Disperatul
Dintr-un desiş de brazi din afundul marii păduri a păcii se iveau în fiecare an în luna august nişte fluturi de noapte de culoare cenuşiu-alburie, de felul celor care se cheamă „călugăriţe”. Erau mici şi puţini la număr, aşa că nimeni nu-i lua în scamă. Zburau câteva nopţi prin pădure, depuneau mii de ouă pe trunchiurile copacilor, iar pe urmă cădeau morţi la pământ.
Când venea primăvara, din ouă ieşeau nişte omizi mici şi pestriţe, care începeau să roadă acele de brad. Mâncau cu multă lăcomie, dar nu aduceau niciodată pagube prea mari copacilor, căci erau vânate cu înverşunare de către păsări. Rareori se întâmpla să scape de prigoana zburătoarelor mai mult de câteva sute de omizi.
Bietele omizi care izbuteau să se facă mari, se căţărau pe ramuri, se învăluiau în firele toarse de ele şi rămâneau câteva săptămâni nemişcate, în formă de crisalide. În acel timp, mai mult de jumătate din ele erau înhăţate de obicei de către păsări. Dacă în luna august câteva sute de călugăriţe ajungeau să prindă aripi, anul acela era socotit de fluturi ca un an bun.
Fluturii duceau de mulţi ani viaţa asta nesigură şi neînsemnată în pădurea păcii. Niciun alt neam de gângănii din partea locului nu era în număr atât de mic. Ei ar fi trăit mai departe fără să poată pricinui vreun rău cuiva, fără să aibă nicio putere, dacă nu le-ar fi venit pe neaşteptate un ajutor.
Şi ajutorul ăsta se datora faptului că elanul Păr-Sur fugise de la casa pădurarului. După ce socotise că i s-a pierdut urma, el pribegise toată ziua prin pădure, pentru a se deprinde cu tainele ei. Pe la amiază pătrunsese într-un desiş unde se afla un loc plin cu mâl şi noroi.
În mijlocul acestuia se căsca o bahnă cu apă neagră, iar de jur împrejur creşteau nişte brazi înalţi, care nu mai aveau ace aproape deloc din pricina bătrâneţii. Lui Păr-Sur nu-i plăcu acel loc şi ar fi plecat repede de acolo, dacă nu i-ar fi făcut cu ochiul nişte frunze verzi de rodul-pământului care creşteau lângă băltoacă.
Băgându-şi capul printre frunze, cu gând să ciugulească vreo câteva, el trezi un şarpe mare şi negru care dormea sub tufa de rodul-pământului. Elanul îl auzise de multe ori pe Karr vorbind despre năpârcile veninoase care trăiau în pădure, aşa că era prevenit asupra primejdiei care-l păştea. Când l-a văzut pe şarpe că ridică deodată capul, întinzându-şi limba despicată şi şuierând la el, elanul a crezut că dăduse peste o făptură nespus de periculoasă. Speriindu-se, a ridicat piciorul şi, cât ai clipi, a zdrobit capul şarpelui cu copita. Pe urmă a luat-o la fugă
Cum s-a făcut nevăzut Păr-Sur, a ieşit din baltă un alt şarpe, tot aşa de mare şi de negru ca şi cel dintâi. S-a târât până la cel mort şi a început să-i pipăie cu limba capul strivit.
— E cu putinţă oare să fii moartă, bătrână Nevinovată? şuieră şarpele. Am trăit doar în poiană atâta amar de ani! Am fost buni prieteni şi am dus-o atât de bine în balta asta, încât eram cei mai bătrâni şerpi din toată pădurea. Vai! Nu puteam să fiu lovit de o durere mai mare!…
Şarpele era atât de amărât, încât trupul său lung se încolăcea ca şi cum ar fi fost rănit. Până şi broaştele, care înlemneau de groază din pricina lui, păreau să-l înţeleagă şi să-l compătimească.
— Ce rău trebuie să fie cineva ca să ucidă un biet şarpe care nu se poate apăra! şuieră Disperatul. Merită de bună seamă o pedeapsă straşnică.
Apoi rămase fără pic de vlagă, dar în clipa următoare îşi ridică iarăşi capul:
— Disperatul mă cheamă şi sunt şarpele cel mai bătrân din pădure, dar jur că mă voi răzbuna! N-o să am odihnă până ce elanul care mi-a ucis tovarăşa de viaţă nu va zăcea mort la pământ.
După ce făcu acest jurământ, şarpele se roti puţin şi se puse să chibzuiască. Ce poate fi însă mai greu pentru un biet şarpe, decât să se poată răzbuna pe un elan mare şi puternic? Bătrânul Disperat se gândi zile şi nopţi la rând, dar nu găsi nimic care l-ar fi ajutat să-i vină de hac duşmanului său.
Într-o noapte însă, pe când era frământat astfel de gândul răzbunării şi nu putea să doarmă, auzi un foşnet uşor deasupra capului. Se uită în sus şi văzu nişte fluturaşi albi care zburau printre copaci. Îi urmări multă vreme cu privirea, după care începu să şuiere tare şi adormi, părând a fi mulţumit de hotărârea pe care o luase.
A doua zi dimineaţă se duse la prietenul său Kryle, care îşi avea cuibul pe un tăpşan înalt şi pietros. După ce îi povesti de-a fir-a-păr cum fusese ucisă Nevinovata, îl rugă, ca unul a cărui muşcătură era atât de primejdioasă, să-l ajute să se răzbune. Kryle însă nu prea avea chef să se pună rău cu elanii.
— Dac-aş ataca un elan – zise el – m-ar ucide pe loc. Bătrâna Nevinovată a murit şi n-o mai putem învia. De ce să intru în belea de dragul ei?
Auzindu-l ce îndrăzneşte a-i spune, Disperatul îşi ridică de un cot capul de la pământ şi începu să şuiere că te lua groaza:
— Fâş, fâş! Fâş, fâş! făcu el. Milă mi-e de tine, Kryle, şi tare rău îmi pare!… Degeaba ai fost înzestrat cu arme aşa de straşnice, de vreme ce eşti atât de laş şi nu te foloseşti de ele!…
Auzind aceste vorbe, Kryle se supără şi el la rândul lui:
— Cară-te de-aici, bătrâne Disperat! şuieră el. Stau cu otrava pe vârful limbii şi abia mă ţin, dar vreau să te cruţ, că doar îmi eşti neam…
Disperatul nu se urni însă din loc şi cei doi şerpi se împroşcară încă multă vreme cu ocări. După ce Disperatul nu mai fu în stare să şuiere, mărginindu-se să scoată doar limba şi s-o tragă înapoi, se răzgândi şi începu să vorbească pe alt ton.
— Venisem la tine cu o treabă anume – zise el cu glasul de astă dată domol, mai mult în şoaptă – dar te-am necăjit şi sunt sigur că nu vrei să mă mai ajuţi.
— Ba te ajut bucuros, cu condiţia să nu-mi mai ceri cine ştie ce prostie.
— În brazii de lângă balta mea – zise Disperatul – trăieşte un neam de fluturi care zboară noaptea, la sfârşitul verii…
— Ştiu despre cine vorbeşti, îi curmă vorba Kryle. Ce e cu ei?
— Sunt gângăniile cele mai mici din pădure – zise Disperatul – şi cele mai puţin vătămătoare, căci omizile lor se mulţumesc să mănânce numai ace de brad.
— Şi asta o ştiu, zise Kryle.
— Mă tem că acest neam de fluturi va fi în scurtă vreme stârpit, se plânse Disperatul. Sunt atât de multe păsări care prind omizile lor primăvara!…
Kryle crezu atunci că celălalt şarpe dorea să-i rămână lui toate omizile şi răspunse prietenos:
— Dacă vrei, o să vorbesc cu bufniţele şi-o să le rog să lase în pace omizile acelea.
— Bine-ar fi dac-ai izbuti să faci acest lucru, tu care ai un cuvânt greu de spus aici în pădure! zise Disperatul.
— Vrei să pun o vorbă bună şi la mierle? întrebă Kryle. Te ajut cu dragă inimă, numai să nu-mi ceri lucruri nesăbuite.
— Îţi mulţumesc, Kryle, pentru ceea ce-mi făgăduieşti. Nu-mi pare rău c-am venit la tine, zise Disperatul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu