Cap IX. În care
apare un nou personaj de origine franceză.
Aşadar, acestea
urmau să fie avantajele pricinuite de modificarea axei de rotaţie a Pământului,
pe care avea de gând s-o realizeze preşedintele Barbicane. Se ştie, de altfel,
că modificarea nu avea să influenţeze decât într-o măsură neînsemnată mişcarea
de translaţie a sferoidului nostru în jurul Soarelui. Pământul avea să continue
a-şi descrie orbita prin spaţiu, neschimbată, iar condiţiile anului solar nu
urmau să se modifice.
Anunţarea
consecinţelor schimbării axei avu un ecou extraordinar în lumea întreagă. În
primul moment, problema aceasta de mecanică superioară a fost primită cu
entuziasm. Perspectiva de a avea la dispoziţie anotimpuri cu aceeaşi
temperatură, „după gustul clientului”, era foarte îmbietoare. Lumea era
încântată la gândul că toţi muritorii se vor putea bucura de o primăvară
veşnică şi că vor avea chiar posibilitatea să aleagă între o primăvară
răcoroasă şi una călduţă. Cât priveşte poziţia noii axe, în jurul căreia urma
să se desfăşoare mişcarea de rotaţie a Pământului, ea constituia o taină, pe
care nici preşedintele Barbicane, nici căpitanul Nicholl, nici J. T. Maston nu
păreau că vor s-o dezvăluie. Oare aveau s-o divulge, sau taina avea să fie
cunoscută abia de experienţă? Necunoaşterea explicaţiei era de ajuns pentru ca oamenii
să înceapă a fi cuprinsă oarecum de nelinişte.
Lumea şi-a pus
atunci o întrebare firească, întrebare viu comentată apoi în ziare: prin ce fel
de efort mecanic se va produce această schimbare, care va cere cu siguranţă
folosirea unei forţe uriaşe?
„Forum”, o
revistă importantă din New-York, formulă astfel această îndreptăţită
observaţie:
„Dacă Pământul
nu s-ar roti în jurul unei axe, poate că ar fi de ajuns o izbitură destul de
slabă, pentru a-i da o mişcare de rotaţie în jurul unui ax ales după voie; dar
pământul poate fi asemuit cu un giroscop uriaş, care se învârteşte cu o viteză
destul de mare. O lege naturală face ca un asemenea aparat să aibă tendinţa de
a se roti fără încetare în jurul aceleiaşi axe. Leon Foucault a demonstrat
aceasta prin experienţe rămase celebre. Prin urmare, va fi foarte greu, ca să
nu spunem chiar imposibil, să se schimbe axa de rotaţie a Pământului!”
Nimic mai just.
Dar după ce s-a pus întrebarea cu privire la forţa pe care aveau de gând s-o
folosească inginerii societăţii „Polul Nord”, s-a dovedit că este tot atât de
interesant de ştiut dacă această forţă se va manifesta pe nesimţite sau dacă va
acţiona printr-o lovitură bruscă. Şi, dacă va acţiona brusc, nu se vor produce
oare la suprafaţa Pământului catastrofe îngrozitoare în clipa când se va face
schimbarea axei prin procedeele preconizate de „Barbicane şi Co.”?
Iată un lucru
care putea să-i preocupe foarte bine şi pe savanţi, şi pe oamenii simpli, atât
din Lumea Veche, cât şi din America. La urma urmei, o lovitură este o lovitură
pentru oricine şi nu-i deloc plăcut să-i simţi efectul. Era evident că cei ce
înfiinţaseră societatea „Polul Nord” se gândiseră numai la avantajele pe care
le va aduce exploatarea zăcămintelor de cărbune şi nu se sinchisiseră deloc de
zguduirile pe care avea să le sufere nenorocita noastră planetă. Iar delegaţii
europeni, mai cătrăniţi ca oricând de înfrângerea pe care o suferiseră, se
gândiră să profite cu dibăcie şi cât mai bine de această nouă împrejurare, aşa
că începură să aţâţe opinia publică împotriva lui Barbicane şi a colegilor lui.
