Profesorul de geografie

Pentru că am scris despre şcoală, mi-am amintit o întâmplare din vremea când eram în clasa a opta la şcoala din centru, pe nume George Enescu. Nu mai învăţam nimic, catalogul era plin de note mici şi mama nu era prea fericită. O obişnuisem, în clasele primare, să iau numai premiul întâi cu coroniţă. La gimnaziu însă, descoperisem că rostul băieţilor pe lume nu este doar acela de a fi drăguţi şi cuminţi, aşteptând ca lumea să-i laude şi să-i mângâie pe creştet pentru că au învăţat bine. Mai erau şi pădurile, poienile cu flori sălbatice, zmeura şi frăguţele, prieteniile cu băieţi gen Huckleberry Finn, fumatul pe ascuns, târcoalele date fetelor din cartier etc. Aveam şi un câine, un maidanez pe nume Doly, care nu ştiu unde-şi făcea veacul, dar de câte ori ieşeam din curte, apărea şi el. Când plecam prin păduri, de multe ori mă însoţea şi îmi închipuiam că mă apără de urşi. Mergeam prin locuri neumblate, mă băgam prin smârcuri, prin hăţişuri, scormoneam peste tot, într-o febrilitate pe care astăzi nu o mai înţeleg. Dacă m-ar fi solicitat cineva, i-aş fi putut arăta comori de neînchipuit pentru băieţii care locuiau în centru şi nu ieşeau decât împreună cu părinţii, la plimbare prin parc.

Unul din profesorii la care ţineam mult sosise în şcoală când eram într-a şaptea. O să-i spun domnul P. Profesor tânăr, simpatic, prietenos. Preda geografia şi, din pricina lui, începuse să-mi placă această materie. Nu-mi mai amintesc cum s-au petrecut lucrurile, dar într-o zi i-am vorbit despre anumite locuri secrete pe care le ştiam eu prin păduri şi unde găsisem nişte mici construcţii din lemn, în interiorul cărora erau aparate menite să măsoare puterea vântului, ori umiditatea. Aparţineau celor de la staţia meteo din Sinaia şi, în afară de ei şi de mine, nu mai ştia nimeni să ajungă acolo. Domnul P s-a arătat încântat şi a mers cu mine pe tot felul de coclauri, a văzut tot ce-aveam să-i arăt şi, până la urmă, mi-a zis aşa: „Băi Baz, cum de-am avut eu norocul să dau peste un băiat aşa de deştept ca tine!?” Iar în timp ce-mi spunea asta, mă privea cu nişte ochi pătrunzători şi plini de un fel de recunoştinţă.

După circa un an, am devenit hoţ de biciclete. Mai precis, am fost implicat într-o aventură cu bicicleta unui vecin care s-a soldat cu un scandal uriaş. O să scriu separat despre asta, a fost ceva cum rar cred că se poate întâlni. După ce a izbucnit scandalul, la şcoală nu se mai vorbea despre altceva. „Ai auzit ce-a făcut Baz?” era întrebarea care se rostogolea pe coridoarele şcolii, împinsă de elevi, de profesori, de portari, de femeile de serviciu, de părinţi, poştaşi şi cine-o mai fi trecut pe-acolo. De pe coridoare ieşise în curte, de-acolo o preluaseră trecătorii şi, în curând, întreaga Sinaie era cuprinsă de verva bârfei: „Ai auzit ce-a făcut Baz?” Sigur că dacă mama n-ar fi fost profesoara Baz, dacă tata n-ar fi fost doctorul Baz, nu s-ar fi agitat mai nimeni. Aşa însă....

Şi, într-o zi, cum stăteam eu pe marginea terenului de sport, aflat pe un tăpşan de lângă şcoală, numai ce apare domnul P, care se apropie, se opreşte, se uită la mine cu aceeaşi privire pătrunzătoare cu care mă examinase atunci, în pădure, şi-mi zice scrâșnit: „Ce-ai făcut băi Baz? Do-bi-tocule!...” Apoi îmi întoarce spatele şi pleacă. 

Am rămas interzis. În şuieratul domnului P simţisem clar de tot ceva rău, aducător de crivăţ. A fost prima dată în viaţă când mi s-a arătat cealaltă faţă a lumii - una întunecată şi înfricoşătoare. Până atunci, toate fuseseră ca într-un joc, toată lumea era binevoitoare şi prietenoasă, toţi glumeau cu mine, când făceam câte o boacănă mă certau formal şi îmi cereau să le promit că „n-o să se mai repete”. În acea frântură de secundă, însă, am înţeles că se poate şi altcumva. Şi de-atunci, nimic n-a mai fost la fel.