Crainic despre Goga (2)

Domnilor Colegi,

Niciun poet nu foloseşte atâtea cuvinte specifice cultului nostru religios ca Octavian Goga. E ca o stropitură rituală de botez, pulverizată peste toate versurile şi peste întreaga lume a viziunii sale poetice. Feciorul preotului din Răşinari, cu cel mai firesc gest al făuritorului de metafore, extinde cât lumea biserica satului natal, îi face zidurile străvezii ca bolta cerului şi le duce până la marginea orizontului. Altar, clo­potniţă, catapeteasmă, preot sau popă, apostol, liturghie, scriptură, ceaslov şi molitfelnic, cantor şi strană, credeul, ru­găciune, cuminecătură, hirotonire: aghiazmă, mir, busuioc, raiul, păcatul, iadul, soborul, cucernic, tropare, isonul, praznic, Mântuitorul, Născătoarea sau Prea Curata, Sfântul Nicolae, milostiv, umilinţă şi aşa mai departe, —sunt cuvintele cele mai frecvente, care dau mireasma şi muzica deosebită a poeziei lui Octavian Goga. El le întrebuinţează când în sens propriu, ca să definească un legământ sufletesc cu aşezământul cre­dinţei, când în sens figurat, ca să dea lumii o coloratură potrivită cu sensibilitatea creştină a poporului românesc.

Goga si Veturia la Karlsbad

    Dacă atitudinea faţă de natură defineşte în bună parte su­fletul unui poet, Goga intră în împărăţia ei ca în biserică. Lunca bătută’n floare e pentru el un patrafir. Roua cerului e mir preacurat. Razele soarelui se revarsă în creştet ca o hirotonire. Svonul din dumbravă e ca o vecernie domoală; altădată ca un glas cucernic de tropare. Seninătatea văzdu­hului e sfântă şi e izvor de neprihană. Codrul e totdeauna o catedrală în care se prăznueşte învierea:

Curat e duhul lumii tale

Căci Dumnezeu cel sfânt şi mare

 Sub bolta ta înrourată

 Îşi ţine mândra sărbătoare.

Cu cât te-afunzi în fiinţa codrului, cu atât măreţia lui primi­tivă îţi dă fiorul vecinătăţii lui Dumnezeu:

E Dumnezeu aici la el acasă,

Vorbeşte ’ncet că poate să ne-audă!

Toate sunt departe sau toate sunt aproape, după inima cu care le privim. In poezia lui Octavian Goga, freamătul naturii s'amestecă familiar cu freamătul inimii. Dumnezeu, oriunde te-ai duce, e ascuns în spatele lucrurilor, că ai putea să-i desluşeşti suflarea. Sentimentul acestei familiarităţi cosmice se ţine de evlavia noastră românească. El e simbolizat în stilul bizantin al altarelor. De ce oare bisericile noastre n’au proporţiile ameţitoare ale domurilor apusene? Fără îndoială că nu din pricini economice. Domul colosal, cu pereţi de piatră pustie, reprezintă o distanţă nemăsurată şi rece între Dumnezeu şi om, un raport juridic, de care face atâta caz concepţia religioasă a Occidentului. Biserica bizantină, cu rotunzimile ei cereşti, e aproape de pământ, cu interiorul încălzit de flăcările aurului şi ale colorilor picturale, de parcă s’ar strânge toată în jurul omului, ca o îmbrăţişare părin­tească. Ea reprezintă un raport de familiaritate intimă între Dumnezeu şi om. Intrăm în ea ca într’un cer lăsat pe pământ, unde ne aşteaptă iubirea şi iertarea. Sentimentul acestei evlavii familiare se resfiră în natura întreagă ca într’o altă biserică a lui Dumnezeu. Dimensiunile ei, oricât de covârşitoare, se topesc în intimitatea sufletului nostru ortodox. Octavian Goga îmbisericeşte firea întreagă cu încrederea unui copil că se află în casa lui Dumnezeu. Şi când ne vorbeşte, foarte des, despre „înţelepciunea firii” sau despre „înţeleapta firii în­drumare”, el dă acestei expresii un înţeles divin, în acord cu evlavia răsăriteană.

Un sonet aduce „iubirea vinovată” în codrul de brazi. Aici însă singurătatea şi curăţenia primordială a pădurii o înfruntă, o mustră — zice poetul — şi-i evidenţiază gravitatea păca­tului. Înţelepciunea firii apare deci în contrast cu patima vinovată a omului. Căci înţelepciunea firii e înţelepciunea lui Dumnezeu, întipărită în ea ca geniul unui artist în opera pe care a făurit-o.

Gândul cel mai înalt al filosofului, care vede în rânduiala cosmică ideea divină concretizată în timp şi spaţiu, gândul ţăranului, care nu poate concepe altfel această lume decât ca ieşită din sfânta mână, meşteră în toate, a lui Dumnezeu, se întâlnesc aici cu gândul poetului. Octavian Goga nu face din credinţă o problemă, care să-i frigă sufletul pe jeratecul în­doielilor şi al neliniştilor metafizice. Pentru el firea e casa înţelepciunii lui Dumnezeu, fiindcă aşa şi nu altfel s’a pomenit gândind şi simţind. Duhul din căminul popii Iosif, unde plânge mama pe ceaslov cu rugi la Prea Curata, nu e altfel decât duhul satului Răşinari. Aici oamenii nu-şi mişcă su­fletul ca să ridice judecată asupra lui Dumnezeu, întrebându-l dacă există sau dacă nu există, ci ca să se închine pur şi simplu. Poetul lor e la fel cu ei. El n’aduce în faţa veşniciei cursa de şoareci a silogismului, ci smirna evlaviei strămoşeşti.

Ca mai toţi poeţii, Octavian Goga visează o viaţă aşa cum s’ar fi bucurat s’o trăiască. Nimic ciudat în acest vis familiar, care ar fi vrut să fie o cununie în satul natal, binecuvântată de copii, cari să ştie crezul şi să-i audă cântând la strană sărbătoarea. Adică aşa ca ţăranii; cum am apucat din bătrâni! Să trăiască precum ei trăiesc; să moară precum ei mor:

Pe cine ’ngropi, părinte, azi?

Pe-un om de omenie!

Această omenie, care însemnează neprihănire morală, e o idee fundamentală în poezia şi în cugetarea politică a lui Octavian Goga. In ochii lui, cine şi-a lăsat legea şi cine şi-a renegat neamul încetează să mai fie om de omenie. O spune de o sută de ori în acel monument de luptă cu condeiul, care e Însemnările unui trecător, carte ce-l pune alături de Eminescu ziaristul. Omenia e un cuvânt de rezonanţă adâncă şi complexă, care cuprinde cea mai înaltă concepţie de viaţă românească. Ea însemnează totdeodată Român desăvârşit şi creştin de­săvârşit, — adică om care trăieşte după rânduiala firii sau după rânduiala bisericii, ceea ce e totuna pentru Octavian Goga.

Se foloseşte de multe ori un termen foarte nepotrivit, acela de panteism, când cineva vrea să caracterizeze atitudinea re­ligioasă a poporului nostru faţă de natură. Panteismul pretinde o substanţă unică în Dumnezeu şi în lume, o confuzie între Creator şi făptură. Nu există nicăeri nicio urmă că poporul românesc ar cădea în asemenea greşeală în care cad unii critici literari. Faptul că el se socoteşte în frăţie cu codrul sau nu­meşte căprioarele surioare nu însemnează panteism, precum nu însemnează nici atunci când poetul îşi aseamănă povestea cu a puiului golaş de ciocârlie. Sentimentul acesta de rudenie cu natura înconjurătoare, înrădăcinat în simbioza milenară a Românului cu pământul străbun, reprezintă un raport ca dela făptură la făptură, iar nu ca dela făptură la Divinitate. Frăţia cosmică, pe care el o acordă elementelor din natură, porneşte dimpotrivă, din conştiinţa creştină foarte limpede că şi omul şi celelalte existenţe, de care îşi simte legată viaţa, sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Sentimentul familiarităţii cu ele presupune o distinctă paternitate divină. Şi omul şi zidirea toată sunt dela Dumnezeu şi-i oglindesc în timp şi în spaţiu înţelepciunea şi bunătatea părintească. In acest înţeles de reflex al veşniciei în veac, rânduiala firii e rânduiala lui Dumnezeu sau rânduiala bisericii. Toată vieata ţăranului nostru, cu succesiunea anotimpurilor şi a muncilor legate de ele, e organizată în disciplina religioasă a calendarului bisericesc. Rânduiala firii e astfel o rânduiala care vine din altar. Natura înviază când înviază Hristos. Şi dacă pentru Octavian Goga, înţelepciunea firii e înţelepciunea lui Dumnezeu, el se integrează prin aceasta în marea şi unica tradiţie de viaţă a poporului nostru.

P1