Suferintele tanarului Werther(1)

In 22 martie 1832 a murit Goethe, cel despre care unii spun ca este cel mai inteligent om care a trait vreodata. Cine a citit volumul de convorbiri ale lui Goethe cu secretarul personal, Eckerman, isi aminteste, presupun, fel de fel de intamplari neobisnuite al caror protagonist fusese Maestrul. Spre exemplu, el a prezis un mare cutremur doar privind, cu o zi inainte, culorile cerului. Altadata i-a povestit lui Eckerman amintiri din vremea cand avea doi ani - lucru absolut fantastic. Ca sa nu mai vorbesc despre ciudata teorie a lui Goethe ca orice act sexual este o reintoarcere catre contactul cu uterul, motiv pentru care el s-a pastrat virgin pana la varsta de 40 de ani, cand, probabil, era suficient de stapan pe sine ca sa nu se mai sperie de un biet uter. Opera lui capitala este Faust. A scris insa multe altele, inclusiv lucrari de stiinta, ca un adevarat geniu al geniilor.

In 1774 a publicat romanul "Die Leiden des jungen Werthers" care a generat celebra "febra Werther", constand in sinuciderea, conform informatiilor vremii, a circa 2000 de tineri cititori ai romanului, care se identificasera cu eroul lui. Cercetari ulterioare au stabilit ca numarul a fost, in realitate, mult mai mic. 

Sper sa nu se sinucida nimeni dupa ce va citi, pe blogul meu, in serial, "Suferintele tanarului Werther".

Am adunat cu sârguinţă toate cele aflate cu privire la povestea bietului Werther, şi acum le aştern aici, ştiind că îmi veţi mulţumi pentru asta. Nu puteţi să refuzaţi spiritului şi caracterului său admiraţia şi dragostea voastră, iar destinului său, lacrimile voastre.

Iar tu, suflet bun, care simţi acelaşi îndemn ca şi el, culege mângâiere din suferinţele lui şi fă-ţi din această carte un prieten, dacă soarta sau propria-ţi vină te împiedică să-ţi găseşti un altul.

Cartea întâi

                                                                                                              4 mai 1771

Ce bine îmi pare că am plecat! Ce e şi inima omului, iubite prietene! Să te părăsesc pe tine, care îmi eşti atât de drag, de care eram nedespărţit, şi să-mi pară bine! Ştiu că ai să mă ierţi. N-au fost oare toate celelalte legături ale mele parcă anume alese de soartă ca să neliniştească o inimă ca a mea? Biata Leonore! Şi totuşi eram nevinovat! Ce puteam să fac dacă, în timp ce farmecul ciudat al surorii ei îmi dăruia clipe plăcute, în sărmana ei inimă se năştea o pasiune?! Şi totuşi, sunt pe de-a-ntregul nevinovat? Nu i-am hrănit eu sensibilitatea? Nu m-am des­fătat eu însumi cu manifestările atât de sincere ale acestei firi, care de-atâtea ori ne-au făcut să râdem, deşi nu era nimic de râs în ele?! N-am... O, ce fiinţă e şi omul că se poate plânge de el însuşi! Vreau acum, iubite prietene, îţi făgăduiesc, vreau să mă îndrept, nu vreau să mai rumeg puţinul rău pe care destinul ni-l hărăzeşte, aşa cum am făcut până acum; vreau să mă bucur de clipa de faţă, şi tot ce e trecut să rămână trecut. Desigur, tu ai dreptate, prietene; durerile oamenilor ar fi mai mici dacă ei — Dumnezeu ştie de ce sunt făcuţi astfel! — nu s-ar ocupa cu un atât de mare zel al închipuirii de amintirea relelor trecute şi ar îndura un prezent nepăsă­tor.

Fii bun şi spune-i mamei că mă îngrijesc cât pot mai bine de treburile pe care mi le-a încredinţat şi că-i vor scrie în curând despre asta. Am vorbit cu mătuşa mea şi n-am găsit deloc că e o femeie atât de rea cum e socotită la noi acasă. E vioaie şi pasionată şi are o inimă cât se poate de bună. I-am arătat plângerile mamei cu privire la partea de moşte­nire oprită de dânsa. Ea mi-a arătat temeiurile şi motivele ei, precum şi condiţiile în care ar fi gata să dea tot şi chiar mai mult decât am cerut. În sfârşit, deocamdată nu pot să mai scriu despre asta; înştiinţeaz-o pe mama că totul are să mear­gă bine. Cu acest prilej neînsemnat am văzut din nou, dragul meu, că lipsa de înţelegere şi inerţia stârnesc poate mai multe greşeli în lume decât viclenia şi răutatea. Cel puţin, acestea două din urmă sunt, hotărât, mai rare.

Încolo, mă simt foarte bine aici; singurătatea e pentru sufletul meu un balsam delicios în ţinutul acesta paradisiac, şi anotimpul tinereţii încălzeşte din belşug inima mea, ades înfiorată de frig. Fiecare copac, fiecare tufiş e un mănunchi de flori, şi-ai vrea să te prefaci într-un cărăbuş ca să înoţi în marea de miresme şi să-ţi poţi găsi într-însa hrana.

Oraşul în sine nu-i plăcut; în schimb, de jur împrejur natura e de o nespusă frumuseţe. Asta l-a îndemnat pe răposatul conte de M... să-şi aşeze grădina pe unul din dealurile care se încrucişează în toate sensurile, într-o frumoasă varietate, alcătuind văi încântătoare. Grădina e simplă şi chiar de la intrare simţi că planul ei n-a fost schiţat de un horticultor de meserie, ci de o inimă sensibilă care a vrut să-şi desfete aici sufletul. Am şi vărsat pentru cel mort câteva lacrimi, în odăiţa dărăpănată, care a fost locul lui preferat şi este şi al meu. În curând voi fi stăpânul grădinii; grădinarul mi-e prieten numai de câteva zile şi n-are să-i pară rău de asta.

                                                                                                                 10 mai

Peste tot sufletul meu s-a aşternut o minunată seninătate, asemenea dulcii dimineţi de primăvară, pe care o gust din toată inima. Sunt atât de fericit, dragul meu, atât de cufundat în sentimentul unei existenţe paşnice, încât arta mea suferă din pricina aceasta. N-aş putea acuma să desenez nici măcar o singură linie şi totuşi n-am fost niciodată un pictor mai mare decât în aceste clipe. Când valea clocoteşte-n jurul meu şi soarele înălţat pe cer se odihneşte deasupra nepătrunsei întunecimi a pădurii mele, lăsând numai câteva raze să se strecoare în sanctuarul lăuntric, iar eu stau culcat în iarba înaltă, lângă pârâul ce se rostogoleşte, şi privesc de-aproape, pe pământ, o mulţime de buruieni mici şi felurite; când simt lângă inima mea cum, printre firele de iarbă, foieşte o întrea­gă lume măruntă, formele nenumărate şi nelămurite ale vietă­ţilor şi musculiţelor de tot felul, şi simt totodată prezenţa celui atotputernic, care ne-a creat după chipul său, suflul celui atoateiubitor care, plutind în veşnică desfătare, ne poartă şi ne sprijină pe toţi; când apoi se-ntunecă în preajma ochilor mei, şi lumea din jur şi cerul se odihnesc în sufletul meu asemeni chipului unei iubite; atunci mă simt cuprins de dor şi cuget: o, dacă ai putea să exprimi din nou acestea toate, dacă ai putea să insufli hârtiei ceea ce trăieşte atât de plin şi de fierbinte în tine, aşa încât să devină oglinda sufletului tău, aşa cum sufletul tău e oglinda Dumnezeului celui fără de sfârşit!... Prietene... Dar nu mai pot continua, măreţia acestor privelişti mă copleşeşte.

