Din povestile lui O. Henry (16)

Conştiinţă în artă

—  N-am putut niciodată să-l oblig pe Andy Tucker, partenerul meu, să se ţină de etica escrocheriei pure, mi se plîngea într-o zi Jeff Peters.

Andy avea prea multă imaginaţie ca să fie cinstit. Plă­nuia mereu să facă rost de sume atît de mari de bani şi în chip atît de fraudulos, încît nu ar fi putut fi trecute cu vederea nici folosind chiar portiţele oferite de legile indulgente din sistemul căilor ferate.

Eu, personal, n-am crezut niciodată că pot lua banii omului dacă nu-i dau ceva în schimb — ceva în genul bijuteriilor de aur laminat, seminţe de grădină, loţiune de lumbago, certificate de bursă, lac pentru sobe sau o scatoalcă după cerfă, care să-i arate omului pe ce a dat banii. Bănuiesc că aveam prin familie strămoşi din Noua Anglie şi le moştenisem ceva din teama grozavă, nestapînită, faţă de poliţie.

    Dar arborele genealogic al lui Andy nu semăna cu al meu. Nu cred că şi-ar fi putut recunoaşte ascendenţii mai departe de o corporaţie.

Într-o vară, cînd mă aflam prin centrul vestului şi lu­cram pe valea Ghio în branşa cu albume de familie, pra­furi pentru migrene şi pentru distrus libărcile, lui Andy îi vine una din ideile lui măreţe de finanţare ilegală.

—  Jeff, zice el, m-am tot gîndit că ar trebui să lăsăm baltă amatorismul de duzină şi să ne îndreptăm atenţia asupra a ceva mai substanţial, mai prolific. Dacă o s-o ţinem aşa cu pozatul mocofanilor ca să le luăm nişte pîrliţi de bani, o să fim catalogaţi drept şarlatani cu caş la gură. Ce-ar fi să ne aventurăm în tumultul vieţii din zgîrie-nori şi să ne înfigem colţii în bizonii zdraveni care să­lăşluiesc pe-acolo?

—    Păi, îmi ştii preferinţele. Eu sunt pentru stilul de afaceri cinstite, legale, aşa cum avem noi acum. Cînd iau bani de la un om, vreau să-i las în mînă un obiect palpabil, la care să se uite bine şi să nu se mai gîndească cum să-mi ia urma, chiar dacă obiectul nu e decît un Inel Cu Chichirez Comic Pentru Împroşcarea Parfumului în Ochiul Unui Prieten. Dar dacă îţi trece prin cap vreo idee nouă, spune-o, Andy. N-am nimic împotrivă s-o ascult. Nu sunt legat pe viaţă de ciubucuri mărunte ca să dau cu piciorul în ceva mai acătării.

—  Mă gîndeam, zice Andy, să facem o mică vânătoare fără goarnă sau ogari, sau camere de luat vederi, prin marea turmă a regilor Midas americani, cunoscuţi înde­obşte sub numele de milionarii din Pittsburg.

—    La New York? întreb eu.

—  Nu, domnu] meu, răspunde Andy, la Pittsburg. Acolo le e reşedinţa. Nu le place New Yorkul. Se mai duc ei pe acolo din cînd în cînd, pentru că aşa e obiceiul. Un milionar din Pittsburg la New York e ca musca într-o cană de cafea fierbinte — atrage atenţia şi comentariile, dar nu-i convine situaţia. New Yorkul îl ridiculizează că „vîntură‘‘ atîţia bani în oraşul ăsta de snobi, zeflemişti şi li­chele. Adevărul este că, de fapt, cît timp e acolo nu cheltuieşte o leţcaie. Am văzut o listă de cheltuieli a unui in­divid care a făcut o excursie de zece zile în Oraşul Sfora­rilor. Uite cum arăta:

C.F. dus-întors                                                  2l,00

Plata trăsurii dus-întors hotel                               2,00

Nota plată, hotel 5 per zi                                   50,00

Bacşişuri                                                 5.750,00

Total                                                       5.823,00

— Ăsta-i glasul New Yorkului, continuă Andy. Tot oraşul nu e altceva decît un ober-chelner. Dacă-i dai un bacşiş prea gras, se duce lîngă uşă şi-şi rîde de tine cu garde­robierul. Cînd un Pittsburghez vrea să-şi cheltuiască banii şi să petreacă bine, stă acasă. Acolo mergem să-l sur­prindem.

Ei, ca să nu mai lungesc vorba, am ascuns cu Andy verdele de Paris şi prafurile antipirine şi albumele în piv­niţa unui prieten şi am luat trenul spre Pittsburg. Andy nu avea nicio stratagemă specială sau o schemă de agre­siune, dar pe el nu-l părăsea niciodată încrederea că fi­rea-i imorală n-o să poată face faţă ocaziei care s-ar ivi. Ca o concesie la ideea mea de autoconservare şi co­rectitudine, mi-a promis că dacă am să iau cumva parte activă şi incriminatorie în vreo afacere cît de măruntă, va exista şi ceva care să fie recunoscut de simţul pipăitului, văzului, gustului sau mirosului pentru a fi transferat victimei contra banilor, aşa că puteam să-mi adorm conşti­inţa. După aceea m-am simţit mai bine şi m-am prins oarecum cu inima uşoară în jocul necurat.

— Andy, zic eu în timp ce ne plimbam de-a lungul uliţei cu zgură căreia i se spunea Strada Smithfield, te-ai gîndit cum o să facem cunoştinţă cu regii cocsului şi cu exploatatorii fontei ? Nu pentru că aş putea să mă fac de rîs cu manierele mele de salon, şi o să trebăluiesc unde nu trebuie cu furculiţa de măsline şi cuţitul de plăcintă, dar n-ai impresia că intrarea noastră în saloanele produ­cătorilor de fum en gros va fi ceva mai dificilă decît îţi imaginezi? —Dacă există vreun handicap, acela este rafinamen­tul şi cultura noastră intrinsecă. Milionarii din Pittsburg sunt un grup de oameni democraţi, fără pretentii, inimoşi şi simpli. Sunt grosolani, dar neciopliţi în comportare, şi deşi sunt zgomotoşi şi bădărani, sub această faţadă se as­cunde multă impoliteţe şi lipsă de civilizaţie. Aproape toţi s-au ridicat de la zero şi vor trăi aşa pînă cînd se va .obişnui oraşul cu consumatorii de fumuri. Dacă ne pur­tăm simplu şi fără afectare, dacă nu ne îndepărtăm de crîşme şi continuăm să facem zgomot cu taxele de import pentru şinele de oţel, n-o să avem nici o oprelişte să-i întîlnim.

Ei bine, Andy şi cu mine am colindat tot oraşul ca să facem sondajele de rigoare. Trebuia să ne obişnuim să-i recunoaştem pe cîţiva dintre milionari din vedere.

Unul dintre ei avea obiceiul să-şi oprearcă automobi­lul în faţa hotelului nostru şi să ceară să i se aducă o sticlă de şampanie. Cînd chelnerul o destupa, o ducea la gură şi bea direct din sticlă. Asta dovedea că pe vremuri, înainte de a face avere, fusese suflător de sticle.

Într-o seară, Andy n-a venit la hotel la cină. Pe la ora unsprezece, intră la mine în cameră.

    —  Am pescuit unul, Jeff. Douăsprezece milioane, pe­trol, uzină de laminat, ferme şi gaze naturale. Un individ clasa întîi; nu-şi dă aere. A făcut bani în ultimii cinci ani. Şi-a angajat profesori să-i vîre educaţie în cap — artă, literatură şi fleacuri de-astea.

Cînd l-am văzut, tocmai cîştigase zece mii de dolari de la unul din Corporaţia de Oţel. Făcuseră pariu că as­tăzi o să aibă loc patru sinucideri la laminorul de la Allegheny. Aşa că toţi care eram de faţă a trebuit să ne ducem şi să bem cu el. M-a plăcut şi m-a invitat la cină. Ne-am dus la un restaurant pe Diamond Alley. Ne-am aşezat pe scăunele şi am mîncat budincă de moluşte, clă­tite cu mere şi am băut vin spumos de Moselle. Pe urmă a vrut să-mi arate apartamentul lui de holtei de pe Li­berty Street. Are zece camere deasupra halei de peşte şi dreptul la baie la un etaj superior. Mi-a spus că l-a costat optsprezece mii să-l mobileze şi l-am crezut. Are tablouri în valoare de patruzeci de mii într-o cameră şi antichităţi şi obiecte vechi de douăzeci de mii în alta. Îl cheamă Scudder, are patruzeci şi cinci de ani, ia lecţii de pian şi scoate cincisprezece mii de barili de petrol pe zi din sondele personale.

— Perfect, zic eu. Introducerea merge. Dar kay vouly voo? La ce ne foloseşte tîmpenia cu arta? Şi petrolul?

—  Fii atent! zice Andy, stînd gînditor pe pat, omul nu e o lichea de rînd. Cînd mi-a arătat camera cu antichităţi de artă, i s-a luminat tot chipul, ca uşa cuptorului de cocs. Cică dacă-i reuşesc nişte afaceri, o să facă colecţia de tapiserie a lui J. P. Morgan şi colecţia de mărgele din Au­gusta, Merryland, să arate ca guşa unui struţ proiectată pe ecran. Mi-a arătat pe urmă o sculptură mică, şi puteai să vezi de la o poştă că e o minunăţie. Avea vreo două mii de ani vechime, zicea el. Era o floare de lotus cu un chip de femeie în interior, din fildeş masiv. Scudder s-a uitat într-un catalog şi mi-a descris-o. Un sculptor egip­tean pe nume Kaphra a sculptat două statuete pentru regele Ramses al II-lea cam în anul înaintea erei noastre. Cealaltă nu e de găsit. Anticariatele şi magazinele de spe­cialitate au răscolit toată Europa după ea, dar se pare că s-a epuizat. Scudder a dat pe asta două mii de dolari.

—   A, bun, spun eu, îmi sună ca un murmur de izvor. Parcă venisem aici să-i învăţăm pe milionari să facă afa­ceri, nu să învăţăm noi artă de la ei.

—   Ai răbdare, spuse cu blîndeţe Andy. Poate că ră­sare soarele şi pentru noi.

—   A doua zi de dimineaţă Andy plecă. Nu l-am mai vă­zut pînă la prînz. A sosit la hotel, a traversat holul şi a intrat la mine în cameră. A scos o bocceluţă durdulie, cam de mărimea unui ou de gîscă, şi a desfăcut-o. Era sculp­tura de fildeş, aşa cum mi-o descrisese.

— Am intrat într-un magazin prăpădit unde se şi ama­netează, mi-a explicat Andy; cînd colo, văd statueta, pe jumătate ascunsă sub nişte pumnale vechi şi un cufăr. Cămătarul zice că o are de mai mulţi ani şi crede că i-au adus-o nişte turci sau arabi sau alţi hoţi străini, care lo­cuiau pe vremuri de-a lungul rîului. I-am oferit doi do­lari şi probabil că şi-a dat seama că mi-o doresc cu tot dinadinsul, pentru că mi-a ripostat că vreau să-i iau pîi­nea neagră de la gura copilaşilor dacă încercam să mă tîrguiesc sub trei sute treizeci şi cinci de dolari. In cele din urmă mi-a lăsat-o la douăzeci şi cinci. Jeff, este exact re­plica sculpturii lui Scudder. E bucăţică ruptă. O să dea două mii pe ea rapid, cît apucă să-şi pună şervetul sub bărbie. Şi, mă rog, de ce n-ar fi cea adevărată, pe care a cioplit-o ţiganul bătrîn?

—    Ei, chiar, de ce nu? zic eu. Şi cum o să-l convin­gem să facă de bună voie achiziţia?

Andy avea planul gata pregătit şi să vă spun cum l-am dus la îndeplinire. Am luat o pereche de ochelari cu lentile albastre; mi-am pus haina neagră, mi-am ciufulit părul şi am devenit profesorul Pickleman. M-am dus la alt hotel, m-am înregistrat şi i-am trimis o telegramă lui Scudder, să vină să mă vadă pentru o afacere importantă în domeniul artei. Liftul mi l-a adus în mai puţin de o oră. Era un individ confuz, cu o voce pătrunzătoare şi mirosea a naftalină şi plasturi de Connecticut.

—    Bună, profesore! zbiară el. Ce temă tratăm?

Mi-am mai ciufulit puţin părul şi l-am privit fix şi albastru.

—    Domnule, zic, sunteţi Corelius T. Scudder? Din Pittsburg, Pensylvania?

—    Eu sunt. Hai să bem ceva.

—  N-am nici poftă şi nici timp de asemenea distracţii vătămătoare şi pernicioase. Vin din New York pentru o aia... chestiune de arta. Acolo am aflat că sunteţi proprietarul unei sculpturi egiptene în fildeş de pe timpul lui Ramses al ll-lea, reprezentînd capul Reginei Isis într-o floare de lotus. N-au fost făcute decît două asemenea sculpturi. Una este pierdută de mai mulţi ani. Recent am descoperit-o şi am cumpărat-o într-un magazin de amane... într-un muzeu obscur din Yiena. Aş dori să o cumpăr pe a dumneavoastră. Spuneţi cît vreţi pe ea.

     —   Ei, lovi-m-ar damblaua, profesore, zice Scudder. Ati găsit-o pe cealaltă? Să v-o vînd eu?! Nu. Nu cred că Scudder Cornelius are nevoie sâ vîndă ceea ce vrea să păstreze. Aveţi sculptura, profesore?

I-o arăt lui Scudder. O examinează atent pe toate fe­ţele.

—   Asta e, zice el. E replica la a mea, linie cu linie. Să-ţi spun cum facem. Nu vînd, dar cumpăr. Îţi dau două mii cinci sute pe ea.

—  Dacă dumneavoastră nu vindeţi, atunci vînd eu. Dar numai hîrtii mari, vă rog. Nu-mi place să vorbesc prea mult. Astă-seară mă întorc la New York. Mîine ţin o conferinţă la acvariu.

Scudder trimite un cec şi hotelul mi-l plăteşte. Pe urmă pleacă cu piesa antică şi eu mă întorc degrabă la hotel, la Andy, după cum stabiliserăm.

Andy batea camera în lung şi în lat şi se uita la ceas.

—     Ei? întreabă el.

—     Două mii cinci sute; bani gheaţă.

—     Avem exact unsprezece minute să prindem rapi­dul B&O spre vest. Ia-ţi bagajul...

—  Dar ce-i graba asta? zic eu. A fost un tîrg cinstit. Şi chiar dacă a fost doar o imitaţie, o să-i trebuiască ceva timp ca să-şi dea seama. Părea convins că e autentică.

—     Este autentică, răspunde Andy. Era a lui. Ieri cînd m-am uitat la antichităţi, a ieşit o clipă din cameră şi am băgat-o în buzunar. Hai, ai de gînd să-ţi iei valiza si să te grăbeşti?

—     Atunci, ce-a fost povestea aia că ai găsit-o la amanet?

—     Ei, răspunde Andy, din respect pentru conştiinţa ta. Hai!