Poate că
cititorul n-a uitat că Franţa nu avusese nicio pretenţie cu privire la regiunile
din jurul Polului Nord, astfel încât ea nu se găsea printre puterile care
luaseră parte la licitaţie. Totuşi, dacă Franţa nu se interesa oficial de
această chestiune, un francez — după cum am spus-o mai înainte — se gândise să
vină la Baltimore pentru a urmări, pe seama şi pentru mulţumirea lui,
diferitele faze ale acestei acţiuni uriaşe.
Era un inginer
de mine şi avea cel mult treizeci şi cinci de ani. Ieşise primul la examenul de
admitere în Şcoala politehnică şi tot primul şi la examenul de absolvire — fapt
care-l îndrituieşte să fie prezentat cititorului ca un matematician excepţional
şi, după toate probabilităţile, superior lui J. T. Maston; secretarul „Clubului
artileriştilor” era un calculator iscusit, dar nu era decât un calculator;
astfel, în comparaţie cu inginerul, Maston nu era decât un Leverrier(*) faţă de un Laplace sau Newton.
Inginerul acesta
era un om deştept, plin de fantezie şi tare original — fapt care nu-i strica
deloc. Asemenea oameni se întâlnesc doar uneori printre inginerii de poduri şi
şosele şi rar de tot printre inginerii de mine. Avea un fel de a vorbi foarte
hazliu. Când stătea de vorbă cu prietenii, chiar dacă discuta probleme
ştiinţifice, părea că-i un ştrengar de pe străzile Parisului. Îi plăcea să
folosească vorbele din popor, expresiile populare, care se încetăţeneau în
limba de fiecare zi. Când începea să vorbească astfel, s-ar fi părut că
limbajul lui nu se potriveşte deloc cu formulele academice; totuşi, nu renunţa
la acest limbaj decât atunci când scria. Pe lângă toate astea, inginerul era un
om tare muncitor: putea să rămână zece ceasuri ţintuit la masa lui de scris,
acoperind pagini după pagini de formule algebrice cu aceeaşi uşurinţă cu care
altcineva ar scrie o scrisoare. După o zi întreagă de lucru în domeniul
matematicii superioare, cea mai plăcută destindere pentru el era jocul de whist
— pe care, dealtfel, îl juca destul de prost, deşi îi calcula toate şansele.
Personajul
acesta neobişnuit se numea Pierdeux — Alcide Pierdeux — şi în mania lui de a
prescurta totul, manie pe care dealtfel o au toţi colegii lui, ţinea seama de
obicei. Se semna Pierd, ba chiar Pi, fără să pună vreodată punctul deasupra lui
i. Era atât de înfocat în convorbirile pe
care le avea, încât prietenii îl porecliseră „Alcid sulfuric”. Omul acesta era
mare nu numai în ceea ce priveşte cunoştinţele matematice, ci şi ca statură.
Glumind pe seama înălţimii lui, prietenii îi spuneau că talia lui este egală cu
a cincea milioana parte dintr-un sfert de meridian, adică aproximativ doi metri
— şi nu prea se înşelau în socoteala lor. Este drept că, în comparaţie cu
pieptul lui puternic şi umerii săi largi, avea capul cam mic; dar cu câtă
vioiciune îl mişca şi cât de vie era privirea ochilor lui albaştri, ascunsă în
spatele ochelarilor! Ceea ce îl caracteriza, însă, era faţa lui veşnic surâzătoare,
deşi cu trăsături grave, şi care contrasta oarecum cu ţeasta pleşuvită prea
devreme din pricina abuzului de semne algebrice desenate la lumina lămpilor cu
gaz din sălile de studiu. Dealtfel, era un om modest, iar la Şcoala politehnică
lăsase cea mai frumoasă amintire. Deşi cu mult spirit de independenţă, se
supusese totdeauna regulilor nescrise ale şcolii, fiind un coleg de nădejde şi
respectând uniforma de politehnician pe care o purta.
