La 28 martie 1831 s-a sinucis Virginia Woolf - in opinia mea singura mare prozatoare care a trait pe acest pamant. Am mancat pe paine cartile ei, atatea cate am gasit in anii tineretii mele: Spre far, Orlando si, mai ales, Valurile. O sa urc aici povestea vietii acestei minunate femei, asa cum a fost scrisa de ziarista franceza Catherine Siguret.
Fericirea supărată
Imaginea
tristeţii e asociată de obicei cu Virginia Woolf, înţepenită
în ipostaze melancolice, în fotografii aproape mai cunoscute marelui public
decît însăşi opera ei, şi cu siguranţă mai bine ştiute decît existenţa ei. Dar
Virginia Woolf iubea fericirea, viaţa, mondenităţile şi frivolitatea. Îndrăgostită de libertate, a luptat pentru a se elibera de
constrîngerile care înlănţuiau femeia în era victoriană. În loc să devină o soţie devotată căminului, şi-a pus ochii
pe un intelectual care va înţelege sacerdoţiul ei, scrisul. Cuplul n-a avut
copii, dar Virginia s-a dăruit cu trup şi suflet celor unsprezece romane, un
eseu, o piesă de teatru şi cîteva sute de articole. Viaţa comunitară precoce,
în cadrul grupului din Bloomsbury, o gaşcă de intelectuali iconoclaşti, o ajuta
uneori să scape de demonii ei (halucinaţii, coşmaruri, insomnii, anorexie) şi,
la 28 martie 1941, îi scria în scrisoarea de adio lui Leonard, soţul ei:
„Mi-ai dăruit cea mai mare fericire cu putinţă. Ai fost, din toate punctele de
vedere, cel mai grozav bărbat (...). Nu cred că doi oameni ar fi putut să fie
mai fericiţi decît am fost noi.“ Şi atunci din ce cauză, îndată ce s-a uscat
cerneala pe hîrtie, a dat fuga să se arunce în rîu şi să moară în culmea
gloriei, la doar 59 de ani? Virginia n-a vrut niciodată să recurgă la ajutorul
psihanalizei, cu toate că Hogarth Press, editura ei, a lansat o colecţie
numită „Biblioteca de psihanaliză”.
În Jurnalul
ei, scriitoarea mărturisea că se teme ca o terapie să nu-i distrugă inspiraţia
şi accepta ceea ce i se părea a fi preţul talentului: o formă de nebunie. Scăpase de cea mai groaznică obsesie a
ei, să nu devină „îngerul casei“, femeia supusă: „A fost o situaţie de legitimă
apărare: lupta era între ea şi mine — sau scriitorul din mine.“ În locul îngerului, a preferat demonii. Ei au înghiţit-o.
Începutul
unei vieţi îndurerate:
Hyde Park, numărul 22
Virginia
Woolf se naşte la Londra, într-o frumoasă casă întunecată, guvernată de
regulile marii societăţi, în Hyde Park, la numărul 22, în cartierul
rezidenţial Kensington. Mama sa, Julia, e o femeie cultă, văduvă şi încă
tînără, atunci cînd se îndrăgosteşte de viitorul tată al Virginiei, Leslie
Stephen, vecinul ei, un scriitor mult mai în vîrstă. Deja mamă a trei copii,
Stella, George şi Gerald, mai mari ca Virginia cu vreo zece ani, ea se mărită
cu Leslie, tatăl unei alte fete trimise la internat şi, prin chiar acest fapt,
puţin dispus să suporte rătăcirile de mai tîrziu ale Virginiei. Din această a
doua căsătorie se vor naşte patru copii: Vanessa, în 1879; Thoby, în 1880;
Virginia, în 1882; apoi Adrian, în 1884, cu care ea nu se va prea împăca.
Leslie Stephen se dovedeşte morocănos din fire, mereu încuiat în birou, lucrînd
pînă la epuizare la Dicţionarul
biografic naţional, o întreprindere imensă, care nu-i va lăsa
timp niciodată să aibă grijă de familie, ori s-o asculte. Dacă ar fi s-o credem
pe Virginia, nu-i sigur că el ştia ce-i de făcut în viaţă, în afara unei opere
de realizat. Atmosfera blîndă din casă i se datorează pe de-a-ntregul Juliei,
care îşi împarte vremea între educaţia copiilor, gospodărie şi organizarea
numeroaselor cine, la care se perindă gînditorii şi artiştii conservatori
cunoscuţi în epocă, printre care Henry James. Acesta din urmă va rămîne aproape
de Virginia şi va urmări cu un ochi sever influenţa intelectualilor boemi din
Bloomsbury.
Aventura
intelectuală a familiei Stephen se împacă bine cu tradiţionalismul care
încătuşează trupurile şi minţile copiilor în convenţii, în special ale
fetelor, obişnuite mai degrabă să se prefacă decît să trăiască, lăsate
neşcolarizate şi deloc instruite. Singurul ţinut al libertăţii relative e la
Saint Ives, în casa de weekend şi de vacanţă, construită pe malul mării, în
Cornwall. Virginia arată foarte bine, în Jurnalul
ei şi în romanele presărate de imnuri dedicate naturii, rolul liniştitor pe
care l-a jucat în viaţa ei satul şi, într-o măsură şi mai importantă, marea (Spre far, 1927; Valurile, 1931),
imagine de vioiciune mereu înnoită, adevărată pavăză împotriva neliniştii. Ea
descoperă un orizont binefăcător, participînd la un fel de existenţă cotidiană
domestică, o cronică a fraţilor şi surorilor, supravegheaţi de părinţii care
îşi descreţesc uneori frunţile cu lectura vreunei foi umoristice. Virginia îşi
va îndrepta ulterior o privire neliniştită şi cercetătoare asupra publicului şi
a criticii, pînă la punctul de a cădea în depresie, la orice nouă apariţie a
vreunui roman. Se construieşte aşa cum poate, fără o privire părintească
într-adevăr iubitoare, căci mama ei, persoana cea mai afectuoasă, se stinge din
viaţă pe cînd ea are 13 ani. Moartea Juliei, din cauza unei gripe, în 1895, sub
ochii unui soţ depăşit de situaţie şi infantil, o aruncă pe tînăra fată într-o
disperare cu atît mai îngrozitoare, cu cît Leslie Stephen se încuie, mai mult
ca niciodată, între cei trei sute şaptezeci şi opt de termeni ai dicţionarului
său. Nu va fi niciodată răsplătit cu o recunoştinţă la înălţimea muncii sale şi
s-a putut afirma că Virginia va încerca să corecteze această nedreptate prin
propriile ei încercări. Va rămîne adînc marcată de acest cuplu patologic.
Virginia
îl va acuza toată viaţa pe tatăl ei că şi-a omorît soţia, prin tirania
amestecată cu indiferenţă, după cum va fi supărată pe mama sa că a fost aşa
docilă. Atacurile împotriva societăţii victoriene (mai ales în Anii, 1937) sună ca
un reproş la adresa Juliei, fiindcă a părăsit-o, şi a lui Leslie, fiindcă i-a
întristat pe toţi. Multă vreme Virginia pare să ascundă amintirea mamei, dar
păstrează încă vie în minte marmura rece a morţii, căci tatăl a obligat-o să
sărute cadavrul. In perioada de doliu, cade victimă primelor crize de halucinaţie
auditivă: în timpul nopţii, îşi aude mama vorbindu-i. In timp ce Virginia
afirmă că n-a păstrat decît amintiri vagi despre defunctă, Vanessa, sora mult
îndrăgită, va rămîne uluită în faţa portretului precis pe care i-1 va compune
în Schiţă a
trecutului (1939): „Ai readus-o la viaţă!“ încă mai tulburător,
printre femeile de care Virginia se va îndrăgosti nebuneşte după aceea,
adeseori mai în vîrstă decît ea, Vita Sackville-West va avea un chip
extraordinar de asemănător cu acela al mamei sale.
După dispariţia
mamei, Stella, sora mai mare, care încearcă să aline criza afectivă prin care
trec surorile mai mici, se confruntă la rîndul ei cu autoritarismul patern. Doi
ani mai tîrziu, se mărită, dar se întoarce în grabă din călătoria de nuntă în
Italia, unde s-a îmbolnăvit: moare din cauza unei peritonite. Virginia, la 15
ani, rămîne atît de şocată, încît Vanessa, noua stăpînă a casei, se teme pentru
sănătatea ei mintală. Virginia va simţi pentru această soră a ei, care i-a
ţinut loc de mamă şi i-a fost tutore mintal, o iubire care a putut fi
considerată incestuoasă. Ii va încredinţa mai tîrziu ilustrarea cărţilor din
cadrul editurii Hogarth Press. Insă Violet Dickinson, literată şi bună prietenă
de familie, cu trup monumental şi reconfortant, e cea care înţelege că
echilibrul Virginiei se poate realiza prin intermediul cititului şi al
scrisului. Adolescenta, lipsită de învăţătură în numele principiilor educative,
precum şi din motive financiare, profită de lecţiile lui Thoby, fratele adorat,
student la Cambridge, unul dintre spiritele cele mai strălucite şi mai
liberale. E plin de afecţiune pentru surioara lui curioasă, pe cît de ciudată,
pe atît de nesătulă: citeşte tot ce-i cade în mînă, grecii, marii tragici
francezi, dar şi Flaubert sau noile talente. Îşi
dezvoltă repede un fin spirit critic, mulţumită atît de bine aprovizionatei
biblioteci paterne. Dar niciun adăpost nu va fi destul de puternic pentru a o
scuti de coşmarul pe care i-l impun, ei şi
Vanessei, Gerald şi George, vinovaţi de abuzuri sexuale — iar în cazul lui
George poate chiar de viol — asupra propriilor surori vitrege.
În Hyde
Park Gatey numărul 22, un text autobiografic publicat
douăzeci de ani mai tîrziu, Virginia aşterne un văl de pudoare peste natura
exactă a relaţiilor la care a constrîns-o acest „bădăran des- creierat”. în asemenea situaţii, mai mult decît în toate celelalte,
tăcerea este recomandată în familie — „Never
explain, never complain” e deviza după care se conduce virtuoasa
societate engleză a epocii. Numeroşi biografi au invocat acest incest pentru a
da o explicaţie crizelor de spaimă trăite de Virginia, viziunilor ei cu
„monştri păroşi"
şi alte creaturi diabolice, precum şi lipsei ei de apetenţă pentru
heterosexualitate. Expusă precoce tuturor nenorocirilor, victimă adolescentă a
celor mai mari înjosiri, Virginia a rămas acea fetiţă îngrozită, incapabilă să
rişte sentimental în aventura ei socială de scriitoare. Pe cînd Virginia
împlineşte 23 de ani, Leslie dispare la rîndul său, luînd în mormînt atmosfera
intelectuală şi mondenă din Hyde Park, numărul 22. Vizitele pe care le primea o
stimulau pe Virginia, dar ascendentul lui Leslie Stephen era atît de mare,
încît moartea lui e o eliberare pentru ea, aşa că Virginia va scrie peste
cîţiva ani: „Ce groaznic, dacă ar mai fi trăit, eu n-aş fi scris în veci.“
Virginia
şi Vanessa, eliberate de tatăl lor, ca şi de fraţii vitregi abuzivi, între timp
căsătoriţi, se instalează în Bloomsbury, cartierul londonez în care trăiesc
numeroşi studenţi străluciţi, prieteni de-ai lui Thoby, nonconformişti care se
distrează încălcînd regulile societăţii şi răsturnîndu-le pe cele ale artei.
Casa devine locul lor de întîlnire şi locul de naştere a ceea ce va rămîne în
istorie sub numele de „grupul din Bloomsbury”. Printre ei
se află psihanalistul James Strachey, fratele său Lytton, scriitor şi critic,
economistul John Maynard Keynes, romancierul Morgan Forster, pictorul Roger
Fry... şi, fireşte, cei trei fraţi Stephen — Thoby, Vanessa şi Virginia. Este
abolită ceremonia ceaiului, sunt angajate două
slujnice, pentru a se organiza mai uşor dineurile, se stă la poveşti pînă-n
zori, se vorbeşte despre filozofie, politică, literatură — dar şi despre
sexualitate. Cei mai mulţi prieteni ai frumuşelului Thoby sunt homosexuali. Virginia, gazdă nostimă şi amuzantă,
apreciază prezenţa lor inconfundabilă şi profită de avansurile care i se fac,
fără mize erotice. Dar în toamna anului 1906, soarta îi loveşte din nou, mai
groaznic decît înainte: în vîrstă de 26 de ani, Thoby, fratele model,
idolatrizat, moare dintr-o febră tifoidă contractată în Grecia. Un an mai
tîrziu, Virginia trebuie să înfrunte ceea ce trăieşte ca pe ultima trădare:
mariajul surorii ei cu scriitorul Clive Bell, unul dintre fidelii casei.
Cele două surori vor
menţine, de-a lungul anilor, o relaţie ambiguă. In ciuda apropierii lor
afective şi intelectuale, Virginia a dezvoltat faţă de sora mai mare un
sentiment de inferioritate, impregnat de gelozie şi plin de complexe: toţi
bărbaţii au curtat-o pe cealaltă, nu pe ea (inclusiv viitorul ei soţ), ori s-au
străduit s-o seducă pe Virginia, înainte de-a pune ochii pe Vanessa (Clive Bell
a fost cel dintîi). Oribilul George, în adolescenţa lor, a observat această
rivalitate şi n-a ezitat s-o exploateze, îndemnînd-o pe Virginia la mai multă
docilitate decît „ingrata" de Vanessa. Iar viaţa îi răsuceşte cuţitul în
rană: Vanessa se mărită, pe cînd Virginia n-are chef de aşa ceva; Vanessa se
realizează în pictură, Virginia îşi scrie în fiecare zi Jurnalul, dar se va
chinui nouă ani cu primul ei roman (Călătorie
în larg, publicat, în sfîrşit, în 1915); Vanessa devine repede
mamă, Virginia niciodată; Vanessa va avea amanţi, sub ochii îngăduitori ai
soţului, el însuşi mai mult sau mai puţin homosexual, pe cînd Virginia îşi va înfrîna iubirile safice, sub privirea severă a bărbatului.
Viaţa prin procură o va împinge pe Virginia chiar să scrie un eseu biografic,
ca omagiu pentru unul dintre amanţii surorii ei, Roger Fry, pictor din
Bloomsbury, mort în 1940. Nicio duşmănie între cele două surori, ci mai degrabă
o invidie mută a Virginiei pentru lipsa de
griji a Vanessei şi pe capacitatea ei de-a fi fericită. Sora mai mare se bucură
de viaţă, pe cînd cea mică luptă cu moartea, cu teama de moarte, cu ameninţarea sau chemarea ei. Dintre cele două scrisori
pe care le-a lăsat Virginia înainte de-a se sinucide, una era pentru soţ,
cealaltă pentru soră.
După măritişul
Vanessei, Virginia se mută într-o casă care anticipează spiritul comunitar
al anilor hippie. Fiecare etaj e ocupat de un
colocatar: fratele mai mic Adrian, Duncan Grant, pictor şi viitor amant al
Vanessei, iar la mansardă un oarecare Leonard Woolf, fost prieten de-al lui
Thoby, recent întors din Ceylon, unde avea o slujbă de funcţionar. Prînzul,
ceaiul şi serile sunt petrecute împreună,
Virginia îşi cîştigă de cîţiva ani existenţa, pe de-o parte, din lecţiile
serale predate muncitoarelor, începutul propensiunilor sale feministe, pe de
altă parte, din articolele de critică literară
publicate în Manchester
Guardian, unde buna ei prietenă şi a
doua mamă, Violet Dickinson, i-a deschis porţile. Se consacră mai apoi la Times Literary Supplement,
revista literară de autoritate a vremii. Intrucît pare să-şi găsească un fel de
echilibru mintal, căci nu mai e bîntuită de diverse voci sau apariţii,
consideră că a venit vremea să se mărite. Refuză, mai întîi, propunerea lui
Lytton Strachey, homosexual, dandy şi cu aspect respingător, dar o minte
strălucită; va deveni cel mai bun prieten al ei. Faţă de Leonard Woolf,
locatarul de la mansardă, nu-şi ascunde preferinţele, mai ales fiindcă e
heterosexual, dar, în mod ciudat, n-o atrage fizic prea tare. După ce se
hotărăşte că „merge şi-aşa“, aproape că-i vîră, ca să ne exprimăm astfel,
gîsca-n traistă. Scriitor el însuşi şi conştient de geniul Virginiei, Leonard
ştie să-i respecte crizele de melancolie, la fel ca şi crizele de scris. In
1912, Virginia se mărită cu el, înainte de-a se prăbuşi într-una din cele mai
urîte perioade depresive din viaţa ei.
În anul
următor, comite prima tentativă de sinucidere, rămîne la pat săptămîni în şir
şi e din nou victima îngrozitoarelor halucinaţii vizuale şi auditive. Se
hrăneşte anevoios, cît mai puţin posibil, iar anorexia va constitui un simptom
recurent: cititul o umple de bucurie, scrisul îi taie pofta de mîncare, iar
cînd nu face nici una, nici cealaltă, se simte de parcă organismul ei, în stare
de veghe, refuză totul. Situaţia pretinde internarea în spital, dar Leonard refuză. Pentru a o menaja pe tînăra
femeie, el hotărăşte să se mute din Londra în periferia înverzită. Chiar dacă
toţi prietenii din Bloomsbury îi vizitează cu plăcere, Virginia regretă fastul
londonez care o ameţea şi o ajuta să-şi uite melancolia endemică. Stingîndu-şi
înflăcărarea cu medicamentele prost adaptate şi supradozate ale acelei epoci,
îşi încheie totuşi primul roman, publicat de fratele vitreg Gerald, ceea ce o
împinge să creadă că textul nu-i prea grozav, la urma urmei! Leonard caută
soluţii, uneori surprinzătoare, pentru boala care o macină pe soţia lui.
Convins că scrisul o oboseşte şi îi agravează starea, îi restricţionează
accesul la foaia albă: o oră pe zi, nicio clipă mai mult! Ea afirmă,
dimpotrivă, că prin creaţie revine la viaţă şi se vindecă. Leonard, în ce-l priveşte, a renunţat la scris pentru a deveni, zi şi
noapte, infirmierul soţiei sale. Nu e scutit nici el de tulburări psihologice,
uneori se simte descurajat pînă la limita depresiei şi e cuprins de frisoane.
Biografii l-au acuzat multă vreme că s-a îngrijit în primul rînd pe sine
însuşi, prin intermediul îngrijirilor acordate soţiei. Cel mai important rol
al său e acela de lector şi, din 1917, de editor, prin lansarea editurii
Hogarth Press. Instalată în mijlocul salonului, imprimeria devine repede rentabilă,
mulţumită succeselor repurtate de Virginia. Beneficiu colateral: ajută la
organizarea de întîlniri. In 1919, publicarea nuvelei Kew Gardens
deschide calea succesului şi, odată cu Doamna
Dalloway, în 1926, excelenta reputaţie a editurii Hogarth îi
atrage pe cei mai buni autori. Soţii Woolf l-au lansat astfel pe T.S. Eliot,
considerat cel mai mare poet de limbă engleză al secolului XX, i-au publicat pe
Gorki, Rilke, Freud şi... l-au refuzat pe Joyce, singura lor eroare de
apreciere. Pentru a da de lucru editurii, se vor întîlni cu diverse scriitoare,
care îi vor da palpitaţii mai curînd doamnei
Woolf, decît soţului ei.
Katherine Mansfield,
descoperită în 1917, repede adoptată de grupul din Bloomsbury, este un oaspete
permanent la Hogarth House. Corespondenţa ei bogată cu Virginia reprezintă
ecoul întîlnirilor dintre ele, uneori violente, editoarea neapreciind totdeauna
pe deplin talentul autoarei. Feministă convinsă, Katherine Mansfield nu ascunde
cîtuşi de puţin că e lesbiană, iar Virginia se simte atrasă de această
ambiguitate. Scrie în Jurnalul
ei că nu mai ştie cine e, în lipsa unei asemenea oglinzi prietene/duşmane cu
care se joacă de-a şoarecele şi pisica, pînă cînd Katherine moare de
tuberculoză în 1923, la vîrsta de 35 de ani. Fără îndoială că acest deces
prematur o împinge pe Virginia la fapte, cu o autoare la fel de extravertită şi
lesbiană asumată, Vita Sackville-West. Descoperă astfel plăcerea fizică.
Relaţiile ei trupeşti cu Leonard sunt aproape
inexistente, dar el face tot ce-i stă în puteri pentru a stinge cealaltă idilă
şi fără îndoială că Vita, atît de pătimaşă, se satură de pleoştirea formalistă
şi vinovată, care n-o interesează. Viaţa Vitei Sackville-West a inspirat
romanul Orlando,
publicat în 1928, al cărui personaj principal îşi schimbă sexul odată cu
înaintarea în lectură. În 1930, urmează o
iubire platonică pentru Ethel Smith, de 72 de ani, o compozitoare extravagantă
şi feministă, care o îndeamnă pe Virginia să militeze la London Society for
Women’s Service. Virginia va păstra eticheta de scriitoare feministă, pentru că
a fost una dintre primele care au pus în discuţie pretinsa superioritate
masculină. Dar nu va merge niciodată pînă la capăt pe drumul care probabil că i-ar fi adus fericirea
personală, viaţa alături de-o altă femeie.
Curtată
de cea mai bună presă literară, independentă financiar şi editorial, datorită
editurii Hogarth Press, la întoarcerea la Londra, în 1922, după şapte ani de
exil rural, nelinişte şi plictiseală, Virginia îşi trăieşte deceniul de cea mai
mare seninătate, marcat de iubirea cu Vita Sackville-West, apoi cu altele, de
succesele literare, de întîlnirile stimulatoare pe plan intelectual şi de
cîteva escapade mondene. Atunci cînd se scufunda prea adînc în sine însăşi,
confruntată cu singurătatea scrisului pe o perioadă îndelungată, se prăbuşea.
Leonard nu se înşela, dar şi Virginia avea dreptate: îşi găsea în artă o ancoră
de raţionalism, necesară, dar insuficientă. La Londra, rămîne tot ciclotimică,
dar în felul în care viaţa i-o permite, între accente extatice şi depresii,
trăind prea lipită de realitate, una dintre înclinaţiile care o face, la urma
urmelor, să fie scriitoare. Perioada de calm psihologic ia sfîrşit cu o nouă
serie de decese, care-i vor încheia viaţa la fel de trist precum a început:
dragul prieten Lytton Strachey, în 1932, foarte apropiatul Roger Fry mai apoi,
nepotul ei, în 1937, în Spania. În timp ce
războiul se prefigurează, Virginia, căzută pradă unei depresii care nu se mai
termină, se aruncă într-o povestire aproape psihanalitică despre familia ei, Schiţă a trecutului
(1939). Cum să nu ne închipuim că tensiunile prea îndelung reprimate i-au
învins sănătatea mintală precară? Că tentativa ei de eliberare, prin
intermediul acestei autobiografii interpretative, a avut loc în sfîrşit, dar
prea tîrziu?
În 1941, pe cînd locuinţele londoneze păstrătoare de
amintiri fericite au devenit praf şi pulbere, în urma bombardamentelor, se
refugiază la Monk’s House, casa de la ţară din Sussex. „Împotriva războiului,
scrisul e neputincios", constată ea. De parcă ar fi fost trădată de „cel
mai bun analgezic", Virginia hotărăşte că viaţa nu-i mai oferă niciun
refugiu. I-ar fi plăcut, desigur, să rămînem din povestea vieţii ei, cu
învăţătura că nimeni nu putea s-o salveze, în afară de ea însăşi, prin
intermediul cărţilor îndrăgite. Din perspectiva istoriei literare, a învins.
Din volumul "Femei celebre pe divan"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu