Cei 13 si misterul (10)

În dreapta nu se zărea nicio potecă. Cît vedeai cu ochii numai tufe de scaieţi şi mărăcini.Cei patru înaintau anevoie. Bonifaciu răcnea tot timpul: 
—    Nu vă uitaţi la stînga! Nu vă uitaţi înainte!
Aşa că din prudenţă toţi umblau cu ochii închişi. La un moment dat, Bonifaciu propuse să se meargă într-un picior şi anume în cel drept, căci stîngul risca să le devieze direcţia.
După două ceasuri se loviră de ceva moale. Deschiseră ochii şi se treziră pe spinarea unei vaci culcate pe pajişte.

Vasilica, flămîndă, începu s-o ciugulească pe ceafă. Dar vaca, nevricoasă din fire, sări din iarbă de şapte coţi, izbucni într-un rîs de fiinţă gîdilată şi fugi ca apucată spre stînga. 

Nefericiţii călători se ţinură din toate puterile de gîtul ei şi Jeff făcu o primejdioasă ascensiune pînă la urechea vacii, de unde strigă cit îl ţinea gura: 
—     Stai!
Vaca tresări. Se uită în jur, dar nevăzînd pe nimeni şi fiind pusă pe joacă, mugi veselă: 
—     Nu vreau!
Porthos suferea cumplit. Era alb ca un cobai şi-i venea să verse. 
—     Ce ţi s-a întîmplat? îl întrebă Vasilica. 
—     Am rău de vacă, bîigui el stins.
Bonifaciu jubila. Acum era cow-boy cu adevărat. Toată viaţa îşi dorise un cal şi iată că i se împlinise visul.
În înflăcărarea lui, vaca lua proporţiile unui armăsar gigantic, iar pomii din apropiere se transformau în cete de tîlhari veniţi să i se supună.
Vasilica tăcea nemulţumită. "Vaca asta îmi dă senzaţia unui coteţ mişcător. Şi unde mai pui că n-o ia de loc la dreapta! Cred că trebuie să fie stîngace."
Vaca se sătură de joacă şi se trînti în iarbă. Cei patru fură gata-gata să-şi frîngă gîtul şi abia reuşiră să ajungă din nou pe pămînt. Făcură cîţiva paşi, cînd dintr-un tufiş auziră un zgomot ciudat şi ceva negru se mişcă sub frunze. 
—     Asta trebuie să fie! le şopti Bonifaciu înfierbîntat. 
—     Ni se va face părul măciucă, scînci Porthos şi Vasilica lepădă întîiul ou. 
—   Să nu ne lăsăm! chiţăi curajos Jeff. Să înconjurăm tufişul şi la un semn să tăbărîm toţi asupra duşmanului.
Încercuiră terenul periculos şi aşteptară gîfîind de emoţie.
Inamicul păru că sesizează primejdia. Bămase pe loc şi scrîşni din dinţi de cîteva ori. Auzindu-l, simţiră că li se taie picioarele, dar inamicul se retrase în vizuină.
Reveni după cîteva clipe. Crengile se dădură la o parte şi cei pa­tru se pregătiră să lovească. Spre nedumerirea lor, din tufiş apăru un arici grăsuţ, între două vîrste, care se recomandă jovial: Gicu.
Ariciul îi pofti înăuntru, spunînd că nu se aştepta să-i sosească musafiri atît de devreme şi-i rugă s-o scuze pe nevastă-sa, rămasă în cămaşă de noapte la bucătărie.
Cei patru ezitară. Nu li se întindea cumva o cursă? 
—     Cine scrîşnea din dinţi? întrebă Porthos şovăitor. 
—     Eu, drăguţule, am o durere groaznică de măsele.
Gicu părea un arici de inimă, iar cele spuse nu puteau fi min­ciuni, aşa că vitejii intrară fără teamă în vizuina din tufiş.

Cap9