Nils Holgersson (40)

Războiul cel mare împotriva „călugăriţelor” 

Într-una din zilele primăverii următoare, Karr alerga prin pădure, după cum îi era obiceiul.

— Karr, Karr! îl chemă cineva de aproape.

Câinele se întoarse şi se opri în loc. Nu se înşelase. O vulpe bătrână ieşise din vizuina ei şi striga:

— Eşti bun să-mi spui şi mie dacă oamenii fac ceva pentru salvarea pădurii?

— Desigur că da, răspunse Karr. Muncesc din răsputeri.

— Mi-au omorât tot neamul şi acum vor să-mi facă şi mie de petrecanie, se plânse vulpea. Asta însă li se poate ierta, dacă ajută pădurea.

Niciodată nu s-a întâmplat să umble Karr prin pădure în anul acela fără să-l întrebe cineva dacă oamenii erau în stare să ajute codrul pe cale de a fi pustiit de omizi. Câinelui îi venea destul de greu să răspundă, căci oamenii nu ştiau nici ei, darămite Karr, dacă vor izbuti să le vină de hac „călugăriţelor”.

Dacă ne gândim cât de temut şi de urât fusese vechiul Kolmården, era interesant de văzut cum peste o sută de oameni pătrundeau zilnic în pădure şi se sileau să-l salveze de pacostea pustiirii. Tăiau acolo unde stricăciunea fusese mai mare, îndepărtau crengile nefolositoare şi pe cele mai de jos, ca să împiedice omizile să treacă lesne de la un copac la altul. Croiau spaţii libere, largi în jurul locurilor vătămate şi aşezau stâlpi unşi cu clei, pentru ca omizile să se urce pe ei şi să nu atace alte părţi ale pădurii. Pe urmă au pus cercuri încleiate în jurul copacilor năpădiţi de omizi, în credinţa că în felul acesta le vor împiedica să coboare, silindu-le să rămână pe loc şi să moară de foame.

Oamenii au continuat aceste lucrări până spre sfârşitul primăverii. Erau plini de nădejde şi aşteptau aproape cu nerăbdare să iasă omizile din ouă. Erau convinşi că le încercuiseră atât de bine, încât cele mai multe aveau să piară de foame.

La începutul verii, omizile ieşiră în număr de două ori mai mare ca în anul anterior. Lucrul acesta nu avea însă nicio însemnătate atâta vreme cât omizile erau izolate şi împiedicate să se hrănească.

Lucrurile n-au mers totuşi după cum se nădăjduise. Oamenii reuşiseră să facă în aşa fel ca destule omizi să rămână prinse pe stâlpii unşi cu clei. Ba mai mult, grămezi întregi erau împiedicate, cu ajutorul cercurilor încleiate, a se da jos din copaci, dar nu se putea spune cu drept cuvânt că erau complet izolate. Se aflau şi dincolo, şi dincoace de barieră. Se aflau pretutindeni. Se târau pe drumuri, pe garduri, pe pereţii caselor. Treceau chiar şi dincolo de hotarele pădurii păcii, ca să pătrundă pe alte meleaguri din Kolmården.

— Nu scăpăm de blestematele astea până ce nu vom distruge toată pădurea! spuneau temători oamenii. Erau foarte neliniştiţi din pricina pacostei ce se abătuse asupra codrului şi îi podideau lacrimile când intrau în el.

Lui Karr îi era atâta scârbă de acele gângănii uricioase care se târau toată vremea şi rodeau, încât nici nu-i mai venea să iasă din casă. Într-o zi se hotărî totuşi să-şi calce inima, fiind dornic să vadă cum o mai duce Păr-Sur, bunul său prieten. Plecă deci spre locurile unde ştia că sălăşluia elanul, zorindu-şi paşii şi cu botul în pământ, ca să nu vadă şi să nu audă nimic în juru-i. Când ajunse la rădăcina de copac unde îl întâlnise pe Disperatul cu un an înainte, şarpele era tot acolo şi îl chemă:

— Ian ascultă, Karr, i-ai spus lui Păr-Sur ce te-am rugat când ne-am întâlnit rândul trecut? vru să ştie şarpele.

Karr hămăi la el şi căută să-şi vadă de drum.

— Spune-i în orice caz, dacă n-ai făcut-o până acum, nu-l slăbi cu vorba şarpele. Vezi bine doar că oamenii n-au niciun leac împotriva distrugătorilor…

— După cum n-ai nici tu, lăudărosule, i-o tăie Karr, pornind mai departe.

Într-un sfârşit, câinele îl găsi pe Păr-Sur într-o poiană, dar prietenul său era foarte abătut şi abia îi răspunse la salut. Începu a-i vorbi iarăşi despre pădure, despre durerea care-l mistuia.

— Nu ştiu ce n-aş da să înceteze odată pacostea asta! zise el.

— Află atunci că numai tu poţi izbăvi pădurea, răspunse Karr, aducându-i la cunoştinţă vorbele şarpelui.

— Dacă ar fi făgăduit acest lucru oricine altul în afară de Disperatul, aş pleca imediat în pribegie, zise elanul. Şi aş face-o fără să crâcnesc şi fără să mă vaiet. Dar îmi zic în sinea mea: de unde să aibă un biet şarpe atâta putere?

— Numai lauda e de el, asta-i sigur, spuse Karr… Şerpii se fac totdeauna că ştiu mai mult decât animalele…

La înapoiere, Karr fu însoţit pe drum de Păr-Sur. În timp ce mergea zorit, câinele auzi o mierlă strigând din vârful unui brad:

— Uite-l pe Păr-Sur care a distrus pădurea! Uite-l pe Păr-Sur care a distrus pădurea!

La început, câinele crezu că nu auzise bine. Nu trecu însă decât o clipă şi pe cărarea care mergeau se furişă un iepure. Văzându-i, acesta se opri, ciuli urechile şi strigă:

— Uite-l pe Păr-Sur care a distrus pădurea! pe urmă o tuli la fugă.

— Ce vor să spună? întrebă Karr, făcându-se că e nedumerit de cele ce auzise.

— Habar n-am – răspunse Păr-Sur – dar cred că animalele mici din pădure s-au supărat pe mine din pricină c-am fost de părere să-i chemăm pe oameni într-ajutor. Şi doar ai văzut ce s-a întâmplat după asta: oamenii le-au distrus toate ascunzătorile şi vizuinile, când au început a tăia tufişurile.

Merseră ei ce mai merseră şi Karr auzi strigându-se din toate părţile:

— Uite-l pe Păr-Sur care a distrus pădurea!

Păr-Sur se făcea că nu aude, dar Karr îşi dădea acum seama de ce era atât de trist şi de îngândurat.

— Ascultă, dragă Păr-Sur, zise deodată Karr. Şarpele o ţine morţiş că tu i-ai omorât tovarăşa de viaţă, care-i era cea mai scumpă pe lume. Ce rost au vorbele astea?

— Habar n-am, răspunse Păr-Sur. Tu ştii bine că n-am obiceiul să ucid pe nimeni.

Nu trecu mult şi-i întâlniră pe cei patru elani bătrâni: Cocoşatul, Coroană-de-Corn, Coamă-Deasă şi Tare-Mare. Păşeau încet şi gânditori, unul după altul.

— Noroc în pădure! îl salută Păr-Sur.

— Noroc! răspunseră cei patru elani. Tocmai voiam să ne întâlnim cu tine, ca să ne sfătuim în privinţa pădurii.

— Am aflat – începu Cocoşatul — că aici în pădure a fost săvârşită o nelegiuire şi că pădurea e distrusă pentru pedepsirea acelei nelegiuiri.

— Ce fel de nelegiuire?

— Cineva a omorât o făptură nevătămătoare pe care n-a putut-o mânca. O astfel de faptă e socotită cea mai mare nelegiuire aici în pădurea păcii.

— Şi cine a săvârşit o astfel de ticăloşie? întreba Păr-Sur.

— Se zice c-ar fi un elan. De aceea voiam să te întrebăm dacă ştii poate cine e…

— Eu unul, răspunse Păr-Sur – n-am auzit pe nimeni să vorbească despre un elan care ar fi ucis o făptură nevătămătoare.

Păr-Sur se despărţi apoi de cei patru elani bătrâni şi îşi văzu mai departe de drum în tovărăşia lui Karr.

După discuţia pe care o avusese, era din ce în ce mai abătut şi ţinea capul mereu în jos, de parcă n-ar mai fi vrut să vadă pe nimeni şi să nu mai audă nimic. La un moment dat trecură pe lângă şarpele Kryle, care stătea ghemuit pe o piatră teşită.

— Uite-l pe Păr-Sur care a distrus pădurea! şuieri Kryle imitându-i pe toţi ceilalţi.

Păr-Sur îşi pierdu acum răbdarea şi se opri pe loc. Apoi se duse spre şarpe şi ridică piciorul din faţă, gata să-l zdrobească.

— Aşa?! Acum vrei să mă ucizi şi pe mine, cum ai ucis-o şi pe năpârca cea bătrână? întrebă Kryle.

— Am ucis eu o năpârcă? întrebă Păr-Sur mirat.

— Da, ai ucis-o, în prima zi când ai venit în pădure; ai ucis-o pe soaţa şarpelui Disperatul, răspunse Kryle. Auzind asta, Păr-Sur se depărtă repede de Kryle şi porni înainte, urmat de Karr. Deodată se opri:

— Karr, eu sunt cel care a săvârşit nelegiuirea. Am ucis o făptură care nu era primejdioasă. Din pricina mea e distrusă pădurea.

— Ce tot trăncăneşti acolo? îl întrerupse Karr.

— Spune-i şarpelui Disperatul că Păr-Sur pleacă la noapte în pribegie.

— N-o să-i spun niciodată lucrul ăsta, zise Karr. La miazănoapte sunt locuri primejdioase pentru elani.

— Cum crezi tu, Karr, că aş mai putea rămâne aici după ce am provocat o nenorocire aşa de mare? zise Păr-Sur.

— Nu te grăbi. Aşteaptă până mâine să vezi ce faci.

— Tu eşti cel care m-a-nvăţat că „elanii sunt una cu pădurea!” zise Păr-Sur, şi cu vorbele astea se despărţi de Karr.

Karr se înapoie acasă tot într-o goană. Convorbirea cu Păr-Sur îl neliniştise, aşa că a doua zi se duse iar în pădure, să se întâlnească cu prietenul său. Păr-Sur nu era însă nicăieri. Dar nu-i vorbă că nici câinele nu-l căută multă vreme. Pricepuse că Păr-Sur îl ascultase pe şarpe şi plecase în pribegie.

Karr o porni spre casă copleşit de gânduri şi cu inima grea. Nu putea să înţeleagă de ce Păr-Sur se lăsase prostit de un amărât de şarpe. Niciodată nu auzise o astfel de nerozie. Ce putere putea să aibă acel Disperat?

Cu gândul la aceste lucruri, Karr îl văzu pe pădurar, care se uita în sus la un copac.

La ce te uiţi? îl întrebă un om de lângă el.

— Păi nu bagi de seamă? A dat boala în omizi, răspunse pădurarul.

Dar mai uimit decât toţi rămase Karr. Şi, pe deasupra, mai era şi straşnic de supărat că şarpele fusese în stare să se ţină de cuvânt. Asta însemna că Păr-Sur trebuia să rămână pentru totdeauna în surghiun, căci şarpele acela, după cum se arăta, n-avea să moară niciodată.

Mâhnit aşa cum era, lui Karr îi veni o idee care-l mângâie. „Disperatul n-o să aibă timp să îmbătrânească prea mult”, îşi zise el. „N-o să stea apărat mereu sub rădăcina unui copac. Numai să le facă de petrecanie omizilor şi pe urmă ştiu eu cine o să-l înşface, ca să-i vină şi lui de hac!”

Printre omizi se iscase într-adevăr o boală, dar ea nu se întinse prea mult în prima vară. Izbucnise cu puţin înainte de vremea când omizile urmau să treacă în stare de crisalide. Din crisalide au ieşit milioane de fluturi. Fluturii aceştia au zburat nopţi în şir printre crengile copacilor, ca nişte fulgi de zăpadă viscolită, depunând un număr nesfârşit de ouă. Pentru anul următor era de aşteptat un prăpăd şi mai grozav.

Prăpădul a avut loc într-adevăr, dar nu numai asupra pădurii, ci şi în rândurile omizilor. Boala se răspândi cu iuţeală de la o pădure la alta. Omizile bolnave nu mai mâncau, se târau până la vârful copacilor şi acolo piereau. Mare a fost bucuria oamenilor când le-au văzut pierind, dar şi mai mare a fost bucuria şi fericirea animalelor.

Karr se ducea în pădure în fiecare zi, plin de o mulţumire sălbatică, şi aştepta momentul prielnic să-l înşface pe Disperatul de cap şi să-l trimită pe lumea cealaltă.

Omizile se răspândiseră până hăt departe de pădurile de brazi şi boala nu le atinse nici în acea vară pe toate, multe din ele trăind încă până ce-au ajuns crisalide şi fluturi.

Prin nişte păsări zburătoare, Karr primi veşti de la Păr-Sur că era în viaţă şi o ducea bine. Păsările îl încredinţară însă pe Karr că Păr-Sur fusese urmărit de mai multe ori de nişte braconieri şi că scăpase ca prin urechile acului de gloanţele lor.

Câinele îşi ducea viaţa în tristeţe şi amărăciune. Ba a trebuit să mai aştepte să treacă încă două veri până la stârpirea definitivă a omizilor.

Cum îl auzi pe pădurar spunând că pădurea fusese salvată, porni la vânătoare după Disperatul. Dar când ajunse în tufişul unde-şi avea culcuşul şarpele, descoperi un lucru îngrozitor. Atât de mult se vlăguise, că nu mai putea să vâneze, nici să alerge, nici să-şi adulmece duşmanii şi nici măcar să vadă bine la doi paşi de el. În timpul lungii aşteptări, anii nu rămăseseră pe loc şi el îmbătrânise pe nesimţite. Acum nu mai erau în stare nici măcar să-i vină de hac unui şarpe, ca să-l scape pe prietenul său Păr-Sur de duşmanul care-l prigonise.