Să zicem că,
într-adevăr, avea capul cam mic pentru statura lui înaltă. În schimb, însă,
capul acesta era cu siguranţă plin de ştiinţă. În primul rând, inginerul era un
matematician, aşa cum sunt sau au fost toţi colegii lui. Dar el nu se ocupa de
matematică de dragul matematicii, ci pentru a o aplica la ştiinţele experimentale,
care la rândul lor n-aveau pentru el niciun farmec, decât dacă îşi găseau
aplicare în industrie. După cum o recunoştea el însuşi, aceasta era o
slăbiciune a firii sale. Dealtfel, specialitatea lui era studierea ştiinţelor
experimentale care, cu tot progresul lor uriaş, au şi vor mai avea secrete
pentru adepţii lor.
Să mai spunem,
în treacăt, că Alcide Pierdeux era burlac. Îi plăcea să spună că este încă
„egal cu sine”, deşi tare ar mai fi dorit să se „dubleze”. Prietenii săi se şi
gândiseră să-l însoare cu o fetişcană fermecătoare, veselă, deşteaptă — o
provensală din Martigues. Spre ghinionul lui, însă, mai exista şi un tată,
care, după ce şi-a dat seama cam despre ce e vorba, a spus:
— Alcide
al vostru e prea savant. Mititica mea n-o să priceapă o boabă când o-ncepe el
să vorbească.
Parcă adevăratul
om de ştiinţă n-ar fi un om modest şi simplu! Neavând încotro, inginerul
nostru, foarte amărât, hotărî să aşeze o bucată bună de mare între Provenţa şi
el. Aşadar ceru un concediu de un an, care i-a fost acordat şi pe care a găsit
cu cale să-l folosească urmărind problema ridicată de „North Polar Practical
Association”. Iată cum de se găsea pe vremea aceea în Statele Unite ale
Americii.
După cum am mai
spus, Alcide Pierdeux era tare preocupat, încă de la sosirea lui la Baltimore,
de grandioasa operaţie pusă la cale de firma „Barbicane şi Co.” Puţin îi păsa
că Pământul o să ajungă în situaţia lui Jupiter, în urma schimbării poziţiei
axei! Modalitatea prin care se va putea realiza această schimbare, însă!... —
iată ceea ce îi aţâţa curiozitatea de om de ştiinţă, şi nu fără motiv!
„Nu-ncape nici o
îndoială, — îşi spunea el în limbajul său pitoresc, — că preşedintele Barbicane
are de gând să aplice bilei noastre pământeşti o scatoalcă de toată frumuseţea!...
Dar cum şi în ce direcţie?... Aici i-aici!... Hm! Cred că e vorba de o lovitură
„tăiată” ca la biliard, când vrei să dai efect bilei într-o anumită parte!...
Dacă ar da o lovitură „plină”, apoi bila noastră pământească ar lua-o razna,
ieşindu-şi din orbită şi s-ar duce pe copcă anii aşa cum îi cunoaştem acum şi
naiba ştie ce s-ar mai alege de noi!... Ei, dar nu poate fi vorba de aşa ceva!
Cu siguranţă că domnişorii ăştia nu vor decât să înlocuiască axa veche cu una
nouă!... În privinţa asta nu încape nicio îndoială!... Dar nu prea pricep unde
vor găsi punctul de sprijin şi nici ce izbitură vor produce din exterior!...
Hei, dacă n-ar exista mişcarea de rotaţie zilnică, ar fi de ajuns un simplu
bobârnac!... Dar asta-i: mişcarea de rotaţie zilnică există!... Aici i-aici! În
orice caz, indiferent cum s-ar produce faptele, o să fie mare prăpăd!... ”
La urma urmei,
degeaba-şi bătea capul savantul nostru, fiindcă nici nu-i trecea prin minte
procedeul pe care proiectau să-l folosească Barbicane şi Mason. Lucrul acesta
era cu atât mai regretabil, cu cât, dacă l-ar fi cunoscut, ar fi dedus imediat
formulele mecanice.
Iată de ce, în
ziua de 29 decembrie, Alcide Pierdeux din corpul de ingineri de mine din Franţa
măsura cu compasul larg al picioarelor sale lungi străzile pline de lume ale
oraşului Baltimore.
(*)Leverrier (1811-1877) -
astronom francez care a descoperit planeta Neptun numai prin calcule
matematice
Cap8
Cap8
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu