Suferintele tanarului Werther(3)

                                                                                                                 19 iunie

Nu mai ştiu unde am rămas ultima oară cu istorisirea mea. Atâta ştiu, că era două noaptea când m-am dus la cul­care şi că, dacă aş fi stat de vorbă cu tine, în loc să-ţi scriu, poate că te-aş fi ţinut până dimineaţa.

Ce s-a întâmplat la întoarcerea noastră de la bal n-am povestit încă şi nici astăzi n-am vreme de asta.

Era un răsărit de soare minunat! De jur împrejur, pădu­rea umedă de ploaie şi câmpia înviorată! Tovarăşele noastre de drum aţipiră. Lotte mă întrebă dacă nu vreau să fac şi eu ca ele, spunându-mi să nu-i port de grijă.

I-am răspuns, privind-o drept în faţă:

― Atâta timp cât ochii aceştia vor fi deschişi, nu-i nici o primejdie că am să adorm!

Şi am stat treji amândoi până la poarta ei, unde slujnica deschise încetişor şi, la întrebările puse de Lotte, răspunse că tatăl ei şi copiii sunt bine şi dorm. M-am despărţit de dânsa rugând-o să-mi dea voie s-o văd chiar în aceeaşi zi. Mi-a îngăduit şi am venit; şi, de atunci încoace, soarele, luna şi stelele pot să-şi urmeze drumul lor în linişte, eu nu mai ştiu dacă e zi sau dacă e noapte, şi lumea întreagă dispare în jurul meu.

                                                                                                                21 iunie

Trăiesc zile atât de fericite cum numai sfinţilor le hărăzeşte Dumnezeu. De-acum întâmplă-se cu mine ce s-o întâmpla, nu voi putea spune că n-am gustat bucuriile, cele mai curate bucurii ale vieţii! Cunoşti Wahlheimul! Acum m-am stabilit cu totul aici. Până la Lotte fac numai o jumătate de ceas. Numai acolo simt că sunt eu însumi şi toată fericirea dăruită omului.

N-aş fi crezut atunci când mi-am ales Wahlheimul drept ţintă a plimbărilor mele, că satul acesta e atât de aproape de cer! De câte ori, în lungile mele plimbări, n-am văzut dincolo de râu, când de pe deal, când de pe câmpie, pavilionul de vânătoare care acum cuprinde în el toate dorinţele mele!

Dragul meu Wilhelm, m-am gândit mult la năzuinţa omului de a se întinde, de a face noi descoperiri, de a rătăci încoace şi încolo; pe urmă, la înclinarea lui de a se supune de bunăvoie îngrădirii, de a păşi pe drumul obişnuinţei, fără să-i pese de ceea ce e la dreapta sau la stânga lui.

Ce lucru ciudat, cum am venit în aceste locuri şi am privit de pe deal frumoasa vale din faţa mea şi cum totul mă atrăgea într-acolo! Colo, păduricea!... O, dacă ai putea să te scufunzi în umbra ei!... Colo, vârful muntelui!... O, dacă ai putea privi de sus întinsele ţinuturi! Apoi dealurile care se înlănţuie şi văile odihnitoare!... O, de-aş putea să mă pierd în ele!... M-am dus într-acolo, m-am întors, şi n-am găsit ce nădăj­duiam! Zarea e ca şi viitorul! În faţa sufletului nostru stă un tot uriaş şi nelămurit, în care simţirea noastră se pierde, ca şi privirea, iar noi dorim plini de ardoare să ne lăsăm cuprinşi cu voluptate de un unic, mare şi splendid sentiment. Şi când alergăm într-acolo, când acolo devine aici, totul e la fel ca mai înainte şi ne simţim săraci şi mărginiţi, şi sufletul nostru tânjeşte după mângâierea care a pierit.

Aşa şi cel mai nestatornic hoinar tânjeşte după patria lui şi găseşte în coliba lui, la pieptul soţiei sale, în mijlocul copiilor lui şi în munca lui pentru ei bucuria pe care a căutat-o zadarnic în lumea largă.

