Intre
dulap şi bibliotecă, era o uşă care deschidea calea spre baie, printr-un spaţiu
intermediar minuscul, pe care tata îl numea “vestiar”. O altă uşă dădea în cea
de-a doua cameră, mobilată rustic şi lipsită total de ferestre. Acolo stătea
Babaca, bunica mea, adusă de tata din fundul Moldovei. Mi-o amintesc şi acum,
grasă, îmbrăcată într-un capot de un mov decolorat, stând în picioare şi
aplecată pentru a se sprijini cu coatele pe masă, balansându-şi ore întregi
fundul, ca un pendul uriaş. Suferea de o boală ciudată, ale cărei simptome se ameliorau
doar prin bălăngănirea asta permanentă, aşa că, vreme de câteva ore pe zi nu făcea
nimic altceva. Camera avea două paturi, acoperite cu cergi lucrate manual, cu
firul gros şi viu colorate. Masa, ca şi dulapul de haine şi servanta, erau din
lemn sculptat, cu modele folclorice moldoveneşti. Pe un perete erau agăţate
farfurii pictate, ca într-un fel de muzeu al ceramicii. Pe jos, parchetul gol,
pe care abia după câţiva ani avea să fie aşternut un covor, adus de mama de la
părinţii ei. Unul dintre pereţi era un glasvand, dincolo de care locuia familia
Ponor. Şi mai era o uşă, prin care ajungeai într-un coridor
întunecos, ca o galerie de cârtiţă, căruia ai mei îi spuneau “culoarul”. Dacă o
luai către stânga, te afundai în viscerele casei, precum Iona în burta
chitului. Mergând către dreapta, făceai un unghi drept, treceai pe lângă un
calorifer de care era rezemată o bicicletă neagră şi ajungeai la uşa principală,
dincolo de care era curtea, apoi strada, apoi lumea întreagă, plină de mistere şi
chemări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu