi astfel, cînd, fără de veste, m-a întrebat
dacă din cauza ei şi a lui Gustave rămăsesem credincioasă tatălui lor, „căci
n-am nici o umbră de îndoială că i-ai fost credincioasă", a adăugat
Genevieve uitîndu-se ţintă la mine, cum te uiţi la un copil pe care-l
dojeneşti. Oricît de monstruoasă mi se părea această răsturnare de roluri, am
răspuns că ideea de a-mi înşela bărbatul nu mi-a trecut niciodată prin minte;
fiica mea mi-a spus că ştia foarte bine că-l iubisem pe Burgweilsdorf.
—
Se prea poate, dar fără ştirea
mea, i-am răspuns aspru.
—
Poate că n-ai vrut să-ţi
mărturiseşti asta nici ţie însăţi, dar el ştia, pun mîna în foc.
M-am ridicat în picioare, hotărîtă să
plec din odaie, dacă ar fi continuat să-mi vorbească pe tonul acela; hotărîtă
în orice caz să nu-i mai răspund. S-a aşternut o tăcere care a durat destul de
mult şi m-am aşezat iar, sau, mai bine zis, m-am prăvălit în alt fotoliu, căci
eram la capătul puterilor. Genevieve mi s-a aruncat din nou în braţe, s-a
aşezat pe genunchii mei şi, mai plină de drăgălăşenie decît înainte, mi-a spus:
—
Dar, măicuţă dragă, de ce nu
înţelegi că eu nu consider asta o vină.
Am tresărit auzind aceste cuvinte, şi
atunci Genevieve m-a apucat de amîndouă mîinile, ţintuindu-mă pe scaun şi
rîzînd, ca şi cum, întovărăşite de rîsul ei ştrengăresc, cuvintele ar fi putut
să pară mai puţin necuviincioase şi mai puţin brutale.
—
Aş vrea numai să ştiu dacă,
întrucît te priveşte, a trebuit să faci un sacrificiu
Devenise din nou foarte serioasă. La
rîndul meu, mă străduiam să nu las să mi se citească nimic pe faţă. Genevieve
a priceput că nu aveam să-i mai răspund, aşa că a reluat:
—
Ce frumos roman aş putea scrie
sub dictarea ta! Ar putea fi intitulat Datoriile
unei marne sau jertfa inutilă.
Şi văzînd bine că n-am de gînd să-i
răspund, a început să clatine uşor din cap, manifestîndu-şi astfel, pe îndelete,
dezaprobarea:
—
Nu fiindcă ai devenit sclava
datoriei tale... — apoi a precizat: — a unei datorii imaginare... Nu, nu, ştii
bine că nu-ţi voi fi niciodată recunoscătoare pentru asta. Nu spune nu. Cred că
n-aş putea să te mai iubesc dacă aş şti că am datorii faţă de tine, dacă aş
simţi ca mă ţii datoare. Virtutea ta îţi aparţine; nu vreau să mă consider
legată de tine pe acest considerent. Apoi, pe cu totul alt ton, m-a rugat: Acum
spune-mi repede ceva, orice, un cuvînt măcar, pe care să mi-l pot aminti cînd
voi fi singură la mine în odaie, un cuvînt măcar, ca să nu-mi pară rău că ţi-am
spus toate astea.
Mă cuprinsese o tristeţe de moarte şi
n-am putut face nimic altceva decît s-o sărut pe frunte.
N-am închis ochii toată noaptea.
Cuvintele Genevievei răsunau în golul înfricoşător din sufletul meu. Vai, n-ar
fi trebuit s-o las să vorbească. Acum nu-mi mai dau bine seama dacă vorbele pe
care le rostesc în sinea mea sunt ale mele sau ale ei. Voi înceta oare vreodată
să aud vocea asta, căreia i-am îngăduit să ţîşnească din adîncuri? Nu mă tem
prea mult, ştiind cît sunt de laşă. Numai cu gîndul mă răzvrătesc; în pofida
mea, rămîn sclava datoriei. Mă întreb mereu, zadarnic, ce altceva aş fi putut
face, pe ce altă cale aş fi putut apuca; de voie de nevoie, sunt legată de
Robert, de copiii mei, care sunt copiii lui Robert. Caut mereu un loc în care
să mă adăpostesc, dar îmi dau seama că dacă aş fi avut vreodată libertatea după
care tînjesc, n-aş fi ştiut ce să fac cu ea. Şi îmi răsună în urechi ca un
dangăt de moarte vorbele pe care într-o zi Genevieve mi le-a spus rîzînd:
—
Degeaba te tot străduieşti,
măicuţă. Orice ai face, vei fi întotdeauna o femeie cinstită.
22
iulie.
Voi nota aici gîndurile mele aşa cum îmi
trec prin minte...
Doream să mă bucur de stima copiilor mei
şi în dorinţa asta mi-am găsit un reazem ca să nu mă abat din drum. Pînă şi
reazemul ăsta Genevieve mi l-a răpit acum. Nu-mi mai rămîne nimic pe care să mă
pot bizui. Acum nu mai am de luptat decît împotriva mea. Nimic nu mă mai ţine
legată în afară de propria-mi virtute, a cărei prizonieră voi rămîne pe veci.
Dacă cel puţin aş avea ce să-i imput lui
Robert! Dar nu-i găsesc nicio vină; defectele lui care mă chinuie şi-mi sunt
atît de nesuferite nu mă ating direct şi n-am de ce să mă plîng, în afară doar
de faptul că Robert e aşa cum e. De altfel, nicio altă dragoste nu mă stăpîneşte
şi nici nu mă gîndesc să plec cu altcineva, ci numai să plec de lîngă el. Atîta
aş vrea numai, să plec de lîngă el...
Dacă l-aş şti infirm, neputincios! Dacă
aş simţi că nu poate trăi fără mine, poate că...
Doamne, nici n-am împlinit încă
patruzeci de ani şi trebuie de pe-acum oare să renunţ la viaţă? Nu mi se va
cere oare niciodată altceva decît să trăiesc în umbră, hrănindu-mă numai cu o
searbădă resemnare?
Cine mi-ar putea da un sfat? Şi ce sfat
mi s-ar putea da? Părinţii mei îl admiră pe Robert şi, de altfel, mă cred pe
deplin fericită. De ce să le spulber iluziile? Ce pot nădăjdui adresîndu-mă lor
decît o compătimire de care nu simt nicio nevoie?
Abatele Bredel e prea bătrîn ca să mă
mai poată înţelege. Şi ce-ar mai putea adăuga faţă de cele ce mi-a spus la
Arcachon, cînd m-a îndemnat să ascund faţă de copiii mei defectele lui Robert?
Cuvintele lui m-au cufundat într-o deznădejde şi mai cumplită. De altfel, mai
pot oare ascunde copiilor... Nu vreau să-i povestesc convorbirea mea cu
Genevieve; n-aş face decît să întăresc părerea proastă pe care ştiu că preotul
o are despre fiica mea; şi ştiu bine că, la primul cuvînt pe care-l va spune
împotriva Genevievei, voi trece de partea ei. Fiica mea nu l-a putut niciodată
suferi pe abatele Bredel şi singurul lucru pe care-am izbutit să-l obţin de la
ea a fost să nu se poarte obraznic cu el.
Să vorbesc cu Marchant?... Cu el desigur
m-aş putea înţelege. Poate prea bine. De aceea n-am să-i spun nimic. Şi nu
mi-aş ierta niciodată vina de a tulbura fericirea Yvonnei. Îi sunt prea bună
prietenă ca să nu-i ascund ceea ce mă frămîntă.
Tot scriind
aici, mi-a venit o idee. E poate absurdă, dar simt că pune din ce în ce mai
multă stăpînire pe cugetul meu. Cel căruia trebuie să-i vorbesc este Robert.
Da, lui Robert şi nimănui altcuiva. Sunt ferm hotărîtă: îi voi vorbi chiar deseară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu