Somnul de veci (3)

TREI      

Camera era prea mare, tavanul prea sus, uşile prea înalte, iar mocheta albă părea un strat proaspăt de zăpadă căzut la Lacul Arrowhead. Peste tot oglinzi lungi şi ornamente de cristal. Mobila sidefie avea garnituri cromate, iar imensele draperii sidefii că­deau în falduri pe covorul alb, la un metru de ferestre.

Albul făcea ca sidefiul să pară murdar, iar sidefiul făcea ca albul să pară livid. Ferestrele dădeau spre dealurile peste care coborâse înserarea. În curând avea să plouă. În aer începuse să se simtă o apăsare.

M-am aşezat pe marginea unui fotoliu moale şi adânc şi-am privit-o pe doamna Regan. Merita s-o priveşti. Am fost sigur c-are să-mi dea de furcă.

Stătea întinsă pe un şezlong modern şi îşi scosese papucii, aşa că m-am uitat lung la picioarele încăl­ţate în ciorapi de mătase foarte fini. Picioarele păreau aşezate pentru a fi privite. Erau vizibile până la genunchi, iar unul mult mai sus. Genunchii aveau gropiţe, nu erau osoşi sau ascuţiţi. Pulpele erau fru­moase, gleznele lungi şi subţiri şi cu o linie destul de armonioasă pentru a inspira un poem muzical. Doamna Regan era înaltă, ciolănoasă şi voinică. Îşi sprijinea capul pe o pernă de mătase sidefie. Avea păr negru, sârmos, pieptănat cu cărare la mijloc, şi ochii negri şi fierbinţi ai portretului din hol. Gura şi bărbia îi erau frumos desenate. Buzele îi atârnau în jos, cu o expresie posacă, iar cea inferioară era plină.

Avea alături un pahar. Luă o înghiţitură şi mă urmări cu răceală peste marginea paharului.

— Aşadar, eşti detectiv particular. Am crezut că nu există în realitate, ci doar în cărţi. Sau că sunt nişte stârpituri slinoase care cotrobăie prin hoteluri.

N-aveam ce să-i răspund, aşa încât am lăsat-o să continue. Aşeză paharul pe braţul plat al şezlongu­lui, făcu să sclipească smaraldul de pe deget şi îşi netezi părul. Îmi spuse încet:

— Ţi-a plăcut tata?

— Da.

— Ţine la Rusty. Presupun că ştii cine-i Rusty?

— Hm.

— Rusty era practic şi vulgar, uneori, dar era un om în carne şi oase. Şi îl distra formidabil pe tata. Rusty n-ar fi trebuit să plece astfel. Tata a regretat foarte mult, deşi nu recunoaşte. Sau ţi-a spus ceva?

— A pomenit parcă.

— Nu prea vorbeşti mult, nu-i aşa, domnule Marlowe? Tata însă ţine să-l găseşti pentru el, nu?

Profitând de pauză, am privit-o politicos.

— Da şi nu.

— Asta nu prea-i un răspuns. Crezi că-l poţi găsi?

— N-am spus c-am să încerc. De ce nu vă adre­saţi Biroului de persoane dispărute? Dispun de o organizaţie întreagă. Nu-i o treabă pentru un singur om.

— O, tata nici nu se gândeşte să apeleze la poliţie.

Mă privi din nou calm peste pahar, apoi îl goli şi sună. Pe o uşă laterală intră o servitoare. O femeie de vârstă mijlocie, cu faţă lunguiaţă, galbenă şi blândă, cu nas lung, fără bărbie şi cu ochi mari şi umezi. Semăna cu un cal bătrân şi simpatic trimis la păscut după ce-a adus servicii îndelungate. Doamna Regan îi făcu semn cu paharul gol, iar servitoarea îi mai amestecă o băutură, i-o dădu şi ieşi din odaie, fără să scoată o vorbă, fără să-mi arunce o privire.

Când uşa se închise, doamna Regan spuse:

— Ei, ce-ai de gând să faci?

— Cum şi când a întins-o Regan?

— Nu ţi-a spus tata?

Am plecat capul şi i-am rânjit. Se înroşi. Ochii ei negri aruncau văpăi de mânie.

— Nu înţeleg de ce te crezi obligat să faci pe şmecherul, se răsti ea. Şi nu-mi place purtarea dumitale.

— Nici eu nu mă înnebunesc după a dumnea­voastră, i-am răspuns. Nu eu am cerut să vă văd. Mă lasă rece că mă luaţi de sus, sau că în locul dejunului beţi o sticlă de whisky. Mă lasă rece că-mi ară­taţi picioarele. Sunt foarte frumoase şi mă bucur să le fac cunoştinţă. Mă lasă rece că nu vă place purtarea mea. Am maniere foarte proaste. Îmi dau bătaie de cap în serile lungi de iarnă. Şi nu vă mai pierdeţi vremea încercând să mă trageţi de limbă.

Trânti paharul atât de violent, încât băutura sări pe o pernă sidefie. Îşi aruncă picioarele pe podea şi se sculă cu ochii arzând de mânie şi cu nările larg dilatate. Avea gura deschisă iar dinţii strălucitori mă ameninţau. Pumnii i se înălbiseră.

— Nimeni nu mi se adresează astfel, spuse ea gros.

Am rămas nemişcat şi i-am rânjit. Îşi închise gura foarte încet şi se uită jos la băutura vărsată. Se aşeză pe marginea şezlongului şi îşi prinse bărbia în palmă.

— Dumnezeule, ce namilă brună şi arătoasă! Ar trebui să te calc cu Buickul.

Am frecat un chibrit pe unghie şi de data asta s-a aprins. Am pufăit fumul şi-am aşteptat.

— Urăsc bărbaţii autoritari, spuse ea. Pur şi simplu, îi urăsc.

— La urma urmei de ce vă temeţi, doamnă Regan?

Ochii i se înălbiră. Apoi se întunecară până părură doar pupile. Nările îi fremătau.

— Nu te-a chemat câtuşi de puţin în legătură cu el, spuse ea ca o voce încordată, care trăda încă urme de mânie. În legătură cu Rusty. Nu-i aşa?

— Întrebaţi-l mai bine pe el.

Se enervă din nou.

— Ieşi afară! Ieşi dracului afară!

M-am ridicat.

— Stai jos! se răsti ea.

M-am aşezat la loc. Mă împun­geam cu un deget în palmă şi aşteptam.

— Te rog, spuse ea. Te rog. Ai putea să-l găseşti pe Rusty... dacă tata ar voi s-o faci.

Nu i-a mers nici de data asta. Am dat din cap şi-am întrebat-o:

— Când a plecat?

— Într-o după-amiază, acum o lună. A plecat pur şi simplu, cu maşina lui, fără să spună o vorbă. Maşina a fost găsită undeva într-un garaj particular.

— Cine-a găsit-o?

Deveni iar vicleană. Întreg trupul părea că i se destinde. Apoi îmi zâmbi cuceritor:

— Nu ţi-a spus deci.

Vocea îi era aproape veselă, ca şi cum m-ar fi păcălit. Poate că reuşise.

— Ba da, mi-a vorbit despre domnul Regan. Dar nu m-a chemat pentru el. Asta încercaţi să scoateţi de la mine?

— Sunt convinsă că nu mă interesează să scot nimic de la dumneata.

M-am ridicat din nou.

— Atunci am să plec.

N-a spus nimic. M-am îndreptat spre uşa mare, înaltă şi albă prin care intrasem. Când m-am uitat înapoi, doamna Regan îşi prinsese buza între dinţi şi o frământa, ca un căţel jucându-se cu ciucurii unui covor.

Am ieşit, am coborât scara cu dale pân-am ajuns în hol, iar majordomul apăru de undeva, aducându-mi pălăria. Am pus-o pe cap în timp ce-mi deschi­dea uşa.

— Ai făcut o greşeală, i-am spus. Doamna Regan nu voia să mă vadă.

Îşi înclină capul cu păr argintiu şi îmi răspunse politicos:

— Regret, domnule. Fac multe greşeli.

Apoi în­chise uşa în urma mea.

Am rămas pe prag, am tras în piept fumul de ţigară şi mi-am plimbat privirea peste şirul de terase cu ronduri de flori şi arbuştii tunşi, până la gardul de fier înalt, cu suliţe aurite, care înconjura întreaga proprietate. O alee în serpentină aluneca în jos printre parapetele teraselor şi ajungea la porţile de fier deschise. Dincolo de zid, dealul cobora pe mai mulţi kilometri. De la acea înălţime de-abia zăream, slab şi departe, câteva dintre vechile schele din lemn ale exploatării petrolifere de pe urma căreia se îmbogăţise familia Sternwood. Cea mai mare parte a terenului devenise parc public, curăţat de sonde şi dăruit oraşului de către generalul Sternwood. Dar o mică suprafaţă producea încă, prin grupurile de puţuri de la şapte sute la nouă sute de litri de petrol pe zi. Familia Sternwood, mutându-se pe coama dealului, nu mai era silită să miroasă apa stătută, colectată în puţuri, sau petrolul, dar putea privi încă pe ferestrele din faţă sursa averii ei. Dacă ar fi avut chef. Şi nu cred c-avea.

Am luat-o în jos pe o potecă pavată cu cărămidă, din terasă în terasă, am apucat-o de-a lungul gardu­lui şi-am ieşit pe poartă să-mi iau maşina, parcată pe stradă sub un arbore de piper. Pe dealuri începuseră să scapere trăsnete, iar cerul de deasupra lor căpătase o culoare purpuriu-închisă. Avea să plouă cu gă­leata. Aerul se făcuse umed, prevestind ploaia. Am tras capota maşinii înainte de-a o lua spre centru.

Avea picioare frumoase. I-o recunoşteam. Şi ea şi tatăl ei erau doi cetăţeni foarte vicleni. El pro­babil doar mă încercase; însărcinarea care mi-o dăduse era o treabă de avocat. Chiar dacă domnul Arthur Geiger, „Cărţi rare şi ediţii de lux”, se dove­dea un şantajist, tot rămânea o treabă de avocat. Afară de cazul când ieşeau la iveală alte lucruri decât cele aparente. La prima vedere, mi-am spus că s-ar putea să mă amuze să le descopăr.

Am mers cu maşina până la Biblioteca Publică, din Hollywood şi-am cercetat superficial un volum gros, intitulat Ediţii princeps celebre. O răsfoire de o jumătate de oră mi-a deschis pofta de mâncare pen­tru prânz.

 
Cap2