miercuri, 13 martie 2013

Cum am devenit hoț de biciclete (1)

O sa povestesc, asa cum am promis, cum am devenit hot de biciclete. Pentru a se intelege cu claritate ce s-a intamplat, e musai sa fac o mica descriere a lumii asa cum o percepeam eu la cativa anisori (da, am avut si varsta asta, chiar daca acum am senzatia ca m-am nascut direct asa cum sunt azi), lume redusa, de altfel, la interiorul vilei din strada Carpati in care familia mea ocupa un apartament de doua camere, si la imprejurimile compuse dintr-o bucata de strada si cateva terenuri virane. Locuiam acolo cu mama, cu tata si cu bunica din partea tatei, careia ii spuneam cu totii Babaca.

Cel mai vechi lucru pe care mi-l amintesc este lumina specială a soarelui. Pătuţul meu de copil era aşezat sub una dintre cele două ferestre ale dormitorului. Dacă mă ridicam în picioare, ajungeam să văd, în dreapta, o mică pantă înierbată, pe care aveam s-o denumesc, mai târziu, “Prăpastia”. Ea cobora până la poalele unui zid, deasupra căruia, puţin sub nivelul ochilor mei, era şoseaua, mărginită de trotuare cu dale gălbui, care cotea stânga şi dispărea după o clădire impresionantă, numită “Păltiniş“. Nu cu mult înaintea punctului în care şoseaua se ascundea complet privirilor, deasupra unui mic zid de susţinere, începea o poiană străjuită de castani, al cărei capăt nu-l puteam vedea. Însă chiar acolo, pe o porţiune de câţiva metri, vălurea lumina soarelui, căzând pieziş  printre castani peste pietrele zidului. În fiecare dimineaţă mă ridicam în pătuţ şi căutam din priviri lumina aceea, care îmi umplea sufletul de fericire. Dacă o vedeam, ştiam că are să fie o zi frumoasă, că ploaia este departe şi că o să fiu scos in curte. Poate că ceea ce vedeam eu acolo era o mică bucăţică de soare destinată mie şi numai mie. Poate că fiecare copil are bucăţica lui de soare, trimisă special să-i încânte sufletul. Sau, poate, e vorba doar de o iluzie. Cert este că niciodată de atunci nu am mai regăsit acea lumină.
PS Am mai urcat povestea cu soarele aici, dar trebuie să o iau de la început, altfel nu se mai înțelege nimic.

P2


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!