                                                                                                                   12 mai

Nu ştiu, plutesc pe aceste meleaguri duhuri amăgitoare, ori închipuirea cerească din sufletul meu dă o înfăţişare paradisiacă la tot ce mă înconjoară? Nu departe de locul unde stau e o fântână, o fântână de care sunt legat prin vrajă asemenea Melusinei(1) şi surorilor ei. Cobori de pe o movilă şi te pomeneşti deodată în faţa unei hrube, spre adâncul căreia duc vreo douăzeci de trepte. Jos, o apă limpede izvo­răşte din stânci de marmură. Zidul scund care o împrejmuie sus, copacii înalţi, răcoarea, totul are ceva ciudat, care te înfioară. Nu e zi în care să nu stau un ceas aici. Fete din târg vin să ia apă, cea mai paşnică îndeletnicire şi cea mai folosi­toare, pe care odinioară o îndeplineau chiar fiicele de regi. Stând aici, gânduri biblice prind puternic viaţă în preajma mea, ca atunci când patriarhii se cunoşteau la fântână şi tot aici îşi găseau neveste şi când duhuri binefăcătoare pluteau în jurul fântânilor şi al izvoarelor. Cel care nu poate simţi asta desigur că n-a gustat niciodată răcoarea unui izvor, după un drum greu, într-o zi de vară.

 

                                                                                                               13 mai

Mă întrebi dacă poţi să-mi trimiţi cărţile. Dragul meu, te rog din suflet, lasă-mă în pace cu ele! Nu vreau să fiu călăuzit, îndemnat, aţâţat. Inima mea clocoteşte destul şi singură. Am nevoie de cântece de leagăn, şi pe acestea le-am găsit din belşug în Homer. De câte ori nu-mi adorm cu cântec sângele răzvrătit! Fiindcă niciodată nu s-a văzut ceva mai schimbător, mai nestatornic decît inima mea. Dar oare, dra­gul meu, mai trebuie să-ţi spun asta, ţie, care de-atâtea ori ai îndurat spectacolul trecerii mele de la mâhnire la desfătare şi de la o dulce melancolie la patima nimicitoare? Îmi socot inima un copil bolnav; orice capriciu îi este îngăduit. Nu spune asta şi altora; există oameni care mi-ar lua-o în nume de rău.

                                                                                                              15 mai

Oamenii mărunţi de pe aici mă cunosc şi mă iubesc, mai ales copiii. La început, când mă apropiam de ei şi-i întrebam prietenos de una sau de alta, erau unii care credeau că vreau să râd de dânşii şi mă trimiteau la plimbare cu grosolănie. Totuşi, nu mă dădeam bătut; simţeam însă mai adânc ceea ce observasem de multe ori. Oamenii din clasele de sus se ţin întotdeauna la o rece distanţă de lumea de rând, ca şi cum ar crede că, apropiindu-se de această lume, pierd ceva. Dar sunt în acelaşi timp transfugi şi glumeţi de prost-gust care simulează o apropiere pentru a-i face pe oamenii de jos să le simtă şi mai mult trufia.

Ştiu prea bine că nu suntem şi nu putem fi egali. Dar sunt în acelaşi timp convins că acela care crede că are nevoie să se ţină departe de aşa-zisul norod pentru a-şi păstra ighemoniconul e tot aşa de vrednic să fie mustrat ca şi laşul care se ascunde de duşman fiindcă se teme să nu fie biruit.

Ultima oară când am fost la fântână, am dat acolo de o slujnică tânără care îşi pusese vasul cu apă pe treapta de jos şi se uita împrejur să vadă dacă nu vine vreo fată de-o seamă cu ea s-o ajute să-şi aşeze vasul pe cap. M-am coborât şi am privit-o. S-a făcut roşie toată.

― Vrei să te ajut? am întrebat-o.

― O, nu, domnule! mi-a spus ea.

― De ce nu?

Şi-a pus glamnica(2) pe cap şi eu am ajutat-o. Mi-a mulţumit şi a urcat treptele.

 

                                                                                                             17 mai

Am făcut tot felul de cunoştinţe, dar prieteni încă n-am găsit. De bună seamă oamenii văd în mine ceva ciudat. Mulţi dintre ei mă iubesc şi au simpatie faţă de mine, şi-mi pare rău când văd că drumul nostru merge numai puţină vreme împre­ună. Dacă mă vei întreba cum sunt oamenii pe-aici, îţi voi răspunde: ca pretutindeni. Specia umană se poartă pretutin­deni la fel. Majoritatea oamenilor îşi întrebuinţează cea mai mare parte din timp ca să trăiască şi puţina libertate care le mai rămâne îi înspăimântă atât de tare, încât fac tot ce le stă în putinţă ca să scape de dânsa. O, destin al omului!

Dar ce inşi de treabă! Când, uneori, uit de mine însumi şi gust împreună cu ei bucuriile care mai sunt încă hărăzite oamenilor, bucuria de a glumi cu inima deschisă şi fără sfială în jurul unei mese frumos aşezate, de-a hotărî o plimbare sau un dans la vremea cuvenită, şi altele la fel, toate acestea au o minunată înrâurire asupra mea; numai că nu trebuie să-mi aduc aminte că în mine zac încă atâtea forţe ce mucezesc de neîntrebuinţare şi pe care sunt nevoit să le ascund cu grijă. Asta îmi strânge îngrozitor inima... Şi totuşi, soarta unui om de felul meu este să fie neînţeles!

Vai, ce rău îmi pare că prietena tinereţii mele s-a dus! O, de n-aş fi cunoscut-o niciodată!... Aş spune atunci: „Eşti nebun! Cauţi ceea ce nu se poate găsi în lumea asta.” Şi totuşi am avut o asemenea prietenă, i-am simţit inima, sufletul mare înaintea căruia mi se părea că sunt mai mult decât eram, fiindcă eram tot ce puteam să fiu. O, Doamne! A rămas oare atunci o cât de mică energie a sufletului meu care să nu fie folosită? Nu desfăşuram oare în faţa ei toată simţirea minunată cu care inima mea îmbrăţişează întreaga natură? N-a fost oare prietenia noastră o veşnică împletire de aleasă simţire şi de spirit ascuţit, ale cărei schimbări, ajungând chiar până la necuviinţă, purtau toate pecetea geniului? Şi acum!... Era mai matură decât o arată vârsta şi a murit devreme. Niciodată n-am s-o uit, n-am să uit simţirea ei trainică, dumnezeiasca ei răbdare!

Acum câteva zile l-am întâlnit pe tânărul V..., un tânăr deştept, cu o înfăţişare foarte plăcută. Acum de-abia şi-a isprăvit universitatea; nu se socoate înţelept, crede totuşi că ştie mai mult decât alţii. După cât îmi dau seama, a învăţat bine; în sfârşit, are cunoştinţe frumoase. Când a aflat că dese­nez şi ştiu greceşte (două îndeletniciri meteorice prin partea locului), a venit să stea de vorbă cu mine. Imediat a început să se fălească cu ştiinţa lui, începând cu Batteux(3) şi Wood(4) şi sfârşind cu Piles(5) şi cu Winckelmann(6), m-a asigurat că a citit din scoarţă în scoarţă prima parte din teoria lui Sulzer(7) şi că are un manuscript al lui Heyne(8) asupra studiului anti­chităţii. L-am lăsat să vorbească, apoi am trecut la altceva.

Am mai cunoscut un om de treabă — pe administratorul princiar — un om deschis şi sincer. Mi s-a povestit că e o bucurie să-l vezi în mijlocul copiilor lui, nouă la număr; se spun multe lucruri bune, mai ales despre fata lui cea mai mare. M-a poftit la el şi am să mă duc cât de curând. Locuieşte la un ceas şi jumătate depărtare de aici, într-un pavilion de vânătoare al prinţului, unde a căpătat îngăduinţa să se mute după moartea soţiei lui, deoarece şederea în oraş, în casa cancelariei, devenise prea dureroasă pentru el.

Afară de asta am întâlnit câţiva originali caraghioşi, la care totul e de nesuferit, mai ales manifestările lor de prietenie.

Rămâi cu bine! Scrisoarea asta are să-ţi placă, e în între­gime istorică.

 

                                                                                                               22 mai

Că viaţa omului este numai un vis, asta au crezut mulţi, şi gândul acesta a început să-mi dea târcoale şi mie. Când văd limitele în care sunt îngrădite forţele active şi cercetătoare ale omului; când văd că orice activitate are drept scop să procure satisfacerea nevoilor, care, şi ele, la rândul lor, n-au alt scop decât să prelungească biata noastră existenţă, şi când văd că a trece cu vederea peste anumite puncte ale investigaţiei înseamnă numai resemnare visătoare şi că spiritul îşi zugră­veşte pereţii între care e închis cu figuri colorate şi privelişti luminoase... Toate acestea, Wilhelm, mă fac să amuţesc. Mă întorc în mine însumi şi găsesc o lume! Şi de data asta, mai mult ca o presimţire şi ca o dorinţă obscură, decât ca o reprezentare şi o forţă vie. Şi atunci totul în faţa mea se împăienjeneşte şi surâd visător mai departe.

Toţi profesorii şi savanţii sunt de acord că nevârstnicii nu ştiu pentru ce anume vor ceva. Dar că şi adulţii, ca şi copiii, merg şovăind prin lumea asta, fără să ştie nici de unde vin şi nici încotro se duc, că se preocupă tot atât de puţin de adevăratele scopuri şi sunt cârmuiţi la fel cu pişcoturi şi prăji­turi şi vergi de mesteacăn, asta nu vrea s-o creadă nimeni, deşi eu socot că e un lucru evident.

Îţi mărturisesc cu plăcere, deoarece ştiu ce ai să-mi răs­punzi în privinţa asta, că oamenii cei mai fericiţi sunt aceia care trăiesc asemenea copiilor, îşi duc păpuşile în braţe, le îmbracă şi le dezbracă, dau târcoale, cu mare respect, cutiei în care mama a încuiat zahărul, iar când, în sfârşit, au căpătat bucăţica de zahăr, o mănâncă cu poftă şi strigă: „Mai dă-mi!...” Fericite fiinţe! Mulţumiţi sunt, de asemenea, şi aceia care dau nume pompoase îndeletnicirilor lor mărunte sau chiar pati­milor lor şi le atribuie speciei umane drept operaţii uriaşe întru mântuirea şi prosperitatea acesteia. Fericit cine poate fi astfel! Însă acela care în umilinţa lui ştie despre ce e vorba, care vede cum fiecare cetăţean căruia îi merge bine îşi îngri­jeşte cuminte grădiniţa, făcându-şi din ea paradisul, cum chiar cel mai nefericit dintre oameni îşi urmează stăruitor drumul, gâfâind sub povară şi cum toţi sunt deopotrivă de interesaţi să vadă lumina soarelui măcar o clipă mai mult; acela care vede toate acestea e liniştit şi îşi alcătuieşte şi el o lume din pro­pria-i fiinţă şi e fericit fiindcă e om. Dar, deşi e limitat, el păstrează totuşi în inima lui dulcele sentiment al libertăţii, precum şi sentimentul că poate părăsi această temniţă ori­când vrea.

 

                                                                                                                    26 mai

Îmi cunoşti de mult obiceiul de a mă statornici, de a-mi clădi într-un loc liniştit o colibă în care să stau despărţit de lume. Am găsit şi aici un locşor care m-a atras.

Cam la un ceas depărtare de oraş e o localitate care se cheamă Wahlheim(*).

Poziţia ei pe un deal e foarte interesantă şi, când ajungi sus, pe cărarea ce duce către sat, zăreşti dintr-odată toată valea. O cârciumăreasă de treabă, plăcută şi vioaie, cu toată vârsta ei, serveşte vin, bere, cafea; şi ceea ce e mai plăcut decât orice sunt doi tei ce umbresc, cu ramurile lor lungi, mica piaţă din faţa bisericii, împrejurul căreia sunt case ţărăneşti, hambare şi curţi. Rar am găsit un loc mai liniştit, mai tainic. Aici pun să-mi aducă afară din cârciumă o măsuţă şi un scaun, îmi sorb cafeaua şi citesc pe Homer.

Prima dată când, întâmplător, am ajuns aici, sub tei, într-o după-amiază frumoasă, locşorul mi s-a părut singuratic. Toţi erau la câmp. Numai un băieţaş de vreo patru ani şedea pe jos şi ţinea între picioare un copil de vreo şase luni, strân­gându-l la piept, aşa încât copilaşul parcă şedea într-un jilţ. Deşi căta nespus de vioi în toate părţile cu ochii lui negri, băieţaşul şedea foarte liniştit. Scena mi-a plăcut. M-am aşezat pe un plug care era alături şi i-am desenat cu mult drag pe cei doi copii. Am adăugat şi gardul din apropiere, o uşă de hambar şi câteva roţi stricate, toate cum erau, şi am găsit, după un ceas de lucru, că am făcut un desen foarte bun şi foarte interesant, fără să pun nici cel mai mic amănunt de la mine. Asta m-a întărit în hotărârea mea ca, de aci înainte, să nu mai urmez decât natura. Numai ea este nesfârşit de bogată şi numai ea formează pe artistul mare.

Despre reguli se pot spune multe lucruri bune, cam ceea ce se poate spune întru lauda societăţii burgheze. Un om care le urmează nu va face niciodată nimic rău şi lipsit de gust, tot aşa cum cineva care se lasă modelat de legi şi de prosperitate nu va putea deveni niciodată un vecin nesuferit sau un răufăcător; în acelaşi timp însă, orice s-ar spune, regula, oricare ar fi ea, va spulbera adevăratul sentiment al naturii şi adevărata expresie a acesteia. Ai să-mi spui că e prea din cale-afară, că regula îngrădeşte numai, că taie viţele neastâmpărate şi aşa mai departe... Dragă prietene, vrei o comparaţie? Cu natura e ca şi cu iubirea. Un tânăr iubeşte din tot sufletul o fată, stă toată ziua cu ea, îşi cheltuieşte toate forţele, toată avuţia lui pentru a-i spune în fiece clipă că e cu totul al ei. Dar să presupunem că deodată ar veni un burtă-verde, un om care are o funcţie publică, şi i-ar spune tânărului: „Dragă domnişorule, iubirea e ceva omenesc, numai că trebuie să iubeşti omeneşte! Împarte-ţi timpul, lucrează câteva ceasuri, şi ceasurile de odihnă consacră-le fetei. Socoteşte-ţi banii, şi din ceea ce-ţi rămâne de prisos după împlinirea nevoilor nu te opresc deloc să-i dăruieşti câte ceva, dar nu prea des, de ziua naşterii, de ziua numelui etc.” Dacă tânărul urmează nişte sfaturi, vom avea un om foarte folositor societăţii şi eu însumi aş sfătui pe orice prinţ să-l dea la o şcoală înaltă. Numai că atunci s-a sfârşit cu iubirea şi, dacă e artist, şi cu arta!  

O, prieteni! De ce oare fluviul geniului izbucneşte atât de rar şi atât de rar se revarsă în valuri puternice şi vă cutre­mură sufletul uimit? Din pricină, dragi prieteni, că pe amândouă malurile locuiesc domnii liniştiţi, ale căror căsuţe, straturi cu lalele şi grădini de zarzavat ar fi inundate şi nimicite, domnii care ştiu din timp să se apere, cu diguri şi canale, de primejdia ce-i ameninţă în viitor.

---

[1] Melusina -  ondină, sirenă sau ştimă a apelor

[2] Glamnica - Pernă mică, rotundă, cu o deschidere la mijloc (sau un ştergar răsucit în formă de colac), care se pune pe cap pentru a aşeza pe ea o greutate.

[3] Charles Batteux (1713-1780), estetician francez.

[4] Robert Wood (1716-1771), savant englez specializat în domeniul antichităţii eline

[5] Roger de Piles (1635-1709), pictor francez şi autor al unor scrieri teoretice despre artă

[6] Johann Joachim Winckelmann (1717-1768) istoric de artă şi arheolog.

[7] Johann Georg Sulzer (1720-1779), filosof şi estetician german

[8] Christian Gottlob Heyne (1729-1812), profesor la catedra de filologie clasică a Universităţii din Göttingen, considerat, pe la 1770, cea mai mare somitate în materie de antichitate elină

* Cititorul nu trebuie să se ostenească să caute localităţile numite aici; a fost nevoie ca numele adevărate din original să fie schimbate (n.a.).