Când dimineaţa, la răsăritul soarelui, mă îndrept către Wahlheimul meu şi acolo îmi culeg singur mazărea din gră­dina gazdei mele, apoi mă aşez s-o curăţ şi în acelaşi timp citesc din Homer; când, pe urmă, în bucătăria mică îmi aleg o tigaie, pun untul la foc, apoi mazărea, o acopăr şi stau lângă ea, s-o mai amestec din când în când, atunci îmi închipui cât se poate de viu cum trufaşii peţitori ai Penelopei înjunghiau boi şi porci, îi tăiau şi îi frigeau. Nimic nu mă umple de un sentiment mai tainic şi mai adevărat decât aspectele vieţii patriarhale pe care eu, slavă Domnului, pot să le împle­tesc, fără afectare, în felul meu de viaţă.

Ce bine îmi pare că inima mea poate simţi plăcerea simplă şi nevinovată a omului care-şi pune pe masă o căpăţână de varză culeasă de el însuşi, şi care, în clipa aceea, se bucură nu numai de varză, ci şi de toate zilele bune, de dimineaţa frumoasă în care a semănat-o, de serile blânde în care a udat-o şi în care îi era drag s-o vadă cum creşte.

Alaltăieri medicul a venit din oraş la administrator şi m-a văzut cum stam jos printre copiii Lottei(1), cum unii mi se urcau în spate, alţii mă pişcau, iar eu îi gâdilam făcând o larmă cumplită împreună. Doctorul, care e o marionetă dogmatică din cale-afară, care îşi îndoaie manşetele când vorbeşte şi se trage necontenit de un creţ al dantelei, a fost de părere că ceea ce fac e sub demnitatea unui om inteligent; am obser­vat asta după felul cum cârnea din nas. Eu însă nu m-am sinchisit deloc, l-am lăsat să vorbească despre lucruri foarte serioase şi le-am refăcut copiilor castelul de cărţi de joc pe care îl răsturnaseră. Doctorul s-a dus pe urmă în oraş şi a spus că odraslele administratorului erau şi până acum destul de rău crescute, dar Werther le strică acum cu desăvârşire.

Da, dragă Wilhelm, iubesc copiii mai mult decât orice pe lume. Când îi privesc şi văd în ei germenii tuturor virtuţi­lor şi ai tuturor forţelor care vor fi cândva atât de folositoare, când întrezăresc în îndărătnicie statornicia şi tăria de mai târziu a caracterului, iar în zburdălnicie, umorul sănătos şi uşurinţa de a te strecura printre primejdiile lumii, când văd totul atât de neştirbit, atât de întreg, atunci repet mereu­-mereu vorbele de aur ale învăţătorului oamenilor: „Numai să fiţi ca pruncii aceştia!” Şi noi, dragul meu, îi tratăm ca pe nişte inferiori, pe ei care ne sunt egali şi pe care ar trebui să-i privim ca pe nişte modele. Spunem că nu trebuie să aibă voinţă! Dar noi n-avem? De unde acest privilegiu? Oare din faptul că suntem mai în vârstă şi mai deştepţi? Dumnezeule din ceruri, tu vezi numai copii bătrâni şi copii tineri, şi nimic altceva; şi care dintre ei îţi sunt mai dragi, asta a spus-o fiul tău de mult. Oamenii însă cred în el, dar nu-l aud, şi asta e ceva vechi! Şi-şi modelează copiii după chipul lor şi...

Adio, Wilhelm, nu vreau să mai înşir prostii!

                                                                                                                    1 iulie

Ce trebuie să fie Lotte pentru un bolnav îmi dau seama când mă uit la propria-mi inimă, sărmana, care e mai bolnavă decât mulţi din cei ce zac pe patul de suferinţă. Lotte va sta câteva zile în oraş, lângă o doamnă, o femeie foarte cumsecade, care, după spusa medicilor, nu mai are mult de trăit şi vrea s-o aibă pe lângă dânsa în aceste ultime clipe.

Săptămâna trecută am fost cu Lotte în vizită la pastorul din St..., o mică aşezare în munţi, la un ceas depărtare de aici. Am ajuns acolo pe la vreo patru. Lotte luase cu dânsa pe o soră a ei mai mică. Când am intrat în curtea umbrită de doi nuci înalţi, bătrânul şedea pe o bancă, în faţa uşii. Zărind-o pe Lotte a tresărit, parcă însufleţit de viaţă nouă, a uitat să-şi mai ia toiagul şi s-a ridicat să o întâmpine. Ea s-a dus în fugă la el, l-a silit să se aşeze, s-a cuibărit lângă dânsul, i-a transmis multe salutări din partea tatălui ei şi l-a mângâiat pe băiatul lui cel mai mic, urât şi murdar, dar cel mai răsfăţat dintre toţi. Ar fi trebuit s-o vezi cum stătea de vorbă cu bătrânul, cum îşi ridica glasul ca să fie auzită de urechile lui pe jumătate surde, cum îi povestea despre oameni tineri şi robuşti care muriseră pe neaşteptate şi despre virtu­ţile apei de Karlsbad, cum lăuda hotărârea lui de a se duce acolo vara viitoare şi cum spunea că arată mai bine la faţă şi e mai sprinten decât ultima oară când l-a văzut. În vremea ace­asta, eu mă arătasem curtenitor faţă de soţia pastorului. Gazda se înveselise şi, fiindcă n-am avut de lucru şi i-am lău­dat nucii, care dădeau o umbră atât de plăcută, a început, deşi cu oarecare greutate, să ne spună povestea lor:

― Cel mai bătrân, istorisi el, nu ştiu cine l-a sădit: unii spun că cutare, alţii, cutare pastor. Cel mai tânăr e de vârsta soţiei mele, împlineşte cincizeci de ani în octombrie. Tatăl ei l-a sădit dimineaţa, şi ea s-a născut seara. A fost predecesorul meu aici şi îi era nespus de drag copacul; mie la fel. Nevastă­-mea sta sub nuc, pe o grindă, şi împletea când, acum douăzeci şi şapte de ani, am intrat pentru prima oară aici în curtea asta, ca student sărac.

Lotte îl întrebă de fiică-sa; el răspunse că s-a dus cu domnul Schmidt pe câmp, la lucrători. Apoi pastorul îşi urmă povestirea: cum predecesorul lui începuse să-l simpati­zeze, şi fiica lui la fel, şi cum a devenit întâi vicarul, pe urmă urmaşul bătrânului. Încă nu sfârşise povestea, când fiica pasto­rului intră în curte împreună cu sus-numitul domn Schmidt. Fata a salutat-o pe Lotte cu multă căldură, şi trebuie să spun că mi-a plăcut: o brunetă vioaie şi bine făcută, o fată care în scurt timp mi-ar fi înveselit şederea la ţară. Domnul Schmidt, îndrăgostit de ea, după cum s-a vădit, era un om distins, dar tăcut, care nu voia să ia parte la conversaţia noastră, deşi Lotte căuta mereu să-l facă să vorbească. Ceea ce mă supăra mai mult era faptul că vedeam pe faţa lui pricina care-l oprea să ia parte la discuţia noastră; totul se datora mai mult încăpăţânării şi necazului, decât îngustimii de spirit. Mai târziu acest lucru deveni, din nefericire, prea evident. În timp ce ne plimbam împreună, iar Friederike mergea alături de Lotte şi uneori alături de mine, figura domnului Schmidt, care de felul ei e destul de oacheşă, se întunecă atât de tare, încât Lotte mă trase de mânecă şi-mi dădu a înţelege că am fost prea amabil cu Friederike. Nimic mă supără mai mult decât atunci când oamenii se necăjesc pe alţii şi mai ales când tinerii, plini de viaţă, în loc să fie cu sufletul deschis la toate bucuriile, îşi amărăsc zilele unii altora cu strâmbături şi îşi dau seama prea târziu că timpul risipit nu se mai poate întoarce. Gîndul acesta mă rodea. Când, spre seară, ne întoarserăm la parohie şi când, stând la masă şi bând lapte, veni vorba despre bucuriile şi suferinţele lumii, nu m-am putut opri să mă folosesc de acest prilej şi să vorbesc din toată inima împotriva proastei dispoziţii a oamenilor.

― Noi, oamenii, începui eu, ne plângem adeseori că zilele bune sunt atât de puţine şi cele rele atât de multe; dar, după părerea mea, n-avem întotdeauna dreptate. Dacă ne-am bucura cu dragă inimă de lucrurile bune pe care ni le dă Dumnezeu în fiecare zi, am avea şi puterea să le îndurăm pe cele rele, atunci când vin.

― Da, dar nu suntem stăpâni pe sufletul nostru, spuse preoteasa; atârnă multe şi de trup. Când cineva nu-i sănătos, toate i se par urâte.

I-am dat dreptate. Apoi am urmat:

― Trebuie să privim şi proasta dispoziţie tot ca pe o boală şi să ne întrebăm dacă nu are leac.

― Aşa e, spuse Lotte. Eu cred că atârnă mult şi de noi. Văd asta la mine. Când sunt necăjită şi mă supără ceva sar repede şi încep să dansez prin grădină şi îmi trece îndată.

― Tocmai asta voiam să spun, am replicat. Proasta dispoziţie e la fel ca lenea, e chiar un fel de lene. Firea noastră e înclinată spre lene, şi totuşi, o dată ce am avut puterea să luăm o hotărâre, treaba merge strună şi simţim o adevărată plăcere să fim activi.

Friederike era foarte atentă, iar tânărul îmi răspunse că nu suntem stăpâni pe noi înşine şi că mai ales nu se poate porunci sentimentelor.

― Aici e vorba, am spus eu, despre un sentiment neplăcut, de care oricine scapă bucuros; nimeni nu ştie cât de mari îi sunt puterile dacă nu le-a pus la încercare. Desigur, cine e bolnav se duce pe la toţi doctorii şi renunţă la orice, luând doctoriile cele mai amare, ca să-şi recapete sănătatea dorită.

Am observat că bătrânul făcea mari sforţări ca să ne audă şi să ia parte la discuţia noastră. Am ridicat atunci glasul, îndreptând conversaţia spre lucruri care ar fi putut să-l intereseze.

― Preoţii predică, spusei eu, împotriva multor vicii; dar n-am auzit niciodată ca vreun pastor să fi vorbit împotriva proastei dispoziţii(*).

― Asta ar trebui s-o facă pastorii de la oraş. Ţăranii nu sunt morocănoşi. Totuşi, din când în când, n-ar strica nici la ţară, ar fi o lecţie pentru nevastă-mea şi pentru domnul administrator.

Se porniră toţi pe râs, şi râse şi el cu ceilalţi, până când îl înecă o tuse care ne întrerupse câtva timp discuţia. Apoi tânărul luă iar cuvântul:

― Aţi spus că proasta dispoziţie e un viciu. Mie mi se pare că e exagerat.

― Deloc, răspunsei eu, dacă viciul înseamnă ceva care îţi face rău ţie si celor care-ţi sunt aproape. Nu-i destul că nu ne putem face fericiţi unii pe alţii, mai trebuie oare să ne răpim şi mulţumirea pe care orice suflet şi-o poate oferi singur din când în când? Şi arată-mi dumneata omul care e ­prost dispus şi care e totuşi atât de cumsecade încât să-şi ascundă supărarea şi s-o îndure în tăcere, fără să tulbure bucuria din jurul lui! Nu-i oare proasta dispoziţie mai degrabă un necaz lăuntric din cauza propriei noastre nevrednicii, o ceartă cu noi înşine, care e însoţită întotdeauna de o invidie aţâţată de o nebună vanitate? Vedem oameni fericiţi, pe care nu noi îi facem fericiţi, şi asta nu putem răbda.

Lotte îmi surâse fiindcă vedea emoţia cu care vorbeam. O lacrimă în ochii Friederikăi mă îmboldi să vorbesc mai departe.

― Vai celor, spusei eu, care se slujesc de puterea ce o au asupra unui suflet pentru a-i răpi bucuriile simple răsărite din el însuşi! Toate darurile, toate plăcerile lumii nu înlocuiesc nicio clipă mulţumirea izvorâtă din noi înşine, pe care supă­rarea pizmaşă a unui tiran ne-a otrăvit-o.

Inima mea întreagă era plină în acea clipă. Amintirea multor lucruri trecute îmi năpădi sufletul şi ochii mi se umplură de lacrimi.

― Fiecare dintre noi, am strigat eu, ar trebui să-şi spună zi de zi: „Tu nu poţi să faci pentru prietenii tăi decât atât: să le laşi bucuriile pe care le au şi să le sporeşti fericirea, gustând-o împreună cu dânşii. Poţi tu oare să le dai un pic de alinare când sufletul lor, chinuit de o pasiune înfricoşătoare, e zbuciu­mat de mâhnire?”

Iar atunci când ultima şi cea mai cumplită boală se năpusteşte asupra fiinţei distruse de tine în zilele ei de înflorire şi când ea zace într-o dureroasă istovire, cu ochi fără simţire, privind spre cer, cu fruntea palidă, acoperită de sudoarea mor­ţii, tu stai lângă patul ei ca un blestemat, dându-ţi seama, în adâncul tău, că nu poţi face nimic cu toată avuţia ta şi te cutremuri de spaimă şi ai vrea să dai totul ca să poţi insufla un pic de înviorare, o scânteie de vlagă fiinţei care moare.

Spunând acestea, m-a copleşit amintirea unei astfel de scene, la care fusesem de faţă. Mi-am scos batista, am dus-o la ochi şi am ieşit din odaie. Numai vocea Lottei, care m-a strigat vestindu-mă că trebuie să plecăm, m-a făcut să-mi vin în fire. Pe drum, ea mă dojeni din pricină că pun la inimă orice lucru şi îmi spuse că asta mă va distruge şi că trebuia să mă cruţ. O, îngere! Pentru tine trebuie să trăiesc!

                                                                                                                      6 iulie

Lotte stă mereu cu prietena ei, care e pe moarte. E mereu aceeaşi, mereu aceeaşi făptură vioaie şi luminoasă, care, oriîncotro îşi îndreaptă privirile, alină durerile şi aduce fericire. Ieri seară a plecat la plimbare cu Marianne şi cu Malchen cea mică. Ştiam de asta, i-am ieşit înainte şi am mers împre­ună.

După vreun ceas şi jumătate de mers, ne-am întors şi, luând-o înapoi spre oraş, am ajuns la fântâna care îmi era atât de scumpă şi care acum mi-e de-o mie de ori mai scumpă. Lotte s-a aşezat pe zidul scund, iar noi stăteam în faţa ei. Am privit împrejur, ah!, şi timpul când inima îmi era atât de singură mi s-a ivit din nou în faţă.

― Fântână dragă, spusei eu, de atunci nu m-am mai odihnit în răcoarea ta; de multe ori, trecând în grabă, nici nu te-am luat în seamă!

M-am uitat în jos şi am văzut că Malchen se urca spre noi, ţinând cu multă grijă în mână un pahar de apă. Am privit-o pe Lotte şi am simţit tot ce mă leagă de ea. În vremea asta a sosit şi Malchen cu paharul. Marianne a vrut să i-l ia din mână.

― Nu! spuse fetiţa cu glasul ei cel mai dulce, nu, Lotte, tu trebuie să bei întâi!

Am fost atât de încântat de sinceritatea, de bunătatea cu care spusese asta, încât n-am putut să arăt mai bine ceea ce simţeam decât luând în braţe şi sărutând fetiţa cu atâta însufleţire, încât ea a început să ţipe şi să plângă.

― Rău ai făcut, spuse Lotte.

Eu eram uimit.

― Haide, Malchen, urmă ea, prinzând-o pe fetiţă de mână şi coborând treptele, spală-te repede-repede cu apă proaspătă de izvor şi are să-ţi treacă.

Mă uitam cu cât zel îşi freca fetiţa obrajii cu mânuţele ei ude, câtă încredere avea ea în izvorul miraculos care trebuie s-o spele de orice murdărie şi s-o scape de ruşinea de a-i creşte o barbă urâtă. Lotte îi spunea că e destul, dar fetiţa se spăla mereu, socotind că e mai bine mai mult decât mai puţin. Crede-mă, Wilhelm, n-am asistat niciodată la vreun botez cu mai mult respect. Când Lotte a venit iarăşi sus, aş fi îngenuncheat în faţa ei ca în faţa unui prooroc care a şters păcatele neamului său.

Seara, cum inima îmi era plină de bucurie, nu m-am putut opri şi am povestit întâmplarea asta unui om pe care-l cre­deam cu bun-simţ, fiind inteligent; dar n-am nimerit-o deloc. Mi s-a răspuns că Lotte a făcut foarte rău. Copiilor nu trebuie să li se spună minciuni: asta dă naştere la o mulţime de gre­şeli şi de superstiţii, de care ei trebuie apăraţi din vreme. Mi-am adus aminte atunci că omul meu îşi botezase copilul cu o săptămână mai înainte şi l-am lăsat în pace, rămânând în inima mea credincios următorului adevăr: cu copiii tre­buie să fim aşa cum e cu noi Dumnezeu, care ne face mai feri­ciţi tocmai atunci când ne lasă să plutim într-o plăcută amă­gire.

                                                                                                                    8 iulie

Ce copil sunt! Ce lacom sunt după o privire a ei! Ce copil sunt!...

Ne duseserăm la Wahlheim. Fetele ieşiseră în tră­sură, şi în timpul plimbării mi s-a părut că în ochii negri ai Lottei... Sunt nebun, iartă-mă!, ar trebui să-i vezi ochii aceştia negri! Ca să fiu scurt (căci pleoapele îmi cad de somn), iată cum s-a întâmplat: fetele s-au urcat; în jurul trăsurii eram eu, tânărul W, Selstadt şi Audran. Stând pe scara trăsurii, trăn­căneam cu băieţii aceştia, care erau cât se poate de uşuratici şi de vioi. Am căutat ochii Lottei. Rătăceau de la unul la altul! Dar asupra mea! asupra mea! asupra mea!, care numai la ea mă uitam, nu se opreau!... Inima mea îi spunea de mii de ori adio! Şi ea nu mă vedea! Au pornit, şi în ochi mi s-a ivit o lacrimă. M-am uitat după trăsură şi am văzut-o pe Lotte aplecându-se pe uşa trăsurii şi întorcând capul înapoi ca să privească... Pe mine să mă privească?... Dragul meu! Plutesc în incertitudine; mângâierea mea e asta: poate că s-a uitat după mine! Poate!...

Noapte bună! O, ce copil sunt!

                                                                                                                 10 iulie

Dacă ai vedea ce mutră neroadă fac atunci când se vor­beşte în lume despre ea! Şi mai cu seamă când mă întreabă cineva dacă îmi place! „Place!” Urăsc de moarte acest cuvânt. Ce om poate fi acela căruia nu îi place Lotte, căruia ea nu-i năpădeşte toate gândurile şi toate simţirile?! Place! Deunăzi mă întreba cineva dacă îmi place Ossian!

 

                                                                                                                   11 iulie

Doamna M. este foarte greu bolnavă. Mă rog pentru viaţa ei, fiindcă sufăr şi eu împreună cu Lotte. O văd rar la prietena mea, care azi mi-a povestit o întâmplare ciudată. Bătrânul M. e un om zgârcit şi urâcios, care toată viaţa şi-a chinuit soţia şi a ţinut-o din scurt din pricina banilor. Ea totuşi s-a priceput întotdeauna s-o scoată la capăt. Acum câteva zile, când medicul i-a spus că nu mai are mult de trăit, l-a chemat pe bărbatu-său (Lotte era în odaie) şi i-a vorbit aşa:

― Trebuie să-ţi mărturisesc un lucru, care după moartea mea ar putea să stârnească încurcături şi supărare. Pînă acum am condus gospodăria cât mai cu grijă şi mai economicos cu putinţă, dar trebuie să mă ierţi că în aceşti treizeci de ani te-am minţit. La începutul căsătoriei noastre mi-ai fixat o sumă mică pentru mâncare şi celelalte cheltuieli ale casei. Când cheltuielile acestea şi veniturile noastre au sporit, nu te-am putut convinge să-mi dai o sumă săptămânală mai mare, aşa cum cereau împrejurările. În sfârşit, ştii că, atunci când cheltuielile au crescut cel mai mult, tu îmi cereai să ies la capăt cu şapte florini pe săptămână. Eu i-am luat fără să spun nimic, dar am scos în fiecare săptămână din încasări restul care-mi trebuia, fiindcă nimeni nu bănuia că soţia ar putea fura din casă. N-am risipit nimic şi aş fi intrat liniştită în veşnicie, fără să mărturisesc ceva, dacă nu m-aş fi gândit că aceea care va conduce gospodăria după mine nu va izbuti s-o scoată la capăt cu aceeaşi sumă şi tu ai să-i spui mereu că nevastă-ta dintâi a izbutit.

