Cap X. În care încep să se ivească
diferite manifestări de nelinişte.
Trecuse o lună
încheiată din ziua când avusese loc adunarea generală în saloanele „Clubului
artileriştilor”. În acest răstimp, lumea îşi schimbase destul de mult părerile.
Nu se mai pomenea de avantajele schimbării axei pământeşti! Dimpotrivă, acum
ieşeau foarte limpede la iveală dezavantajele. Era imposibil să nu se întâmple
o catastrofă pe Pământ, întrucât după toate probabilităţile schimbarea axei
avea să se producă printr-o zguduire violentă. Nimeni nu putea să spună însă
cum se va manifesta această catastrofă. Şi apoi, oare îndulcirea generală a
climei era ceva chiar atât de dorit? La urma urmei, numai eschimoşii, laponii
şi ciuccii ar fi putut câştiga ceva, pentru simplul motiv că nu aveau nimic de
pierdut.
Acuma să-i fi
auzit pe delegaţii europeni tunând şi fulgerând împotriva operei preşedintelui
Barbicane. Începuseră prin a trimite rapoarte guvernelor respective, apoi
aproape tociseră cablul submarin cu atâtea telegrame, fiindcă tot mereu cereau
şi primeau instrucţiuni... Şi se ştie cum sună astfel de instrucţiuni! Mereu pe
acelaşi calapod al artei diplomatice şi cuprinzând rezerve de-a dreptul hazlii
„Daţi dovadă de multă energie, dar nu compromiteţi guvernul! Acţionaţi cu hotărâre,
dar să nu loviţi în ordinea existentă.
Între timp,
maiorul Donellan şi colegii lui protestau într-una în numele ţărilor lor
ameninţate şi, mai ales, în numele Lumii Vechi.
— E limpede ca
ziua, — spunea colonelul Boris Karkov, — că inginerii americani şi-au luat
toate măsurile ca teritoriile Statelor Unite să aibă cât mai puţin de suferit
de pe urma şocului!
— Dar le stă oare în putinţă aşa
ceva? întreba Jan Harald. Când scuturi măslinul încărcat cu fructe coapte, oare
nu se cutremură toate crengile?
—
Şi când primeşti un pumn în
piept, oare nu ţi se zguduie tot trupul? spunea şi Jacques Jansen.
— Care va să zică,
iată de ce a fost pusă acea faimoasă clauză în document! ţipa Dean Toodrink.
Iată de ce se referea el la anumite modificări geografice sau meteorologice pe
suprafaţa pământului!
— Da! confirma
Eric Baldenak. Dar ceea ce trebuie să ne îngrijoreze în primul rând este
întrebarea dacă schimbarea axei nu are să scoată oceanele şi mările din albiile
lor naturale...
—
Iar dacă nivelul
oceanelor va scădea în unele puncte, intervenea Jacques Jansen, oare nu se vor
pomeni unii locuitori ai Pământului la asemenea înălţimi, încât le va fi
imposibil să mai intre în comunicaţie cu semenii lor?...
— Ca să nu mai
vorbim de ipoteza că s-ar putea trezi într-o pătură a atmosferei cu o densitate
atât de slabă, încât n-au să mai poată respira! adăuga şi Jan Harald.
—
Închipuiţi-vă Londra la înălţimea
vârfului Mont- Blanc! ţipa maiorul Donellan.
Şi, cu
picioarele larg desfăcute, cu capul lăsat pe spate, gentlemanul acesta privea
în sus, de parcă printre nori ar fi fost ascunsă capitala Angliei.
La urma urmei,
toată chestiunea era o adevărată primejdie publică, cu atât mai tulburătoare cu
cât toată lumea bănuia care ar fi consecinţele modificării axei pământeşti.
Era vorba nici
mai mult nici mai puţin decât de o schimbare de 23°28’, care trebuia să atragă
după sine o formidabilă deplasare a oceanelor, din pricina turtirii Pământului
la polii vechi.
Toată lumea era
neliniştită. Începură să curgă proteste din toate părţile, iar guvernul
Statelor Unite fu somat să răspundă. Era mai bine mici să nu se încerce o
asemenea experienţă, decât să se expună întreaga lume unei catastrofe sigure.
Creatorul făcuse bine lumea. Nu era deloc nevoie să i se modifice opera.
Să nu-ţi vină să
crezi, totuşi se mai găseau oameni, destul de uşuratici, care să glumească pe
seama unor chestiuni atât de grave .
— Ia te uită la yankeii ăştia!
spuneau ei. Vor să înfigă Pământul într-o altă frigare! Dacă măcar din pricină
că Pământul s-a tot învârtit în jurul ei de milioane de veacuri, axa asta veche
s-ar fi tocit din pricina frecării de bucşă, poate că ar fi fost mai nimerit să
fie schimbată aşa cum se schimbă osia unei macarale sau a unei roţi. Dar, oare,
axa veche nu-i tot atât de bună ca în primele zile ale facerii lumii?
Ce să răspunzi
la asemenea vorbe?
În mijlocul
acestui tămbălău, Alcide Pierdeux nu putea să ghicească modalitatea producerii
şi direcţiei izbiturii puse la cale de J. T. Maston, ca şi punctul precis al
globului pământesc unde urma să se execute ea. Odată ce ar fi aflat acest
secret, ar fi dedus imediat care părţi ale Pământului sunt ameninţate.
S-a arătat ceva
mai înainte că groaza oamenilor din lumea veche nu putea fi împărtăşită şi de
cei din Lumea Nouă — cel puţin în această parte cunoscută sub numele de America
de Nord şi care aparţine în cea mai mare parte Statelor Unite. Într-adevăr,
cine ar fi putut să creadă că preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi J.T.
Maston, în calitatea lor de americani, nu se vor fi gândit să ferească Statele
Unite de pericolul scufundărilor sau ridicărilor de terenuri pe care trebuia să
le provoace schimbarea axei pământeşti, în diferite puncte ale Europei, Asiei,
Africii şi Oceaniei? Eşti sau nu eşti yankeu? Şi cei trei erau yankei până în
măduva oaselor — yankei dintr-o bucată, cum s-a spus despre Barbicane, când
şi-a expus proiectul de a pleca în Lună. Cu siguranţă că întreaga parte din
Noul Continent cuprinsă între regiunile polare şi Golful Mexic nu avea să se
teamă de lovitura proiectată. Ba poate chiar că America avea să se trezească
într-o zi cu o nouă mărire a
teritoriului. Într-adevăr, cine ştie dacă pe meleagurile părăsite de cele două
oceane care o scaldă astăzi nu va găsi gata de anexat un număr de provincii tot
atât de mare ca numărul stelelor de pe steagul ei?
—
Hm! Cine ştie? mormăiau fricoşii
— oamenii aceia care nu văd de obicei decât latura primejdioasă a lucrurilor.
Dar dacă J. T. Maston a greşit socotelile? Dacă preşedintele Barbicane va
săvârşi vreo greşeală când va trece la punerea în practică a planului? Aşa ceva
se poate întâmpla chiar şi celui mai bun tunar. Doar nu toate ghiulele nimeresc
la ţintă!
Este lesne de
înţeles că aceste nelinişti erau întreţinute cu grijă de delegaţii puterilor
europene. Dean Toodrink a publicat numeroase şi încă foarte violente articole
în acest scop în „Standard”, Jan Harald în ziarul suedez „Aftenbladet” şi
colonelul Boris Karkov în ziarul rus foarte răspândit „Novoe Vremia”. Chiar şi
în America părerile începură să fie împărţite. Dacă republicanii, care sunt
liberali, au rămas partizani ai preşedintelui Barbicane, democraţii, care sunt
conservatori, s-au declarat împotriva lui. O parte din ziarele americane, şi
mai ales „Ziarul Bostonului” şi „Tribune” din New-York, începură să ţină isonul
presei europene. În Statele Unite, în urma organizării agenţiilor de presă
„Associated Press” şi „United Press”, ziarul a devenit un formidabil agent de
informaţii; preţul ştirilor locale sau din străinătate depăşeşte cu mult în
fiecare an cifra de 20 milioane de dolari.
În zadar au
încercat alte ziare — şi nu dintre cele mai puţin răspândite — să răspundă
favorabil pentru „North Polar Practical Association”. În zadar a plătit mistress
Evangelina Scorbitt cu zece dolari rândul de articol de fond, de reportaj sau
articol satiric, în care erau ironizate asemenea primejdii, taxate drept pure
fantezii! În zadar a încercat aceasta să arate că nimic nu poate fi mai
neadevărat decât ipoteza că J. T. Maston ar fi putut să săvârşească vreo
greşeală de calcul! În cele din urmă, năpădită de groază, America începu
încet-încet să fie cu totul de acord cu Europa.
Dealtfel, nici
preşedintele Barbicane, nici secretarul „Clubului artileriştilor” şi nici măcar
membrii consiliului de administraţie nu-şi dădeau osteneala să răspundă. Îi
lăsau pe toţi să-şi bată gura de pomană, iar ei îşi vedeau de treburi. Ba chiar
păreau că nu se preocupă deloc de pregătirile necesare pentru o asemenea
operaţie. Atunci, se preocupau ei oare de schimbarea părerii lumii întregi, de
dezaprobarea unanimă a planului care mai înainte fusese primit cu atâta
entuziasm? Nu prea părea.
Curând, în ciuda
devotamentului doamnei Scorbitt şi a banilor jertfiţi pentru apărarea
prietenilor ei, preşedintele Barbicane, căpitanul Nichel şi J. T. Maston
ajunseră să fie socotiţi drept persoane periculoase pentru securitatea lumii
întregi. Guvernul Statelor Unite se pomeni somat oficial de puterile europene
să intervină în treburile acestei societăţi şi să cheme la un interogatoriu pe
viitorii exploatatori ai zăcămintelor de cărbuni de la Polul Nord. Ei trebuiau
să declare public mijloacele lor de acţiune să dea în vileag procedeul
înlocuirii axei vechi cu una nouă, fapt care ar fi permis să se deducă ce
consecinţe ar avea din punct de vedere al securităţii generale — şi, în sfârşit,
să arate care puncte ale globului pământesc vor fi direct ameninţate: cu alte
cuvinte, să spună tot ce nu ştia lumea, dar ar fi vrut să ştie, ca măsură de
prudenţă. Guvernul Statelor Unite nu se lăsă deloc rugat. Emoţia care
cuprinsese toate statele din confederaţie nu-i permitea să şovăie. La data de
19 februarie a fost înfiinţată prin decret o comisie de anchetă, compusă din
mecanici, ingineri, matematicieni, hidrografi, şi geografi în număr total de
cincizeci, sub preşedinţia celebrului John H. Prestice. I se acordară comisiei
puteri depline, pentru a lămuri rostul acţiunii ce urma să fie întreprinsă şi,
la nevoie, spre a interzice realizarea ei.
Primul citat în
faţa acestei comisii fu preşedintele Barbicane. Preşedintele Barbicane nu se
prezentă.
Agenţii se
duseră să-l caute la locuinţa lui din strada Cleveland no. 95, Baltimore.
Preşedintele
Barbicane nu mai era acasă.
Unde se afla?
Nu ştia nimeni.
Când plecase?
Părăsise oraşul
Baltimore şi statul Maryland, încă de acum vreo cinci săptămâni, însoţit de căpitanul
Nicholl.
Unde plecaseră
aceşti doi oameni? Nimeni nu putea s-o spună.
Nu încăpea nicio
îndoială că cei doi membri ai „Clubului artileriştilor” plecaseră către acea
tainică regiune unde trebuiau să conducă pregătirile.
Dar care putea
în regiunea aceasta?
E de la sine
înţeles că era foarte necesar să se cunoască acest lucru, pentru a se putea
înăbuşi în faşă şi la timp planul periculoşilor ingineri.
Dezamăgirea
pricinuită de vestea plecării preşedintelui Barbicane şi a căpitanului Nicholl
nici nu se poate descrie. Valul de mânie împotriva con ducătorilor societăţii
„Polul Nord” creştea pe zi ce trecea ca un flux.
Dar era un om
care trebuia să ştie unde au plecat preşedintele Barbicane şi căpitanul
Nicholl. El ar fi putut răspunde cu precizia uriaşului semn de întrebare, care
cuprindea toată suprafaţa globului pământesc. Omul acesta era J. T. Maston.
Maston fu
convocat în faţa comisiei de anchetă printr-o citaţie semnată de John H.
Prestice.
J. T. Maston nu
se prezentă.
Nu cumva plecase
şi el din Baltimore? Sa se fi dus şi el la prietenii săi, pentru a-i ajuta în
această acţiune, ale cărei rezultate erau aşteptate de toată lumea cu o destul
de îndrituită groază?
Nu! J. T. Maston
locuia mai departe în Ballistic-Cottage, pe strada Franklin, la numărul 109,
încercând tot timpul, adâncindu-se în noi calcule şi întrerupându-şi
activitatea numai în câte o seară, pe care şi-o petrecea în saloanele doamnei
Evangelina Scorbitt din măreţul palat din New-Park.
În consecinţă,
preşedintele comisiei de anchetă trimise un agent cu ordinul de a-l aduce
imediat.
Agentul sosi la
vilă, bătu la uşă, pătrunse în vestibul, fu destul de prost primit de negrul
Fire-Fire şi apoi şi mai prost de stăpânul casei.
Totuşi, Maston
socoti de cuviinţă să dea urmare citaţiei. Când se găsi în faţa comisarilor
anchetatorii el nu căută deloc să ascundă că nu-i plăcea să fie întrerupt de la
ocupaţiile sale obişnuite.
I se puse o
primă întrebare:
— Secretarul
„Clubului artileriştilor” ştie el oare unde se găsesc în prezent preşedintele Barbicane
şi căpitanul Nicholl?
—
Ştiu, răspunse
J. T. Maston cu glas ferm, dar nu mă socotesc autorizat s-o spun.
A doua
întrebare:
—
Se ocupă colegii lui de
pregătirile necesare operaţiei de schimbare a axei pământeşti?
—
Aceasta face
parte din secretul pe care trebuie să-l păstrez, aşa că refuz să răspund, spuse
Maston.
—
Vrea el, atunci,
să comunice comisiei de anchetă lucrările pe care le-a făcut, astfel încât
comisia să-şi dea seama dacă poate lăsa societăţii „Polul Nord” libertatea de
a-şi realiza planul până la capăt?
— Nu!... Fireşte
că nu!... N-am să comunic... Mai bine le distrug!... Este dreptul meu de
cetăţean liber al Americii libere, de a nu comunica nimănui rezultatul
lucrărilor mele!
— Nu contest, domnule Maston, că ai
dreptul de a nu răspunde, spuse preşedintele John H. Prestice, cu glasul grav
de parcă ar fi vorbit în numele întregii omeniri; dar poate că ai datoria să
vorbeşti, ţinând seama de emoţia generală: în felul acesta ai pune capăt
groazei de care e cuprinsă toată omenirea.
J. T. Maston nu credea
că are această datorie. Nu avea decât datoria să tacă. Şi o să tacă!
În ciuda
insistenţelor şi a rugăminţilor, ca şi în ciuda ameninţărilor, cei din comisia
de anchetă nu reuşiră să scoată nimic de la omul cu cârligul de fier. Zău că
nimeni n-ar fi crezut să se fi cuibărit atâta încăpăţânare sub o ţeastă de
gutapercă!
J. T. Maston
plecă, deci, tot atât de liniştit precum venise. Este inutil să mai pomenim de
felicitările pe care i le-a exprimat mistress
Evangelina Scorbitt pentru purtarea sa vitejească.
Când se află
rezultatul interogatoriului luat lui J. T. Maston de către comisia de anchetă,
indignarea tuturor luă forme cu adevărat îngrijorătoare pentru securitatea
acestui tunar în retragere. Presiunile asupra guvernului american se accentuară
atât de mult, iar intervenţia delegaţilor europeni şi a opiniei publice deveni
atât de violentă, încât ministrul de interne, John S. Wright, fu nevoit să
ceară colegilor săi autorizaţia de a face uz de forţa publică.
În seara de 13
martie, J. T. Maston era în biroul lui din Ballistic-Cottage, cufundat în
cifre, când clopoţelul telefonului începu să sune cu înfrigurare.
— Alo!... Alo!...
murmură membrana magnetică, pusă în mişcare de un glas tremurător care arăta o
mare nelinişte.
— Cine vorbeşte?
întrebă J. T. Maston.
—
Mistress
Scorbitt.
—
Şi ce vrea mistress
Scorbitt?
—
Să-ţi atrag atenţia asupra unui
lucru!... Am fost informaţi că în seara asta chiar...
Încă nu
pătrunsese întreaga frază în urechile lui J. T. Maston, când uşa casei fu
spartă cu lovituri de umeri. O larmă grozavă pe scara care ducea spre birou. Un
glas protesta. Alte-glasuri îl acopereau. Apoi cineva căzu. Era negrul
Fire-Fire, care se rostogolea din treaptă în treaptă, după ce încercase
zadarnic să apere căminul stăpânului său împotriva cotropitorilor.
După o clipă,
uşa biroului sărea în ţăndări, şi în prag apăru un comisar de poliţie, urmat de
o echipă de agenţi.
Comisarul
primise ordin să facă o percheziţie în Cottage, să ridice toate hârtiile cu
însemnări şi să-l aresteze pe J. T. Maston.
Pasionatul
secretar al „Clubului artileriştilor” puse mâna pe un revolver, ameninţând
grupul că va trage toate cele şase gloanţe.
Cât ai bate din
palme, Maston fu doborât datorită numărului adversarilor, iar hârtiile acoperite
de formule şi de cifre fură strânse de pe masă.
Deodată, Maston
se smuci brusc, scăpând din mâinile poliţiştilor, şi înşfăcă un carnet care,
probabil, cuprindea toate formulele calculelor sale.
Agenţii se
aruncară să i-l smulgă, odată cu viaţa dacă era necesar...
Dar Maston îl
deschise repede, rupse cu dinţii ultima filă şi apoi, şi mai repede, o înghiţi
ca pe o bulină.
—
Poftiţi acum de-o mai luaţi!
strigă el cu glasul lui Leonida la Termopile.
După o oră, J.
T, Maston era întemniţat în închisoarea din Baltimore.
Mare noroc a avut că lucrurile s-au
întâmplat aşa, fiindcă populaţia era dispusă să treacă la acţiuni foarte
regretabile pentru el — şi poliţia nu le-ar fi putut împiedica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu