Nils Holgersson (41)

Răzbunarea

Într-o după-amiază, Akka de la Kebnekajse şi cârdul ei de gâşte sălbatice se lăsară pe malul unui lac din pădure. Erau încă în Kolmården, căci părăsiseră Östergötlandul şi se aflau acum în districtul Jönoker din Södermanland, la graniţa dintre cele două provincii.

Primăvara întârziase, cum se întâmplă de obicei în regiunile muntoase, iar gheaţa acoperea tot lacul, lăsând liberă numai o fâşie de apă pe lângă mal. Gâştele dădură buzna în apă să se scalde şi să-şi caute hrană, dar Nils Holgersson, care îşi pierduse în cursul dimineţii unul din galenţi, hoinărea acum printre arinii şi mestecenii de pe mal, căutând ceva cu care să se poată lega la picior.

Fu nevoit să se ducă destul de departe, ca să poată găsi ceea ce îi trebuia, şi căta cu luare-aminte în toate părţile, căci nu-i plăcea să umble prin păduri. „Când e vorba de şesuri sau de lacuri, calea-valea”, se gândea el. “Acolo vezi cel puţin ce ai în faţa ta. Dacă pădurea ar fi de fagi, încă ar fi cum ar fi, căci ai călca pe pământ gol şi bătătorit. Dar în păduri de-astea de mesteceni şi de brazi, sălbatice şi fără poteci, nu ştiu zău cum se descurcă lumea prin hăţişurile ce ţi se ivesc la tot pasul! Dacă pădurea în care mă aflu ar fi a mea, aş tăia-o până la ultimul copac.”

În cele din urmă zări o bucată de scoarţă de mesteacăn pe care şi-o potrivi pe picior. Dar chiar în clipa aceea auzii un foşnet în spate. Se întoarse şi văzu un şarpe venind glonţ spre el. Era neobişnuit de lung şi de gros. Băiatul observă însă imediat că avea câte o pată albă pe fiecare falcă şi se linişti. „Nu e decât o năpârcă gulerată – îşi zise el – şi nu poate să facă niciun rău.”

În clipa următoare se pomeni însă cu o izbitură puternică în piept, fiind trântit la pământ şi dat peste cap. Se ridică repede şi o luă la picior, dar şarpele, al naibii, îl urmărea mereu. Pământul era pietros şi plin de rădăcini, aşa că băiatul nu prea avea spor la fugă, mai ales că târâtoarea se ţinea scai de el. Prichindelul văzu deodată înaintea lui un bolovan mare cu laturile drepte şi voi să se caţere pe el. „Sus pe bolovan nu mai ajunge el, şarpele!” îşi zise băiatul. Ajungând însă deasupra bolovanului şi întorcându-se, văzu că şarpele căuta să se urce la el.

Lângă Năpârstoc, sus pe bolovan, mai era un pietroi, aproape rotund şi de mărimea unei căpăţâni de om. Stătea slobod pe o muchie îngustă. Rămăsese aşa acolo ca printr-o minune. Văzând să şarpele se apropia, băiatul se aşeză îndărătul acelui pietroi şi îi dădu un brânci. Pietroiul se prăvăli peste şarpe, pe care îl târî la pământ, şi acolo rămase deasupra capului jivinei.

„I-am dat o lovitură straşnică!” se gândi băiatul, răsuflând uşurat. Îl văzu apoi pe şarpe zvârcolindu-se de câteva ori, până ce nu mai fu în stare să se mişte. „De când sunt plecat la drum cu gâştele sălbatice, n-am trecut încă printr-o primejdie mai mare”, îşi zise el.

Cum îşi veni în fire, auzi un freamăt deasupra lui şi văzu o pasăre lăsându-se la pământ drept lângă şarpe. Semăna cu o cioară la mărime şi la înfăţişare, dar era împodobită cu nişte pene frumoase, negre şi strălucitoare.

Din spirit de prevedere, Năpârstoc se piti într-o crăpătură a bolovanului. Păţania cu ciorile era proaspătă încă în amintirea lui şi nu voia să fie văzut, ca să nu i se mai întâmple cine ştie ce.

Pasărea cea neagră ocoli şarpele de câteva ori cu sărituri mari şi apoi îi întoarse cu pliscul. După asta începu să dea din aripi şi să ţipe cu glas asurzitor:

— Şarpele ăsta mort e desigur Disperatul!

Îl mai ocoli o dată şi pe urmă rămase pe gânduri, frecându-şi gâtul cu gheara. „În pădurea asta nu pot fi doi şerpi la fel de mari. El e, fără doar şi poate.”

Voia tocmai să-şi înfigă ciocul în şarpe, dar se opri deodată.

— Nu fi prost, Bataki! zise el. Cum o să-l mănânci tu pe şarpe înainte de a-l chema pe Karr? Dacă nu-l vede cu ochii lui, n-o să-i vină niciodată să creadă că Disperatul e mort.

Năpârstoc se sili să tacă, dar pasărea era atât de caraghioasă cu gesturile ei mari şi solemne, pe când trăncănea singură, încât îl făcu să râdă.

Pasărea îl auzi şi veni sus la el dintr-o zburătură. Băiatul se ridică repede şi îi ieşi înainte.

— Mi se pare că tu eşti corbul Bataki, bun prieten cu Akka de la Kebnekajse, zise el.

Pasărea cătă lung la băiat şi pe urmă dădu din cap de trei ori.

— Iar tu eşti desigur cel care zbori cu gâştele sălbatice şi te cheamă Năpârstoc, nu-i aşa?

— Cam aşa e, răspunse băiatul.

— Ce bine-mi pare că te-am întâlnit! Ai putea să-mi spui cine a omorât şarpele ăsta?

— L-a omorât pietroiul pe care l-am aruncat asupra lui, răspunse Năpârstoc, povestindu-i tot ce se întâmplase.

— Bună ispravă din partea unui prichindel ca tine! zise corbul. Am un prieten prin părţile astea, căruia o să-i pară grozav de bine când o s-audă că şarpele ăsta e mort.

— Nu poţi să-mi spui şi mie de ce te bucură moartea acestui, şarpe? vru să ştie băiatul.

— Păi să vezi!… zise corbul. E o poveste lungă. N-o să ai răbdare s-o asculţi.

Băiatul îi răspunse că avea destulă răbdare când era vorba de o poveste, iar corbul îi istorisi tot ce se întâmplase cu Karr, Păr-Sur şi Desperatul.

După ce îi povesti totul până la capăt, băiatul tăcu o clipă, uitându-se la pasăre, şi îi zise:

— Îţi mulţumesc! Acum, după ce am auzit tot ce mi-ai spus, înţeleg mai bine soarta acestei păduri. Nu cred să mai fi rămas nimic din marea pădure a păcii.

— Cea mai mare parte a ei a fost distrusă, zise Bataki. Copacii parc-ar fi fost mistuiţi de foc. Cioturile rămase trebuie să fie tăiate şi or să treacă mulţi ani până o să ajungă iar pădurea care a fost înainte.

— Şarpele ăsta şi-a meritat soarta, fu de părere băiatul. Mă întreb însă cum a putut avea atâta înţelepciune şi iscusinţă să răspândească boala aceea îngrozitoare în rândul omizilor…

— O fi ştiut că asta e boala lor obişnuită, zise Bataki. Se prea poate. Eu însă atâta pot să-ţi spun, că, în orice caz, a fost o vietate foarte înţeleaptă.

Băiatul tăcea. Corbul nu se mai uita la el, ci stătea cu capul într-o parte şi asculta.

— Auzi? exclamă el. Karr e pe aici pe aproape. Ce fericire pe el când o vedea că Desperatul e mort!

Năpârstoc începu să tragă cu urechea spre locul de unde se auzea zvon.

— Stă de vorbă cu gâştele sălbatice, zise băiatul.

— Da, s-a târât până la mal, ca să afle veşti despre Păr-Sur.

Săriră apoi amândoi jos de pe bolovan şi dădură fuga spre malul lacului. Gâştele ieşiseră din apă şi stăteau la taifas cu un câine bătrân. Acesta era atât de slab şi de prăpădit, că putea să cadă mort la pământ dintr-o clipă în alta.

— Uite-l pe Karr! îi zise Bataki băiatului. Să-l lăsăm să asculte mai întâi ce-i vor povesti gâştele sălbatice şi pe urmă îi vom spune că şarpele s-a dus pe lumea cealaltă.

Apoi o auzi pe Akka stând de vorbă cu Karr şi povestindu-i:

— Am început călătoria noastră în primăvara anului trecut. Într-o dimineaţă am plecat împreună cu Yksi şi Kaksi de pe lacul Siljan şi am trecut pe deasupra marilor păduri de la hotarul dintre această provincie şi ţinutul Hälsingland. Încotro ne aruncam ochii, nu vedeam sub noi altceva decât păduri de conifere cu culoarea lor verde închis. Copacii stăteau troieniţi încă în zăpadă. Râurile erau îngheţate, fiind presărate cu câte o copcă neagră, iar zăpada de pe malurile lor se topise numai în parte. Sate şi ferme nu se prea vedeau, ci numai stâne pustii. Ici şi colo şerpuiau drumuri înguste de pădure, pe care ţăranii transportaseră buşteni în timpul iernii. Jos, în văile râurilor, erau îngrămădite stive mari de cherestea.

Pe când zburam aşa, am văzut umblând prin pădure trei vânători. Mergeau pe schiuri. Duceau cu ei câini legaţi cu curele şi aveau cuţite la brâu, însă nu purtau arme. Zăpada fiind îngheţată, nu urmau cărările întortocheate, ci alunecau drept înainte. Parcă ştiau încotro trebuiau să meargă, să găsească ce căutau.

Noi, gâştele, zburam sus de tot şi vedeam ca-n palmă toată pădurea de dedesubt. Observându-i pe vânători, eram curioase să vedem şi vânatul. De aceea, am început să dăm ocoale pădurii şi să ne uităm printre copaci. Am zărit atunci într-un desiş ceva care semăna cu nişte bolovani acoperiţi cu muşchi. Bolovani nu puteau totuşi să fie, căci nu era deloc zăpadă pe ei.

Am coborât atunci până ce am ajuns chiar în mijlocul desişului. Şi ce crezi? Cei trei bolovani se mişcau! Erau trei elani care stăteau culcaţi acolo în întunericul pădurii: un bărbătuş şi două femeiuşte. Cum ne-a văzut bărbătuşul s-a ridicat şi a venit spre noi. Era cel mai mare şi mai frumos animal ce ne-a fost dat să vedem în zilele noastre. Băgând însă de seamă că păsările care îl treziseră nu erau decât nişte gâşte sălbatice, s-a culcat iar.

— Ei, moşule, nu te mai culca! i-am spus eu atunci. Ia-o la fugă cât te ţin picioarele. În pădure sunt nişte vânători care vin drept aici spre voi.

— Foarte-ţi mulţumesc, mamă gâscă – a zis elanul, somnoros din cale-afară – dar pe vremea asta vânătoarea de elani e oprită. Vânătorii pe care i-ai văzut umblă probabil după vulpi.

— Urme de vulpi sunt câte vrei în pădure, însă vânătorii nici nu le iau în seamă. Te rog să mă crezi. Ei ştiu, moşule, că voi sunteţi aici şi vin să vă facă de petrecanie. Nu au puşti asupra lor, ci numai lănci şi cuţite, căci nu îndrăznesc să tragă cu arma în pădure la vremea asta.

Elanul stătea la fel de liniştit, dar femeiuştile începură să se frământe.

— Or fi având dreptate gâştele, ziseră ele, ridicându-se de jos.

— Staţi liniştite, le porunci elanul. Nu vine niciun vânător aici. De asta puteţi fi sigure.

Văzând că stăruim de pomană, ne-am înălţat atunci iar în văzduh. Am zburat însă fără să ne depărtăm de locul acela, mereu pe deasupra lui, ca să vedem ce avea să se in-tâmple cu elanii.

Cum am ajuns la înălţimea noastră obişnuită, l-am văzut pe elan ieşind din bârlog. A muşluit de jur împrejur şi pe urmă s-a dus drept spre vânători. Vezi însă că s-a poticnit de două crăci uscate care au trosnit cu putere. În faţa lui era o baltă mare şi rece. Elanul s-a aşezat drept în mijlocul ei, lipsit de orice altă apărare. A rămas aşa până ce vânătorii au ajuns la marginea pădurii. A luat-o pe urmă la fugă într-o direcţie opusă celei din care venise. Vânătorii au slobozit câinii şi au început a-l fugări pe schiuri cu toată iuţeala.

Elanul îşi dăduse capul spre spate şi alerga într-o goană nebună. În fugă răscolea zăpada de parcă viscolea în jurul lui. Câinii şi vânătorii rămăseseră departe în urma elanului. Bietul animal s-a oprit, ca şi cum voia să-i aştepte. Când i-a zărit din nou, a pornit iarăşi înainte ca o vijelie. Ne-am dat seama imediat ce scop urmărea: să-i facă pe vânători să se depărteze cât mai mult de locul unde se aflau femeiuştile. Îi admiram vitejia şi felul cum se expunea singur primejdiei, spre a-şi salva cele două vietăţi care îi aparţineau. Nimeni din noi nu voia să plece mai departe, fără să fi văzut mai întâi ce întorsătură vor lua lucrurile.

Vânătoarea a ţinut aşa ceasuri în şir. Ne miram de vânători că se osteneau să-l urmărească pe elan fără să fie înarmaţi cu puşti. Nu puteau doar să creadă că-i vor veni de hac unui alergător atât de sprinten.

După câtva timp, am băgat însă de seamă că elanul nu mai alerga aşa de repede. Îşi vâra picioarele în zăpadă cu mai multă prevedere, iar când le scotea lăsa urme de sânge pe drumeagul făcut. Am înţeles atunci de ce vânătorii aveau atâta răbdare. Ei se bizuiseră pe ajutorul zăpezii. Elanul era greu şi, de câte ori făcea un pas, se cufunda până la fundul troianului. Coaja aspră a zăpezii îi zgâria picioarele, smulgându-i părul şi găurindu-i pielea, astfel că, de câte ori călca, era chinuit de dureri.

Vânătorii şi câinii erau uşori şi puteau să alunece pe crusta zăpezii, aşa că-i urmăreau neîncetat. Fugea el cât fugea, într-o părere, bietul elan, însă paşii îi erau tot mai nesiguri şi mai şovăitori. Abia mai sufla. Rănile îl dureau grozav, iar mersul prin zăpada mare îl obosea peste măsură.

În cele din urmă şi-a pierdut răbdarea. S-a oprit să adaste câinii şi vânătorii, spre a fi încolţit şi a da lupta cu ei. Aşteptând aşa, s-a uitat la cer şi, văzându-ne zburând pe deasupra lui, a strigat la noi:

— Opriţi-vă aici, gâştelor, până s-o isprăvi cu mine. Iar când veţi zbura iar pe deasupra Kolmårdenului, rândul viitor, să-l căutaţi pe câinele Karr şi să-i spuneţi că Păr-Sur, prietenul său, a murit ca un viteaz.

Ajungând Akka cu povestea aici, bătrânul câine s-a ridicat de pe locul unde stătuse până atunci şi s-a apropiat cu doi paşi de ea.

— Păr-Sur a trăit o viaţă frumoasă şi vrednică, zise el. Ne cunoşteam de mult şi eram prieteni. Ştia că sunt un câine de ispravă şi c-o să mă bucur aflând că a murit vitejeşte, de-aia te-a îndemnat să vii până aici. Ei, spune-mi cum a…

Îşi ridică apoi coada şi capul, voind parcă să ia o poziţie mândră şi curajoasă, dar nu izbuti.

— Karr! Karr! se auzi un glas chemându-l din pădure.

Bătrânul câine se ridică repede.

— E stăpânul meu care mă cheamă – zise el – aşa că nu mai pot zăbovi. L-am văzut adineauri încărcându-şi puşca şi am înţeles de ce… Azi ne ducem împreună în pădure pentru ultima oară. Îţi mulţumesc, mamă gâscă. Ştiu acum tot ce doream să ştiu ca să mă duc la moarte senin şi liniştit.