27 mai
După cum văd, am
căzut în extaz, parabole şi declamaţie şi am uitat, din cauza asta, să-ţi
povestesc mai departe ce s-a întâmplat cu cei doi copii. Am stat pe plugul meu
încă două ceasuri, cufundat în emoţiile picturale expuse fragmentar în
scrisoarea mea de ieri. Către seară iată că soseşte o femeie tânără, cu un
paner atârnat de braţ, se îndreaptă repede spre cei doi copii, care în tot
acest timp nu se mişcaseră de la locul lor, şi strigă de departe:
― Philipps, te-ai purtat foarte bine!
Femeia m-a salutat, eu i-am mulţumit, m-am ridicat, m-am
apropiat de dânsa şi am întrebat-o dacă e mama copiilor. Ea mi-a răspuns că da
şi, în timp ce dădea celui mai mare o jumătate de corn, l-a luat în braţe pe
cel mic şi l-a sărutat cu dragoste. Apoi mi-a spus:
― L-am lăsat pe cel mic în grija lui Philipps până mă
întorc din oraş, unde am fost cu băiatul meu cel mai mare să cumpăr pâine,
zahăr şi o cratiţă de lut pentru păsat.
Am văzut toate acestea în panerul al cărui capac căzuse.
― Vreau, îmi spuse ea, să-i fac diseară o supuşoară lui
Hans (acesta era numele celui mic); neastâmpăratul cel mare mi-a spart ieri
cratiţa tot certându-se cu Philipps pentru coaja de pe fundul cratiţei.
Am întrebat-o unde e cel mai mare şi de-abia sfârşi să-mi
spună că e pe câmp după nişte gâşte, că l-am şi văzut pe băieţaş venind în
goană şi aducându-i lui Philipps o vargă de alun. Am stat mai departe de vorbă
cu femeia şi am aflat că e fata învăţătorului şi că bărbatu-său a plecat în
Elveţia ca să ia în primire moştenirea rămasă de la un văr de-al lui.
― Au vrut să-l înşele, mi-a spus ea, şi nu i-au răspuns
la scrisori; atunci s-a dus chiar el. Numai de nu i s-ar fi întâmplat ceva pe
drum! N-am nici o veste de la dânsul.
Îmi venea greu să mă despart de femeie. Am dat câte un
ban copiilor şi i-am dat unul şi pentru cel mic, ca să-i cumpere din oraş un
corn la supă. Apoi ne-am despărţit.
Îţi spun drept, dragul meu, când gândurile mi se tulbură,
nimic nu-mi potoleşte mai mult zbuciumul din suflet decât privind o astfel de
fiinţă care, într-o tihnă fericită, trăieşte în cercul strâmt al existenţei ei,
îşi urmează viaţa de pe o zi pe alta, vede cum cad frunzele şi nu se gândeşte
decât că vine iarna.
De-atunci, am mai fost pe-acolo de multe ori. Copiii s-au
obişnuit cu mine. Le dau zahăr când beau cafea, şi seara împart cu ei pâinea cu
unt şi laptele acru. Duminica, le dăruiesc întotdeauna câte un ban şi, când nu
sunt acolo după liturghie, hangiţa are poruncă să le dea în locul meu.
Sunt prietenoşi şi-mi povestesc tot felul de lucruri. Mă
înveselesc mai cu seamă pasiunile lor şi simplele izbucniri ale dorinţei,
atunci când mai vin şi alţi copii din sat.
Mi-a trebuit multă osteneală până s-o conving pe femeie
că micuţii nu mă stânjenesc câtuşi de puţin.
30
mai
Ce ţi-am spus deunăzi despre pictură se potriveşte bineînţeles
şi la poezie. E vorba numai să recunoşti ce e foarte bun şi să îndrăzneşti să-l
exprimi. Iată deci, în puţine cuvinte, multe lucruri. Astăzi am văzut o scenă
care, descrisă simplu, ar înfăţişa cea mai frumoasă idilă din lume. Dar ce să
mai vorbim de poezie, de scene şi idile? Trebuie oare să ne gândim mereu la tot
felul de fleacuri, atunci când vrem să luăm parte la un fenomen al naturii?
Dacă după introducerea asta te aştepţi la ceva înalt şi
nobil, atunci te înşeli iarăşi. Cel care mi-a trezit entuziasmul şi simpatia e
un flăcău de pe aici... Ca de obicei, am să povestesc prost, şi tu, tot ca de
obicei, cred eu, ai să te gândeşti că întrec măsura. Tot Wahlheim, iarăşi
Wahlheim a scos la iveală aceste rarităţi.
Sub tei şedea o întreagă societate şi bea cafea. Din
pricină că nu-mi prea plăcea, am stat deoparte, sub un pretext oarecare.
Dintr-o casă vecină a ieşit un flăcău şi s-a apucat să
dreagă ceva la plugul pe care-l desenasem cu câteva zile înainte. Înfăţişarea
lui mi-a plăcut şi am intrat în vorbă cu el, întrebându-l de treburile lui. Am
făcut astfel cunoştinţă şi, după cum mi se întâmplă de obicei cu astfel de
oameni, ne-am împrietenit repede. Mi-a povestit că e în slujbă la o văduvă şi
că ea îl îngrijeşte foarte bine. După felul cum vorbea de dânsa şi cum o lăuda,
am putut să văd că-i este devotat cu trup şi suflet. Mi-a spus că nu mai e
tânără, că bărbatul dintâi s-a purtat rău cu ea şi că nu vrea să se mai mărite.
Din povestirile lui, se vedea limpede cât de frumoasă şi de fermecătoare i se
părea, cât de mult dorea ca văduva să-l aleagă, pentru ca să şteargă amintirea
urâtă a bărbatului ei dintâi, şi ar trebui să repet vorbă cu vorbă cele spuse
ca să-ţi dau o idee clară despre pornirea curată, dragostea şi fidelitatea
acestui om. Da, aş vrea să am darul celui mai mare poet ca să pot totodată
descrie în chip viu expresia gesturilor lui, armonia glasului, focul tainic al
privirilor sale. Nu, nu există cuvinte în stare să exprime delicateţea ce se
desprindea din toată fiinţa şi vorbele lui; tot ce-aş putea spune aici ar fi
greoi. M-a înduioşat mai ales cât de mult se temea el ca nu cumva să înţeleg
greşit legătura lui cu această femeie şi să am îndoieli asupra purtării ei. Cât
de frumos vorbea de chipul şi de trupul femeii aceleia care, fără să aibă
farmecul tinereţii, îl atrăgea cu putere şi-l înlănţuia, toate acestea nu le
pot repeta decât în adâncul sufletului. Niciodată n-am văzut atâta râvnă
stăruitoare şi atâta dorinţă înfocată îmbinate cu o asemenea puritate, ba chiar
pot spune că nici n-am visat vreodată că există. Nu mă mustra dacă îţi spun că
la amintirea acestei nevinovăţii şi a acestui adevăr tot sufletul mi se aprinde,
că imaginea acestei fidelităţi mă urmăreşte pretutindeni şi, parcă cuprins eu
însumi de dor, tânjesc şi mă mistui.
Am să caut s-o văd şi eu sau, când mă gândesc, mai degrabă
am să mă feresc s-o fac. E mai bine s-o văd cu ochii celui care o iubeşte;
poate că nu va apărea înaintea ochilor mei aşa cum mi se înfăţişează acum, şi
atunci de ce să-mi spulber o imagine frumoasă?
16 iunie
De ce nu-ţi scriu?... Întrebi şi totuşi eşti şi tu unul
dintre cei învăţaţi. Ar trebui să ghiceşti că mă simt bine şi chiar că...
Într-un cuvânt am făcut o cunoştinţă care mi-a aprins inima. Am... nu ştiu cum
să-ţi spun.
Să-ţi povestesc cu şarţ cum s-a întâmplat că am cunoscut
pe una dintre cele mai fermecătoare fiinţe, anevoie am să izbutesc. Sunt
mulţumit şi fericit, aşadar, nu sunt un bun istoric.
Un înger!... O, dar asta spune oricine despre iubita lui,
nu? Şi totuşi nu sunt în stare să-ţi descriu cât este de desăvârşită şi de ce
e desăvârşită! E destul să-ţi spun că mi-a cuprins tot sufletul.
Atâta simplitate alături de atâta înţelepciune, atâta
bunătate alături de atâta statornicie şi linişte sufletească într-o viaţă de
adevăr şi de fapte...
Tot ce-ţi spun aici despre ea sunt palavre fără rost,
simple abstracţii care nu exprimă nici o trăsătură a fiinţei ei... Altă dată...
nu, nu altă dată, chiar acum vreau să-ţi povestesc. Dacă nu spun acum, nu mai
spun niciodată. Pentru că, între noi fie vorba, de când am început să scriu, am
fost de trei ori gata-gata să las pana din mână, să poruncesc să pună şaua pe
cal şi să pornesc. Şi totuşi, azi-dimineaţă, m-am jurat că n-am să ies din
casă, şi cu toate acestea mă duc în fiecare clipă la fereastră să văd cât de
sus e încă soarele pe cer....
Nu m-am putut stăpâni, a trebuit să mă duc la ea. Acuma,
Wilhelm, sunt iarăşi acasă, vreau să mănânc ceva şi să-ţi scriu. Ce bucurie e
pentru sufletul meu s-o văd în mijlocul copiilor vioi şi drăguţi, în mijlocul
celor opt fraţi ai ei!...
Dacă am s-o ţin tot aşa, ai să ştii la sfârşit tot atât
de mult ca la început. Aşadar, ascultă; am să mă silesc să-ţi istorisesc totul
în amănunt.
Ţi-am scris deunăzi că l-am cunoscut pe administratorul
S... şi că el m-a rugat să-l vizitez în sihăstria sau mai degrabă în regatul
lui. Uitasem de asta şi poate că nu m-aş fi dus niciodată pe-acolo dacă
întâmplarea nu m-ar fi făcut să descopăr comoara care stă ascunsă în acest
târâm liniştit.
Tineretul de prin părţile astea pusese la cale un bal la
ţară, bal la care m-am hotărât să mă duc şi eu. Am invitat o fată de-aici,
bună, frumoasă, dar banală; ne-am înţeles să luăm o trăsură, să mergem toţi,
adică eu, dansatoarea mea şi verişoara ei, spre locul unde avea loc balul, iar
în drum s-o luăm şi pe Charlotte S...
― Ai să cunoşti o femeie frumoasă, îmi spuse fata care mă
însoţea, în timp ce străbăteam pădurea foarte rărită, spre pavilionul de
vânătoare.
― Bagă de seamă, spuse şi verişoara ei, să nu te
îndrăgosteşti.
― De ce? întrebai eu.
― Charlotte e logodită, răspunse ea, cu un om foarte cumsecade,
care acum a plecat să-şi descurce diverse treburi, fiindcă tatăl lui a murit.
Are să moştenească o avere frumuşică.
Vestea asta mă lăsă nepăsător.
Când am ajuns în faţa porţii, soarele mai avea vreun
sfert de ceas până să se coboare după deal. Era înăbuşitor de cald, şi fetelor
le era frică să nu vină o furtună, care părea că se îngrămădeşte la orizont în
nouraşii cenuşii şi ameninţători. Le-am amăgit teama cu o pretinsă
meteorologie, deşi începeam şi eu să presimt că petrecerea are să ne fie
tulburată.
M-am scoborât din trăsură. O slujnică a ieşit în poartă
şi ne-a rugat să aşteptăm o clipă, spunându-ne că domnişoara Lottchen vine
îndată. Am intrat în curte şi m-am îndreptat spre casa frumos clădită. Când am
urcat treptele şi am ajuns la uşă, în faţa ochilor mei s-a desfăşurat cea mai
încântătoare privelişte pe care am văzut-o vreodată. În odaia de la intrare,
şase copii între unsprezece şi doi ani se îngrămădeau în jurul unei fete bine
împlinite, nu prea înaltă, într-o rochie albă, simplă, cu funde roze la braţe
şi la piept. Ţinea în mână o pâine neagră şi tăia pentru fiecare copil câte o
felie, pe măsura vârstei şi a poftei lui de mâncare. Fiecăruia i-o dădea cu
dragoste şi fiecare striga: „Mulţumesc!” nestingherit, ridicându-şi mânuţele cu
mult înainte de a fi tăiată pâinea, apoi se îndepărta sărind sau, dacă avea o
fire mai potolită, se ducea liniştit la poartă pentru a-i vedea pe străinii din
trăsura cu care trebuia să plece Lotte.
― Vă rog să mă iertaţi, spuse ea, că v-am făcut să vă
osteniţi până aici şi le-am lăsat pe fete să aştepte. Cu îmbrăcatul şi cu
aranjarea treburilor casei pe timpul cât am să lipsesc, am uitat să dau
copiilor gustarea de după-amiază şi ei nu vor să capete pâinea decât din mâna
mea.
I-am făcut un compliment banal. Întregul meu suflet îi
contempla făptura, vorba şi gesturile; abia când dădu fuga în odaie să-şi ia
mănuşile şi evantaiul am avut răgazul să mă smulg din surprinderea mea. Copiii
mă priveau de la oarecare distanţă şi cam pieziş. M-am îndreptat spre cel mai
mic, care avea o figură foarte plăcută. El se trase înapoi. Tocmai atunci intră
Lotte, şi îi spuse:
― Louis, dă-i verişorului mâna.
Băieţaşul dădu mâna cu multă voie bună; eu nu m-am putut
opri şi l-am sărutat, cu tot năsucul lui cam murdar.
― Verişor? întrebai eu, în timp ce întindeam fetei mâna.
Credeţi că merit fericirea să vă fiu rudă?
― O, răspunse ea cu un zâmbet glumeţ, avem o mulţime de
veri şi m-ar întrista dacă aţi fi cel mai rău dintre ei.
La plecare, Lotte îi spuse Sophiei, surorii celei mai
mari după ea, o fată de vreo unsprezece ani, să aibă grijă de copii şi să dea
din partea ei bună seara tatălui lor când are să vină de la plimbare. Pe
copii îi îndemnă să asculte de Sophie ca de ea însăşi, ceea ce câţiva dintre ei
făgăduiră sus şi tare. Dar o blondină obraznică, de vreo şase ani, spuse:
― Degeaba, Lottchen, tot tu ne eşti mai dragă.
Cei doi băieţi mai mari se urcaseră dinapoia trăsurii şi,
la rugămintea mea, Lotte le dădu voie să meargă cu noi până la intrarea în
pădure, dacă făgăduiesc că n-au să se certe şi au să se ţină bine, ca să nu
cadă.
Abia ne aşezarăm ca lumea, şi fetele, după ce se salutaseră,
începuseră să şi facă remarci cu privire la rochii şi mai ales la pălării;
trecând în revistă şi societatea pe care se aşteptau s-o găsească la bal, când
Lotte porunci vizitiului să oprească şi spuse fraţilor ei să coboare. Aceştia
vrură să-i sărute încă o dată mâna; cel mai mare făcu asta cu tandreţe, aşa cum
îi stă bine unui băiat de cincisprezece ani, iar celălalt cu pasiune şi
zburdălnicie. Lotte îi puse pe copii să dea bună seara din nou şi pornirăm mai
departe.
Verişoara o întrebă dacă a sfârşit de citit cartea pe
care i-o trimisese cu câteva zile mai înainte.
― Nu, spuse Lotte, nu-mi place, pot să ţi-o înapoiez.
Nici cealaltă, pe care mi-ai dat-o mai demult, nu mi-a plăcut.
M-am mirat când, după ce am întrebat-o ce cărţi erau, ea
mi-a răspuns...*
* Ne vedem nevoiţi să suprimăm
acest pasaj al scrisorii, pentru a nu supăra pe nimeni, deşi, de fapt, un autor
nu trebuie să ia în seamă părerea unei fiinţe tinere şi nestatornice (n.a.).
