Nils Holgersson (42)

Un rai pământesc

A doua zi, gâştele sălbatice zburau spre miazănoapte pe deasupra Södermanlandului. Băiatul se uita la peisajul de jos şi, îşi zise că nu semăna deloc cu priveliştea de până acum. Nu mai zărea şesuri întinse ca în Scania şi Östergötland, nici lanţuri de păduri mari ca în Smoland. Ceea ce vedea de data asta era un amestec de multe şi de toate.

„Pesemne că oamenii au luat de ici un lac şi-un râu mare, de colo o pădure şi-un coşcogeamite munte, apoi le-au tăiat în bucăţi, le-au amestecat şi la urmă le-au împrăştiat pe pământ alandala”, îşi zise băiatul, căci nu vedea altceva decât vâlcele, lăculeţe, deluşoare şi pădurici. Nimic nu era mare, întins. Cum încerca o câmpie să se întindă, i se punea în cale un deal, iar dacă dealul avea de gând să se înalţe mai sus, începea iarăşi să fie şes. Dacă un lac voia să se lărgească, era îngustat repede şi prefăcut într-un pârâu, iar pârâul curgea ce curgea şi iar se transforma în lac. Gâştele sălbatice zburau cât mai aproape de ţărm, aşa că băiatul putea să vadă destul de bine şi marea. Dar marea nu-şi putea întinde prea mult suprafaţa, căci era curmată de o sumedenie de insule, şi nici insulele nu era chip să ajungă prea departe, căci iar le învăluia marea. Era o variaţie continuă de privelişti. Pădurile de conifere alternau cu cele cu frunze căzătoare; ogoarele cu turbării, iar conacele cu case ţărăneşti.

Gâştele ajunseră depărtişor deasupra Södermanlandului, când Năpârstoc zări un punct negru care se mişca jos pe pământ. La început a crezut că era un câine şi nici nu s-ar mai fi gândit la el, dacă n-ar fi băgat de seamă că mergea în aceeaşi direcţie cu cârdul de gâşte. Gonea pe câmp şi prin păduri, sărea peste şanţuri şi peste garduri, fără să se lase oprit de nimic în calea lui.

— Nu poate să fie altul decât jupânul vulpoi Smirre – zise băiatul – dar în orice caz va rămâne îndată în urma noastră…

Gâştele începură atunci să zboare cu cea mai mare iuţeală şi o ţinură aşa atâta timp cât vulpoiul putu să le urmărească. După ce hoţomanul nu le mai zări, făcură un ocol mare spre apus şi miazăzi, ca şi cum ar fi avut de gând să se întoarcă în Östergötland.

„Smirre a fost, fără doar şi poate, îşi zise băiatul, de vreme ce Akka face un ocol şi apucă pe alt drum.”

În aceeaşi zi, spre seară, gâştele zburau pe deasupra unui vechi domeniu din Södermanland, numit Stora Djulö. În spatele conacului mare şi alb se întindea un parc, iar în faţă lacul cu acelaşi nume, tăiat de multe limbi de pământ şi cu maluri râpoase. Copacul părea a fi o clădire din vremea veche, nespus de atrăgătoare. Băiatul nu se putu opri să nu scoată un suspin trecând pe deasupra lui. Cât de bine s-ar fi simţit, dacă s-ar fi putut odihni într-o astfel de casă după călătoria obositoare de peste zi, în loc să mâie într-o baltă sau pe gheaţa rece a unui lac!….

Despre aşa ceva însă nici pomeneală nu putea fi. În schimb, gâştele sălbatice poposiră ceva mai sus, pe un izlaz inundat de apă, unde doar ici, colo se mai vedea câte un petic de brazdă. Era cel mai rău adăpost de noapte din toate cele pe care le avusese Năpârstoc de când călătorea cu gâştele.

Rămase câtva timp călare pe gâscan, neştiind cum să facă să se aciueze şi el undeva într-un loc mai ferit. Pe urmă a început să sară de la o brazdă la alta până ce a dat de uscat, căci îi venise în gând să caute o casă de oameni, unde să se mai încălzească niţeluş. După ce ajunse la drum, o luă spre partea unde se afla vechiul conac.

Şi ce crezi! S-a întâmplat ca tocmai în seara aceea să se strângă nişte oameni în căsuţa unui plugar care ţinea de Stora Djulö şi să stea la taifas la gura sobei. Vorbiseră mai întâi despre muncile de primăvară, precum şi despre vreme. Dacă au văzut însă că nu mai aveau ce vorbi şi că discuţia tânjea, au rugat-o pe bătrânica ce se afla în casă şi care era mama plugarului să le spună poveşti cu stafii.

După cum se ştie, nicăieri în ţară nu se găsesc atîtea conace şi poveşti cu stafii ca în Södermanland. Bătrîna slujise în tinereţea ei la multe case mari şi ştia o mulţime de istorisiri care de care mai minunate şi mai năstruşnice, că avea ce povesti pînă la ziuă. Lucrurile spuse de ea erau atît de fru­moase şi păreau atît de rupte din viaţă, încît cei ce şedeau s-o asculte erau ispitiţi să le socoată ade­vărate.

Pe cei prezenţi îi trecură fiori de spaimă cînd bătrîna îşi curmă în cîteva rînduri firul povestirii, ca să-i întrebe dacă n-auzeau cumva ceva foşnind prin casă.

— Vouă nu vi se pare că cineva s-a strecurat aici în casă? întrebă ea din nou.

Dar, oricît ciuliră cu toţii urechile, nu auziră nimic care să le atragă atenţia.

După ce băbuţa le-a spus diferite poveşti petre­cute la Eriksberg, la Vibyholm, la Julita, la Lagmanso şi în alte cîteva locuri, unul din cei de faţă o întrebă dacă se petrecuseră cîndva astfel de mi­nunăţii şi la Stora Djulo.

—    Ba bine că nu! a răspuns bătrîna. Dacă nu le era somn cumva ori nu se plictisiseră, aveau să audă îndată destule poveşti şi de pe meleagu­rile lor.

Băbuţa începu să povestească apoi că mai sus de Stora Djulo a fost odată un castel, durat pe un deal unde acum nu se mai afla decît o pădure, iar în faţa acelui castel se întindea o grădină fără sea­măn de frumoasă. Într-o zi a sosit la castelul acela un drumeţ ce se numea domnul Carol(*) şi care pe vremea aceea cîrmuia tot Södermanland-ul. După ce s-a ospătat şi a băut după voia inimii, i-a venit pofta să se ducă în grădina aceea ca un rai, unde a stat mult şi bine, uitîndu-se în apa lacului şi rătăcind cu privirea pe malurile lui de toată frumu­seţea. Pe cînd stătea aşa şi se bucura de tot ce-i vedeau ochii, spunîndu-şi că nu se afla pe lume o ţară mai frumoasă ca aceasta, auzi pe cineva oftînd adînc în spatele lui.

S-a întors atunci şi a văzut în faţa lui un argat bătrîn, încovoiat pe cazmaua sa.

—    Tu ai oftat aşa de adînc? l-a întrebat dom­nul Carol. Ce păs ai de oftezi aşa?

—  Cum să nu oftez, dacă trebuie să stau aici din zori şi pînă-n seară şi să sap? a răspuns arga­tul cel bătrîn.

Carol era însă un om iute din fire şi nu-i plă­cea să audă pe nimeni văicărindu-se.

—  De altceva n-ai a te plînge? a strigat el. Ei, omule, eu îţi spun c-aş fi mulţumit să sap toată viaţa pămîntul acestei ţări!...

—    Dumnezeu să-ţi împlinească dorinţa, Măria Ta! a răspuns truditorul cu braţele.

Lumea spunea pe urmă că domnul Carol nu mai avea linişte în mormînt după moartea sa şi că în fiecare noapte venea la Stora Djulo să sape. Acolo nu se mai aflau însă acum nici castel, nici gră­dină; iar pe locul unde fuseseră toate, nu se mai vedea decît un deal împădurit.

Dacă ar fi trecut însă cineva prin acea pă­dure noaptea pe întuneric, i s-ar fi arătat grădina care nu mai era.

Bătrîna se opri aici şi cătă spre un ungher întu­necos al casei.

—    Nici acum n-aţi văzut că s-a mişcat acolo ceva? întrebă ea.

—   Lasă că nu-i nimic, mamă, spune mai de­parte, zise nora bătrînei. Am văzut ieri că şoarecii au făcut o gaură mare acolo în ungher, dar cu pîrdalnicele astea de treburi care mi-au stat pe cap, că doar sunt atîtea, am uitat s-o astup. Spune-ne mai bine dacă a văzut cineva grădina cu pricina.

      —   Păi iaca îţi spun, fata mea — zise bătrîna. Chiar taică-meu a văzut-o odată. Într-o noapte de vară a trecut prin pădure şi deodată s-a ară­tat lîngă el zidul unei grădini, iar deasupra zidu­lui ăstuia a văzut nişte copaci de o rară frumu­seţe, împodobiţi cu atîtea flori şi încărcaţi cu atîtea roade, încît le atîrnau crengile pînă dincolo de zid. Tata mergea încet şi se mira de unde răsă­rise deodată grădina aceea. Atunci s-a deschis repede o poartă şi pe ea a ieşit un grădinar care l-a întrebat pe tata dacă dorea să-i vadă grădina. Omul avea o cazma în mînă şi purta un şorţ mare ca toţi grădinarii. În clipa în care tata voia să se ducă după el, s-a uitat să-l vadă mai bine la faţă şi l-a recunoscut imediat după cîrlionţii de pe frunte şi după cioc. Era domnul Carol în carne şi oase, aşa cum îl văzuse pictat pe tablouri în toate conacele pe unde...

Povestea fu întreruptă aici din nou. Un lemn din vatră trosnise, împrăştiind scîntei şi tăciuni pe toată podeaua. Toate ungherele întunecoase din încăpere se luminară într-o clipă, iar bătrînei i se păru că zărise lîngă gaura de şoareci un prichin­del care stătuse să asculte povestea, dar care acum se grăbea să se facă nevăzut.

Nora puse mîna pe mătură şi pe făraş, adună cărbunii de jos şi pe urmă se aşeză iar la locul ei să asculte.

—   Spune mai departe, mamă, zise ea.

Bătrîna îşi încleştase gura şi nu mai voia să spună nimic.

—   Ajunge pentru astă-seară, zise ea cu un glas ciudat.

Ceilalţi voiau să asculte mai departe povestea, însă nora băgase de seamă că bătrîna se îngălbenise la faţă şi îi tremurau mîinile.

—   Lăsaţi-o, oameni buni! Nu vedeţi? Mama e obosită acum şi trebuie să se ducă la culcare, zise nora.

Nu trecu mult şi băiatul se întoarse în pădure la gîştele sălbatice. Mîncă un morcov pe care-l găsise în faţa pivniţei, cu credinţa că avusese parte de o cină minunată şi mulţumit că stătuse cîteva ceasuri la căldură în casa plugarului aceluia.

—   Ce bine ar fi acum să găsesc şi un culcuş bun de noapte ! îşi zise el.

Îi dădu atunci prin gînd că-şi putea face rost de cel mai bun culcuş într-un brad stufos de la marginea drumului. Se urcă în copac, împleti cîteva crenguţe şi încropi astfel un pătuţ pe cinste.

Stînd tolănit în el, se gîndea la tot ce auzise în casa plugarului şi în primul rînd la domnul acela Carol care umbla prin pădurea de acolo. L-a prins însă repede somnul şi ar fi dormit dus pînă a doua zi dimineaţă, dacă nu l-ar fi trezit scîrţîitul unei porţi de fier dedesubtul lui.

Băiatul se trezi într-o clipă, se frecă la ochi şi se uită de jur împrejur. Lîngă el văzu un zid înalt cît un stat de om, iar după zid nişte copaci încovo­iaţi de povara poamelor.

La început i se păru că se afla în faţa unei minuni. Cînd se culcase, nu se aflau acolo pomi roditori!... După cîteva clipe însă, îşi aduse aminte de ceva şi înţelese ce fel de grădină era aceea.

Ciudat e poate faptul că nu se temea deloc, ci, dimpotrivă, avea o dorinţă nespusă să intre în gră­dină. Sus, printre crengile bradului unde stătea el, era întuneric şi frig, dar în grădină era lumină şi i se părea că fructele şi trandafirii străluceau, scăl­daţi de razele soarelui. Pentru Năpîrstoc, care um­blase atîta timp pe frig şi vreme rece, era destul de plăcut să simtă puţin căldura verii.

În grădină putea să intre fără nici o greutate. Drept lîngă brad se boltea în zidul înalt al grădinii o poartă cu zăbrele de fier pe care tocmai o deschi­sese un grădinar bătrîn. Acesta se afla acum în faţa porţii şi se uita în pădure, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva.

Cît ai bate din palme, Năpîrstoc se dădu jos din copac. Apoi se duse în faţa grădinarului, cu bo­neta în mînă şi, făcîndu-i o plecăciune, îl întrebă dacă avea voie să vadă grădina.

—    Da, ai voie! răspunse grădinarul cu glas aspru. Poţi intra!

A încuiat apoi poarta cu o cheie grea, pe care a pus-o după aceea la brîu. Băiatul se uitase tot timpul la el. Avea o faţă severă cu mustăţi mari, cu cioc şi cu nasul ascuţit. Dacă n-ar fi purtat un şorţ albastru de grădinar şi n-ar fi avut o cazma grea, băiatul ar fi crezut că era o deşcă veche.

Omul nostru trecea prin pădure cu paşi atît de mari, încît băiatul trebuia să alerge ca să se poată ţine după el. Mergînd aşa amîndoi pe o cărare în­gustă, băiatul călcă la un moment dat pe iarba de pe margine, dar grădinarul îi porunci să nu care cumva să mai facă aşa ceva. După aceea Nă­pîrstoc alergă cu inima cît un purice în urma gră­dinarului, căutînd să nu iasă din cuvîntul lui.

Lui Năpîrstoc i se părea că grădinarul era un om prea bun, de vreme ce nu se împotrivise să-i arate grădina unui prichindel ca el, şi nu îndrăznea să-l întrebe nimic, ca să nu-l stingherească, mărginindu-se să alerge după el. 

 În ăst timp, omul cel aspru la chip îi arunca doar cînd şi cînd cîte o vorbă... 

 În grădină se afla şi un tufiş des. După ce îl străbătură, omul îi spuse lui Năpîrstoc că acela purta numele de Kolmorden, 

 —    Da, e atît de mare că-şi merită numele, răs­punse în glumă băiatul, însă grădinarul nu lua seama la vorbele lui.

 Odată ieşiţi din tufiş, băiatul putu să vadă o mare parte din grădină. El aprecie că întinderea acesteia nu era decît de vreo două pogoane. Zidul cel înalt o apăra la miazăzi şi la apus, pe cînd la miazănoapte şi la răsărit grădina era înconjurată de apă, aşa că nu avea nevoie de nicio îm­prejmuire. 

Grădinarul se opri să lege un curpen de viţă, astfel că băiatul avu răgaz să se uite în jurul său. Nu văzuse multe grădini în viaţa lui, dar îşi dădu pe dată seama că asta nu aducea cîtuşi de puţin cu celelalte. Era o grădină de modă veche, căci nu se mai pomeneau acum prin grădini atîtea movile, straturi de flori, garduri vii, covoare de iarbă şi umbrare, toate de-o şchioapă. Şi nici atîtea heleştee şi canale şerpuitoare în toate părţile, ca aici.

Copacii erau falnici şi florile minunate, iar apa din canale, de-o culoare verde deschis, era de o limpezime nemaivăzută, oglindind tot ce se afla deasupra luciului ei. Băiatului i se părea că era într-un rai. Îşi împreună mîinile şi exclamă: 

—  Niciodată n-am văzut un loc aşa de frumos! Ce fel de grădină e asta? 

Rosti aceste cuvine cu glas tare de tot şi răspi­cat, iar grădinarul se întoarse spre el şi îi răspunse cu glas aspru: 

— Grădina asta se cheamă Södermanland. Nici măcar atîta lucru nu ştii? Şi mai află că e una din podoabele ţării!

Băiatul ascultă cele ce-i spusese grădinarul şi se gîndi puţin la ele, dar mai avea prea multe de văzut, ca să poată prinde tîlcul acestor vorbe. O fi fost ea frumoasă grădina cu toate florile şi cana­lele ei, dar mai erau şi alte lucruri care îi desfătau ochii: o mulţime de pavilioane mici şi de căsuţe ca de jucărie se aflau în toate părţile, dar mai ales pe marginea heleşteelor. Nu erau de fapt case, fiind atît de mici, ca şi cum ar fi fost zidite anume pentru copii de măsura lui. Erau însă frumoase şi atrăgătoare. Şi de tot felul: unele semănau cu nişte castele cu turnuri şi aripi, altele cu nişte mori sau cu nişte căsuţe de ţară.

Atît de frumoase păreau, că băiatul ar fi dorit să se oprească şi să se uite mai de aproape la fie­care din ele. Năpîrstoc nu avea însă curajul să facă altceva decît să alerge după grădinar. Ajun­seră astfel într-un loc mai mare şi mai impunător decît toate celelalte pe lîngă care trecuseră pînă atunci. Era o clădire cu trei caturi, cu frontispicii şi cu aripi ieşite în afară, zidită pe o măgură cu plan­taţii de flori, iar drumul care ducea la ea trecea peste mai multe canale cu podeţe de toată frumu­seţea.

Băiatul îl urma fără oprire pe grădinar. Trecînd însă pe lîngă lucruri aşa de minunate, el suspină  atît de adînc, încît straşnicul om îl auzi şi se opri: 

— Locul ăsta se cheamă Eriksberg, zise el. Dacă vrei să intri, n-ai decît! Păzeşte-te însă de femeia Pintorpa.

Năpîrstoc atîta aştepta. Porni în pas alergător pe aleea cu copaci pe margini, trecu peste multe podeţe, străbătu plantaţiile de flori şi intră pe poartă. Totul părea potrivit pentru unul ca el. Scările nu erau prea înalte şi putu să descuie fiecare uşă. Nu-şi închipuise totuşi niciodată că avea să vadă lucruri atît de frumoase. Podeaua de stejar strălucea ca luna, iar tavanul era tencuit cu ipsos şi zugrăvit peste tot cu chipuri. Pe pereţi stă­teau atîrnate unul lîngă altul nenumărate tablouri. Mobila era aurită şi avea îmbrăcăminte de mătase. In unele încăperi, pereţii fuseseră căptuşiţi cu cărţi, iar în altele, mesele şi dulapurile erau pline cu odoare scumpe.

Cu toată graba lui, nu putu să vadă casa nici pe jumătate, căci auzi deodată glasul grădinarului chemîndu-l. Ieşind afară, îl găsi pe bătrîn muşcîndu-şi mustăţile de nerăbdare. 

— Ei, ce făcuşi? întrebă grădinarul. Ai văzut-o pe Pintorpa?

Băiatul îi spuse că nu văzuse nici ţipenie de om. Primind acest răspuns, grădinarul se încruntă.

— Pintorpa se odihneşte, iar eu n-am parte de odihnă! zise el cu un glas de deznădejde pe care Năpîrstoc nu-l mai auzise la alţii în viaţa lui...

Grădinarul porni mai departe tot cu paşi mari, urmat de băiat, care căuta să vadă cît mai multe din toate acele minunăţii. Înconjurară un heleşteu ceva mai mare decît celelalte. Pavilioane lungi şi albe, ca nişte vile, răsăreau în toate părţile din boschetele înverzite şi printre flori. Grădinarul nu se oprea de loc, ci mergea înainte, adresînd băia­tului cîte o vorbă din cînd în cînd, 

—  Heleşteul ăsta se cheamă Yngaren. Aici e Danbyholm. Dincoace Hagbyberga, Hovsta şi Okero. 

Cu paşii lui mari, grădinarul ajunse apoi la un heleşteu căruia îi zicea Boven. Aici Năpîrstoc scoase un strigăt de uimire, care îl făcu pe bătrîn să se oprească. Băiatul rămăsese cu gura căscată în faţa unui podeţ care dădea spre un castel aflat pe un ostrov al heleşteului, şi în ochii lui se citea că ar fi dorit tare mult să-l viziteze. 

— Dacă îţi face plăcere, poţi să te duci să vezi Vibyholm-ul, îl îmbie grădinarul. Să te păzeşti însă de Femeia Albă.

Băiatul fireşte că doar atîta aştepta. Intră înă­untru şi numai ce văzu pe pereţi portrete şi iar portrete, înşirate la rînd, de parcă ar fi fost des­chisă în faţa lui o carte cu poze. Îi plăcu nespus de mult să se uite la ele şi n-ar fi plecat toată noap­tea de acolo, dar auzi din nou glasul grădinarului care îl chema. 

—  Haide, vino! Vino mai repede! strigă el. Am doar şi alte treburi de făcut, nu numai să-l aştept pe un plod ca tine... 

Intorcîndu-se pe acelaşi podeţ, grădinarul strigă la el : 

—  Ei, ce făcuşi? Ai văzut-o pe Femeia Albă? 

Băiatul răspunse că n-a văzut-o, căci într-adevăr nu dăduse cu ochii de nicio făptură omenească. Grădinarul lovi atunci cu cazmaua într-un bolovan cu atîta putere, încît îl despică în două şi zise cu un glas în care clocotea cea mai cumplită deznă­dejde: 

—  Femeia Albă de la Vibyholm se odihneşte, dar eu n-am parte de odihnă!

Pînă acum umblaseră prin partea de miazăzi a grădinii. Grădinarul o luă apoi spre partea apuseană. Acolo li se oferi cu totul altă privelişte. Pămîntul era netezit şi călcau pe covoare late de iarbă, în­trerupte de plantaţii de fagi, de vărzării şi de pomi roditori. Se vedeau şi pe aici pavilioane micuţe, dar cele mai multe erau vopsite în roşu, semănînd cu nişte căsuţe de ţară, şi erau înconju­rate de lanuri de hamei sau de livezi de cireşi. 

Grădinarul se opri o clipă pe locul acela şi îi zise băiatului : 

—   Ţinutul acesta se cheamă Vingoker.

Ii arătă apoi o clădire mult mai simplă decît celelalte şi care semăna mai mult a forjă: 

—  Aici e o fabrică de unelte — zise el — şi se cheamă Eskilstuna. Dacă vrei, du-te s-o vezi!

Băiatul a intrat înăuntru şi a văzut o sumedenie de roţi ce se învîrteau zbîrnîind, de ciocane care loveau în fierul înroşit şi de strunguri ce strunjeau tot felul de piese. Erau şi acolo atît de multe lucruri de văzut, încît Năpîrstoc ar fi rămas toată noaptea lîngă ele, dacă nu l-ar fi chemat iarăşi glasul gră­dinarului.

O luară apoi de-a lungul lacului în partea de miazănoapte a grădinii. Ţărmul era tăiat mereu de limbi de pămînt şi de golfuri care se ţineau lanţ unul după altul. In faţa limbilor de pămînt erau ostroave despărţite de ţărm prin strîmtori înguste. Ostroavele făceau parte tot din grădină, fiind plan­tate cu aceeaşi grijă ca şi celelalte părţi ale ei.

Năpîrstoc trecu pe lîngă locuri unele mai fru­moase decît altele şi nu se opri decît în faţa unei biserici mari, roşii. Aceasta era clădită pe o limbă de pămînt umbrită de pomi roditori. Grădinarul voia să treacă înainte, însă băiatul îi ceru voie să intre în biserică.

— Bine, intră — îi zise el — însă fereşte-te de episcopul Rogge, se poate întîmpla să  mai fie şi azi aici la Strängnäs. 

Băiatul intră în biserică, unde văzu morminte vechi şi o catapeteasmă frumoasa.

Admiră îndeosebi un călăreţ cu zale aurite pe care îl descoperi într-o firidă de lîngă tindă. Şi aici erau multe lucruri de văzut, aşa că băiatul ar fi rămas toată noaptea să se minuneze de ele, dar tre­bui să plece, căci îl aştepta grădinarul.

La ieşirea din biserică, Năpîrstoc îl văzu pe gră­dinar uitîndu-se la o bufniţă care vîna o pitulice în văzduh. Bătrînul fluieră la pitulice, iar aceasta se lăsă glonţ în jos şi veni de se aşeză cu toată în­crederea pe umărul lui. Bufniţa nu renunţă însă şi zbură înverşunată, cu gînd să prindă prada, dar gră­dinarul o alungă cu cazmaua.

„Nu e aşa de primejdios pe cît pare", îşi zise băiatul văzînd cu cîtă duioşie apărase bătrînul o pasăre cîntătoare.

Cînd îl văzu, grădinarul se întoarse spre el întrebîndu-l dacă îl văzuse pe episcopul Rogge. Pri­mind un răspuns negativ, bătrînul prinse a se jelui amar: 

—     Episcopul Rogge se odihneşte. Numai eu nu am parte de odihnă!

Nu trecu pe urmă mult şi ajunseră la cea mai de seamă dintre nenumăratele case de păpuşi. Era un castel cu ziduri de cărămidă şi cu trei turnuri solide, rotunde, legate unul de altul prin aripi lungi.

— Dacă vrei, du-te înăuntru să-l vezi! zise gră­dinarul. E castelului Gripsholm.  Bagă însă de seamăsă nu dai peste regele Erik! 

Băiatul intră pe o poartă mare, boltită, şi ajunse într-o curte spaţioasă în formă de triunghi, încon­jurată de clădiri joase. Nu părea să fie lucru mare de ele, astfel că pe Năpîrstoc nu-l interesă să le vadă pe dinăuntru. Sări capra peste două tunuri lungi care se aflau acolo şi porni mai departe. Intră apoi pe altă poartă boltită şi ajunse în a doua curte. Aceasta era înconjurată de cîteva clădiri fru­moase. Intrînd în ele, băiatul văzu nişte încăperi mari de modă veche. Tavanele erau susţinute de grinzi, iar pereţii acoperiţi cu tablouri înalte, înne­grite de vreme, pe care fuseseră pictaţi domni şi jupîniţe în costume ciudate. 

Sus la etaj, Năpîrstoc găsi nişte camere mai lu­minoase şi mai vesele. Îşi dădea seama acum că se găsea într-un castel cu adevărat crăiesc, căci pe pereţi erau numai portrete de regi şi de regine. Urcînd pe altă scară, băiatul ajunse într-o pod mare cu o mulţime de odăi de jur împrejur. Odăile erau lumi­noase, cu mobilă albă, frumoasă. Tot acolo se afla şi un mic teatru, lîngă care era o temniţă în toată puterea cuvîntului: o cameră cu pereţi goi, de piatră, cu ferestruici zăbrelite şi cu podeaua roasă de paşii celor care fuseseră închişi odinioară în ea. Erau atîtea lucruri de văzut în castel, încît băia­tul ar fi rămas zile întregi să le admire. Îl chemă însă din nou grădinarul şi n-avu încotro: fu nevoit să se supună. 

—    Ei, l-ai văzut pe regele Erik? îl întrebă acesta pe Năpîrstoc, cînd ieşi din castel. 

Băiatul îi răspunse că nu văzuse pe nimeni. Gră­dinarul zise atunci ca de obicei, dar cu o deznădejde şi mai amară: 

—    Regele Erik se odihneşte. Eu însă nu am parte de odihnă!

Se duseră apoi în partea de răsărit a grădinii, trecînd pe lîngă Sodertălje şi pe lîngă un castel vechi, căruia grădinarul îi zicea Horningsholm. În partea locului nu era cine ştie ce de văzut, terenul fiind stîncos şi din ce în ce mai pustiu şi mai golaş.

Se întoarseră spre miazăzi şi băiatul recunoscu pădurea Kolmorden-ului, dîndu-şi seama că se aproape de ieşire.

Bucuros de tot ce văzuse, cînd ajunse la poarta cu zăbrele de fier, Năpîrstoc voi să-i mulţumească grădinarului. Dar acesta nu asculta de fel ce-i spu­nea el, ci mergea înainte spre poartă. Ajuns acolo, se întoarse spre băiat şi voi să-i dea cazmaua: 

—  Ţine-o pînă descui eu poarta! zise el.

Ştiind însă cît se ostenise bătrînul cu el, băiatul vru să-i cruţe oboseala asta. 

—  Nu-i nevoie să descui poarta asta grea pentru mine! zise el, strecurîndu-se printre gratii.

Mititel cum era, nu-i fu de loc greu să treacă printre ele.

Făcuse acest lucru cu gînd bun şi de aceea ră­mase uluit cînd îl auzi pe grădinar bombănind de mînie în spatele lui, dind cu picioarele în pămînt şi zgîlţîind poarta cu toată puterea. 

—  Ce-i asta? Ce-i asta?! întrebă el. Eu am voit doar să-ţi cruţ osteneala. De ce te-ai supărat pe mine? 

—  Cum să nu fiu supărat? clocoti de mînie bă­trînul. Dacă ai fi luat cazmaua din mîna mea, ai fi rămas aici să ai grijă de grădină în locul meu, iar acum aş fi fost izbăvit de cazna asta. Acuma nu ştiu cît timp o să mai stau aici...

Zicînd acestea, zgîlţîia mereu poarta şi se uita mînios la băiat. Băiatului i se făcu milă de el şi vru să-l împace. 

—  Nu trebuie să fii supărat din pricina asta, domnule Carol de Södermanland — zise el — căci nimeni altul nu ar fi în stare să-i poarte mai bine de grijă grădinii acesteia. 

La auzul ăstor cuvinte, bătrînul grădinar rămase fără grai şi se linişti. Băiatului i se păru că trăsătu­rile aspre ale chipului său începeau să se lumineze. Nu apucă totuşi să vadă bine acest lucru, căci chipul dispăru ca o ceaţă din faţa lui. In acebaşi timp dis­păru şi grădina cu florile şi roadele ei, dispăru şi lumina soarelui, iar pe locul unde fusese grădinarul nu rămase decît sălbăticia unei păduri sărace.

---

(*) Regele Carol al IX-lea al Suediei (l550— l6ll) proclamat ca rege în anul l604. De la l599 pînă atunci fusese duce al Södermanland-ului