miercuri, 13 martie 2013

Doua povesti surori ale lui André Gide (9)

Şcoala femeilor (i)
                                                                                                  15    noiembrie.
Robert caută să strîngă fonduri pentru a întemeia un jurnal literar în cadrul căruia el ar prelua direcţia po­litică. Jurnalul nu va începe să apară decît după ce ne vom întoarce din Tunis, adică în primăvară. Dar e bine ca totul să fie pus la punct înainte de plecarea noastră, care va avea loc imediat după cununie, adică... foarte curînd. Faptul că se ocupă atît de mult de mine nu pare, slavă Domnului, să-l stânjenească în activitatea pe care-o desfăşoară. L-aş iubi mai puţin dacă ar fi făcut din mine unicul ţel al vieţii lui. Exist pentru a-l ajuta, nu pentru a-l abate din drumul său. Privirile lui Robert trebuie să se îndrepte în sus, pe deasupra capului meu.

                                                                                                                 19 noiembrie
Fiecare zi îmi prilejuieşte o nouă bucurie. Ce minu­nată surpriză am avut azi-dimineaţă cînd Robert mi-a arătat scrisoarea doctorului Marchant, pe care-o primise în ajun! Uitând pesemne tot ceea ce spusese acum cî­teva zile, sau fiindu-i probabil ruşine de vorbele sale, îi scrie lui Robert să-i spună Yvonnei să-l caute la spital. Va sta cu ea de vorbă şi va căuta să vadă ce poate face pentru ea şi ce fel de muncă ar putea îndeplini.
N-am văzut-o în acest răstimp pe Yvonne şi deci voi putea să nu-i spun ce impresie defavorabilă mi-a făcut la început doctorul Marchant. Ii voi vorbi numai de re­zultatul final, atît de îmbucurător.
                                                                                                             22   noiembrie.
Azi-dimineaţă am dat dovadă de slăbiciune neştiind să-i ţin piept lui Robert. Dar cum poţi oare să-i refuzi ceva? Eram în salonaş şi cum nu mă aşteptam încă să sosească, scosesem din sertar jurnalul şi mă pregăteam să povestesc cum petrecusem la spectacolul dat de baletul rus, cînd m-am pomenit cu Robert, care mi-a cerut să-i arăt ce scriu. I-am răspuns, rîzînd, că nu va citi decît după moartea mea, potrivit legămîntului pe care l-am făcut amîndoi. Mi-a răspuns, rîzînd şi el, că în cazul ăsta e mai mult decît probabil să nu-l citească niciodată, fiindcă e firesc ca el să moară înaintea mea. Mi-a mai spus apoi că, de altfel, el nu luase niciodată acest jurămînt în serios, aşa că mă dezleagă de cuvîntul dat. Pe de altă parte, spunea Robert, nu am făgăduit oare amîndoi să nu ţinem nimic ascuns unul faţă de celălalt? În orice caz, dorinţa de a citi ceea ce scrisesem în jurnal era atît de arzătoare încît, dacă nu aveam să-i fac ime­diat pe plac, spunea el, riscam să-i întunec fericirea... Ce să mai înşir aici tot ce mi-a spus! Fapt e că a fost atît de insistent, atît de încăpăţînat şi în acelaşi timp atît de tandru, încît am cedat, nu fără să-i cer să-mi arate şi el ce a scris în jurnalul lui. Robert a încuviinţat numaidecît. Am plecat din salonaş, pentru ca să poată citi nestingherit de prezenţa mea.
Dar acum vraja s-a destrămat; mă aşteptam, de altfel. Dacă mai aştern aceste rînduri, o fac numai pentru a spune de ce sunt ultimele pe care le scriu. Desigur pen­tru Robert scriam acest jurnal, dar nu voi mai putea vorbi aici despre el aşa cum obişnuiam, dacă nu din alt motiv, cel puţin din pudoare. Poate citi şi aceste rînduri pe care nu mai caut să le ţin ascunse faţă de el. Nu, nu-l iubesc mai puţin; dar i-o spun acum pentru ultima oară. (Fraza asta poate să nu însemne nimic, dar aşa mi-a venit.)
                                                                                                         23   noiembrie.
Din păcate, trebuie să mai adaug şi acest post-scriptum.
Robert m-a mîhnit adînc. E prima durere pe care mi-o pricinuieşte şi îmi vine foarte greu să scriu acest lucru aici, căci nădăjduisem ca acest caiet să nu cuprindă decît expresia fericirii mele. Dar nu mă pot împiedica să notez aici ceea ce simt şi doresc ca Robert să citească aceste vorbe, deoarece mai adineauri, cînd i le spuneam, n-a părut să le ia în serios.
Mă dusesem la el acasă, crezînd că, la rîndul lui, îmi va arăta jurnalul, cum îmi promisese ieri înainte de a i-1 fi înmînat pe-al meu. Şi ce aud? Că jurnalul lui nu există, că n-a scris niciodată nici un rînd, că m-a lăsat atîta vreme să cred că scrie şi el numai pentru a mă încuraja să continui să-mi notez gîndurile în al meu. Mi-a mărturisit toate lucrurile astea rîzînd. Cum mie nu-mi venea de loc să rîd şi nu mi se părea ingenios şiretlicul de care se folosise, Robert a început prin a se mira şi a sfîrşit prin a se enerva. N-am putut să-i ascund cît sunt de mîhnită şi i-am reproşat nu atît faptul de a nu fi scris, căci îmi dau seama că n-a avut nici răgazul şi nici do­rinţa de-a o face, ci mai ales faptul că m-a lăsat să cred că ţine un jurnal, că m-a înşelat. Cînd i-am spus toate astea, Robert m-a acuzat că vreau ceartă cu tot dinadin­sul, că sunt o fire prăpăstioasă, că dau o nemaipomenită importanţă unor lucruri de nimic şi nu vrea de loc să înţeleagă că ceea ce mă mîhneşte este tocmai faptul că lucrurile care sunt importante pentru mine el le ia în glumă, că pune atît de puţin preţ pe ceea ce contează pentru mine. Şi iată că rolurile s-au schimbat. Nu el a greşit călcîndu-şi cuvîntul, ci eu sunt cea vinovată, de vreme ce mă plîng. Şi totuşi, Dumnezeu ştie că nu sunt de loc dornică de a avea dreptate împotriva lui Robert. Aş dori să-i pot da lui dreptate. Aş fi vrut să-mi arate cel puţin că şi lui îi pare rău pentru că m-a mîhnit atît de tare.
Văitîndu-mă, par nerecunoscătoare, şi îi cer aici ier­tare lui Robert. Dar închei aici acest jurnal, care intr-adevăr nu-şi mai are rostul.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!