Am stat de vorbă cu Lotte despre orbirea de necrezut a minţii omeneşti, orbire din pricina căreia unii nici nu bă­nuiesc că trebuie să fie ceva la mijloc atunci când văd că ajung şapte florini acolo unde cheltuiala este poate de două ori pe atâta. Dar am cunoscut şi eu oameni care ar fi văzut fără mirare în casa lor chiar ulciorul cu untdelemn ce nu se isprăveşte niciodată, după cum spune profetul(2).

                                                                                                                   13 iulie

Nu, nu mă amăgesc! Citesc în ochii ei negri o simpatie adevărată faţă de mine şi de soarta mea. Da, simt, şi aici tre­buie să mă încred în inima mea, că ea — dar îmi este îngăduit oare, pot eu oare să oglindesc cerul în aceste vorbe? — simt că ea mă iubeşte!

Mă iubeşte!... Cât de scump îmi sunt acum mie însumi şi cât de mult — ţie pot să-ţi spun, fiindcă tu înţelegi asta — cât de mult mă ador pe mine însumi de când ea mă iubeşte!

Să fie oare cutezanţă, sau sentimentul că asta e adevăra­ta stare de lucruri?... Nu cunosc pe nimeni de care m-aş teme că ar putea pune stăpânire pe inima Lottei. Şi totuşi... când vorbeşte de logodnicul ei cu atâta căldură, când vorbeşte cu atâta dragoste de el... atunci mă simt ca un om destituit din toate funcţiile şi toate onorurile şi căruia i se ia sabia.

 

                                                                                                                   16 iulie

Ah, ce fior îmi străbate prin toate vinele când degetul meu atinge din întâmplare degetul ei, când picioarele noastre se întâlnesc sub masă! Mă trag înapoi ca ars, şi o forţă tainică mă împinge iarăşi înainte... şi mă cuprinde o ameţeală... O! şi ea, în nevinovăţia ei, cu sufletul ei naiv, nu simte ce mult mă chinuiesc micile-i dovezi de strânsă prietenie. Când vorbeşte cu mine, când îşi pune mâna pe mâna mea şi în interesul discuţiei se apropie de mine aşa încât suflul ceresc al gurii ei îmi atinge buzele... atunci îmi pare că mă prăbuşesc ca lovit de trăsnet... Şi, Wilhelm, fericirea asta, încrederea asta... dacă aş cuteza vreodată să le... Mă înţelegi? Nu, inima mea nu e aşa de coruptă! E slabă! Destul de slabă!... Dar asta nu-i oare corupţie?

Ea e sfântă pentru mine. În faţa ei, orice dorinţă amuţeşte. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine când sunt lângă dânsa, am impre­sia că sufletul îmi cutreieră prin toate fibrele. Ştie o melodie pe care o cântă la pian cu o măiestrie de înger, cu o simplitate şi o adâncime de nespus. E cântecul ei favorit, un cântec care îmi alungă tot chinul, toată tulburarea şi toate supărările, chiar de la prima notă.

Nimic din ce se spune despre vechea vrajă a muzicii nu mi se pare de necrezut(3). Cât de mult mă mişcă acest cântec simplu! Şi ce bine ştie ea să-l folosească, adeseori tocmai în clipa în care aş vrea să-mi trag un glonte în cap! Tulburarea şi întunericul din sufletul meu se împrăştie şi răsuflu din nou mai uşor.

(1)     Fraţii şi surorile mai mici ale lui Lotte.

(2)     Vechiul Testament, Cartea întâi a regilor, cap. 17, v. 14-16.

(3)     În concepţia antichităţii, a evului mediu şi până în secolul al XVII-lea, muzica ar exercita o putere magică asupra oamenilor şi a animalelor. Lui Werther îi erau cunoscute legenda lui Orfeu şi cea a lui Amfion, precum şi scrierile de teorie muzicală din epoca barocului. Goethe, care citise astfel de opere aflate în biblioteca tatălui său, îi atribuie preromanticului Werther credinţa în forţa magică a muzicii, străină epocii sale, dar redescoperită şi adoptată spre sfârşitul secolului al XVIII-lea de poeţii romantici.

(*) În legătură cu asta avem o excelentă predică a lui Lavater, care se referă printre altele la Cartea lui Iona (n.a.).

Cap2