Nu
ştiu nici astăzi de ce eram în conflict cu David. Cert este că, în prima dintre
casele copilăriei mele, principala ocupaţie a vecinilor era să se dispreţuiască
unii pe alţii. Mama şi tata, pentru că erau intelectuali, se uitau la cei din
familiile David şi Roşculeţ ca la nişte “ţopârlani”. David şi Roşculeţ ne
considerau toleraţi ai regimului proletar, ei fiind muncitori cu origine sănătoasă,
care trăgeau din greu în fabrici şi uzine, în vreme ce părinţii mei nu făceau
nimic toată ziua, în afară de a bea cafele, tata la spital şi mama la şcoală.
Neagu, ca primar, ne urmărea de undeva din înălţimea poziţiei lui de cel mai
puternic om al oraşului, care numai să fi vrut şi ne-ar fi putut scoate din casă
ca pe nişte măsele stricate. Iar doamna Cârstea, trăită la palat, ne privea pe
toţi ca pe nişte fiinţe de condiţia a doua. Multă vreme după ce plecasem de
acolo, aveam să o aud pe mama povestind cum într-o zi, pe când mă plimba cu căruciorul,
se întâlnise cu fata doamnei Cârstea, iar aceea îndreptase către mine privirea
cu care te uiţi de obicei la un gândac, ba încă şi rostise câteva cuvinte
necuviincioase, în care mă asemuia unei mici vietăţi oarecare.
David
lucra la uzinele Frimu, împreună cu soţia lui, Didina. De multe ori îi vedeam
plecând de acasă în salopete albastre, el cu şapcă cenuşie şi ea cu basma roşie.
Când se întâlneau cu tata pe culoar, nimeni nu rostea niciun cuvânt, ceea ce mă
făcea să percep existenţa unui conflict mocnit. Când îl întrebam pe tata ce are
cu ei, îmi răspundea, simplu: “mârlani”.
Tot “mârlani” erau şi cei din familia Roşculeţ, drept pentru care m-am găsit
într-o confuzie totală atunci când l-am văzut pe tata salutând-o pe “madame Roşculeţ”
şi însoţindu-şi salutul de un zâmbet larg şi de scoaterea pălăriei. Nu am vrut
să-l supăr, întrebându-l de ce face aşa o discriminare, dar până la urmă am
primit un răspuns, unul nedesluşit şi totodată ademenitor. El mi s-a arătat într-o
dimineaţă de duminică, atunci când, împreună cu tata, ieşisem pe culoar ca să
mergem la bucătărie, unde aşteptau, cu micul-dejun pregătit, mama şi Babaca. In
chiar acel moment s-a auzit uşa de la intrare şi a apărut, venind din aerul
primăverii, Roşculeaţa, sveltă şi îmbujorată, cu părul ei lung şi auriu prins într-o
coadă groasă. După ce a salutat-o, am observat cum tata o urmăreşte cu privirea
până ce dispare dincolo de uşa din fundul culoarului, pentru a murmura, apoi,
ca pentru sine: “gazelă”. Un singur cuvânt, care avea să-mi evoce, de atunci,
de fiecare dată când l-am întâlnit, imaginea lui “madame Roşculeţ”, trecând mândră
şi inabordabilă prin culoarul primei mele copilării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu