Proiectul lui Mallarmé

Fiind azi ziua lui Mallarmé, as fi putut sa urc vreunul din poemele lui. Problema cu Mallarmé e ca el nu poate fi tradus in vreo limba, fara pierderi insemnate, de circa 90% din sens si, mai ales, din muzicalitate. Trebuie sa fii francez ca sa citesti Mallarmé, si inca un francez cultivat. Eu nu sunt si nici nu ma pregatesc sa devin. Asa ca recunosc cinstit: nu am citit Mallarmé, in sensul ca nu l-am buchisit. Cioran a facut-o. A mai facut-o si Şerban Foarţă, care a tradus anumite lucruri, gasindu-le intelesurile si melodia, dat fiind ca este el insusi un poet care nu poate fi tradus, fara pierderi insemnate, in vreo alta limba. Uite o poza facuta in 1895 de Edgar Degas, care se vede fantomantic in oglinda. Mallarmé sta rezemat de perete, in picioare, si se uita pansiv la chelia lui Auguste Renoir.

O scrisoare a lui Mallarmé catre Verlaine

Nu-i era dat unui poet, o ştii, să trăiască de pe urma artei sale, fie şi scoborând-o cu câteva trepte bune, când mi-am făcut intrarea, eu, în viaţă; şi nu am regretat-o niciodată. Învăţând engleza din singura nevoie de a-l citi pe Edgard Poe mai bine, tânăr de douăzeci de ani plecam în Anglia, cu gândul mai ales de a fugi; dar şi spre a vorbi acolo limba, pe care s-o predau, apoi, prin vr’un cotlon, în linişte şi fără obligaţia de a-mi câştiga într-alt fel pîinea; mă căsătorisem şi n-aveam încotro.

Astăzi, după mai bine de douăzeci de ani şi cu toate orele-mi pierdute, cred, cu amărăciune, că am făcut ce trebuia să fac. Căci, mai puţin bucăţile de proză şi poeziile-mi de tinereţe şi urmarea ce, publicându-se mai peste tot la apariţia celor dintâi numere ale unei Reviste Literare, nu a rămas fără ecou, eu, totdeauna, am visat şi încercat să fac alt lucru, gata mereu, cu zel de alchimist, a-i jertfi orice vanităţi şi satisfaţii, cum îţi puneai pe foc, pe vremuri, mobile şi căpriorii casei, întreţinând cuptorul Marei Opere. Ce anume?

Nu-i uşor de spus; o carte, pur şi simplu, în numeroase tomuri, una care, ca arhitectură şi cu premeditare, să fie chiar o carte, nu o culegere de inspiraţii fortuite, fie şi minunate, ele. Voi merge mai departe, voi spune: Cartea însăşi, încredinţat că nu există decât una, râvnită, fără a-şi da seama, de oricine a scris, fie şi Geniu. Explicaţia orfică a Lumii, singurul fapt cu care poetul e dator şi jocul literar prin excelenţă: căci ritmul cărţii însuşi, impersonal, atunci şi viu, până şi în paginaţie, se face una cu ecuaţiile acestui vis, adică Ode.

Iată-mi deci, iubite prieten, viciul, mărturisit în goliciunea lui, pe care l-am respins, şi nu odată, îndurerat în cuget sau sătul, dar care mă posedă şi, poate, izbuti-voi; nu să o fac, lucrarea asta, pe de-a- ntregul (ar trebui să fiu mai ştiu cu cine!) dar să-i dezvălui un fragment desăvârşit, făcând-o să străfulgere printr-însul în autentica ei glorie şi indicându-i în ansamblu restul, pentru care nu-i destul o viaţă. Să dovedesc prin părţile făcute că această carte, ea, există şi că mie nu mi-a fost străin ceea ce nu voi fi putut să împlinesc.

Se înţelege, astfel, de la sine de ce nu m-am grăbit să spun alături sumedenia de fărâme cunoscute ce, la răstimpuri, nu au atras bunăvoinţa unor fermecătoare şi excelente spirite, al dumitale cel dintâi! Toate astea n-aveau pentru mine alt preţ decât acela, momentan, de-a-mi întreţine mâna: şi cât de reuşit poate să fie uneori, unul din (un cuvânt lipsă, N. E), adevărul e că, laolaltă, fac un album, iar nu o carte. E cu putinţă, totuşi, ca editorului Vanier să-i reuşească a-mi smulge zdrenţele acestea, dar nu le voi lipi de pagini decât în chipul unor eşantioane de stofe seculare sau de preţ. Cu acest termen infamant, Album, în titlu Album de versuri şi de proză, nu ştiu încă; şi asta va cuprinde multe serii, putând să meargă chiar la nesfârşit (alături de travaliu-mi propriu, care va fi, cred, anonim, Textul vorbind acolo de la sine şi fără voce de autor).

Aceste versuri, şi poemele în proză, în afara unor Reviste Literare, sunt de găsit, sau nu, în Exemplarele de Lux, epuizate, precum Vathek, Corbul, Faunul.

A trebuit, în epoci de jenă financiară sau ca să-mi iau ruinătoare ambarcaţii, să mă înham la cuvenite munci, şi asta-i totul (Zeităţi antice, Cuvinte englezeşti) de care nu se cade să vorbim dar, mai puţin acestea, concesiile făcute nevoii sau plăcerii n-au fost multe. O dată dacă, totuşi, din disperare pe despotica bucoavnă pe care o abandonasem, am încercat, prin colportarea unor articole diverse, să redactez de unul singur bijuterii, toalete, mobilier, până la teatre şi meniuri de dineuri, un jurnal, Ultima Modă, ale cărui numere nouă sau zece, apărute au, încă, darul să mă facă, de cum le dezvelesc de praf, să cad pe gânduri, îndelug.

In fond, consider epoca de faţă ca pe un fel de interregn pentru poetul ce n-are să se amestece cu ea: prea în desuetudine, aceasta, şi în fierbere preparatorie, pentru ca el să aibă alta de făcut decât, în taină, să lucreze pentru mai târziu sau niciodată, nu fără a-şi trimite, la răstimpuri, cartea de vizită, adică stanţe sau sonet, celor în viată, pentru a nu fi lapidat de ei, dacă l-ar bănui conştient de inactualitea lor.

Singurătatea însoţeşte negreşit o atitudine ca asta; şi cu excepţia drumului de acasă (numărul 89, acum, pe strada Romei) la locurile unde am să-mi dijmui timpul, Liceele Condorcet şi Janson de Sailly, ca şi Colegiul Rollin, eu nu prea ies, preferând într-un apartament pe care-l străjuie familia, petrecerea intre câteva mobile vechi şi dragi, şi foaia de hârtie mai mult albă. Marile mele prietenii au fost a lui Villiers, a lui Mendes, iar zece ani la rând l-am văzut zilnic pe scumpul meu Manet, absenţa căruia o găsesc azi, de necrezut! Poeţii Blestemaţi ai tăi, dragă Verlaine, ca si Altminterea a lui Huysmans, i-au făcut să se intereseze de serile-mi de Marţi mult timp vacante, pe tinerii poeti ce ne iubesc (nu-i vorba de mallarmeeni) şi s-a crezut în vreo înrâuriire, când nu erau decât coincidenţe. Subtil, am fost cu un deceniu mai devreme acolo unde june spirite afine aveau să se găsească astăzi.

Iată întreaga-mi viaţă goala de anecdote, la antipodul, aşadar, a ceea ce, de un amar de vreme, se vântură prin marile gazete, în care am trecut mereu drept prea-ciudat; scrutez şi nu mai văd nimic - necazuri cotidiene, bucurii, dolii de interior excluse. Câteva apariţii unde se montează un balet, unde se face muzică de orgă, marile mele slăbiciuni, în artă contradictorii oarecum, a căror noimă, însă, se va vădi cândva, şi cam atât. Să nu uit escapadele în care, de cum ma simt prea ostenit în spirit, le fac pe marginile Senei şi-ale pădurii Fontaine Bleau, într-un loc, de ani şi ani, acelaşi: acolo îmi apar cu totul altul, amant al navigaţiei fluviale. Cinstesc această apă care lasă a se topi într-însa zile lungi, fără să ţi se pară le vei fi pierdut, şi fără umbra unei remuşcări. Simplu hoinar în iole de mahon, împătimit, însă, al velei, prea-mândru de flotila lui.

Traducere Şerban Foarţă