Găseam atât de multă personalitate în tot ce spunea! Cu
fiecare vorbă vedeam cum farmece noi, noi raze ale spiritului răsăreau din
trăsăturile feţei ei, care încetul cu încetul păreau că se luminează de
mulţumire, fiindcă simţea că o înţeleg.
― Când eram mai tânără, spuse ea, romanele îmi plăceau
mai mult decât orice. Cea mai mare bucurie a mea era să mă retrag duminica
într-un colţ şi să iau parte din toată inima la fericirile şi nefericirile vreunei
Miss Jenny (1). Nu zic că acum romanele nu-mi mai fac nici o plăcere; dar
fiindcă citesc atât de rar o carte, vreau cel puţin să fie ceva după gustul
meu. Şi autorul cel mai drag e acela în care regăsesc lumea mea, în care
întâmplările seamănă cu cele din jurul meu şi a cărui povestire e pentru mine
tot atât de interesantă şi de sinceră ca şi viaţa mea de acasă, care, fără
îndoială, nu e un paradis, dar totuşi, luată în întregimea ei, e un izvor de
nespusă mulţumire.
Mă sileam să-mi ascund emoţia pricinuită de aceste vorbe.
Totuşi, n-am izbutit multă vreme; căci, auzind-o pomenind în treacăt, cu atâta
justeţe de vicarul din Wakefield(2) şi de ...*, nu m-am mai putut stăpâni şi
i-am spus tot ce trebuia să-i spun. Abia după câtva timp, când Lotte a început
să vorbească şi cu ceilalţi, am observat că aceştia stătuseră lângă noi toată
vremea, cu ochii deschişi, dar ca şi cum n-ar fi fost acolo. Verişoara se uită
la mine de mai multe ori, cu o mutră ironică, dar mie nu-mi păsa deloc.
* S-au lăsat şi
aici la o parte numele câtorva autori compatrioţi. Aceia care împărtăşesc
preferinţele Lottei vor simţi în inima lor despre ce e vorba atunci când vor
citi aceste rânduri, iar ceilalţi n-au nevoie să ştie (n.a.).
Conversaţia se opri acuma asupra plăcerii pe care o dă
dansul.
― Dacă pasiunea aceasta e o greşeală, spuse Lotte, vă
mărturisesc că nu cunosc ceva mai presus decât dansul. Când mă frământă ceva şi
mă aşez la pianul meu dezacordat, ca să cânt un contradans, mă simt iarăşi
bine.
Pe când rostea aceste vorbe, ce mult mă desfătam privind
în ochii ei negri! Tot sufletul meu era atras de buzele-i vioaie şi de obrajii
ei plini de sănătate şi, cufundat pe de-a-ntregul în minunatul tâlc al celor
spuse de ea, adeseori nici nu auzeam cuvintele pe care le întrebuinţa! Toate
acestea ţi le închipui, fiindcă mă cunoşti. În sfârşit, când am ajuns la
pavilionul unde avea loc balul, m-am scoborât din trăsură, mişcându-mă ca
într-un vis, şi în timp ce seara se lăsa, eram atât de pierdut în visuri, încât
abia auzeam muzica răsunând în sala luminată din faţa mea.
Cei doi fraţi Audran şi un oarecare N.N. — cine mai poate
ţine minte toate numele! — care erau partenerii verişoarei şi ai Lottei, ne
întâmpinară la coborârea din trăsură, îşi luară în primire domnişoarele, iar eu
o însoţii sus pe a mea.
Ne înlănţuirăm în menuete. Am invitat fetele rând pe
rând; şi tocmai cele mai nesuferite nu puteau să se hotărască să întindă mâna
şi să încheie dansul. Lotte şi partenerul ei începură un dans englezesc. Îţi
închipui ce bucurie pe mine când ea ne luă şi pe noi la rând! Trebuie s-o vezi
dansând! Participă la dans cu toată inima şi cu tot sufletul; tot trupul său e
o armonie; e atât de fără grijă, atât de sinceră, ca şi când asta ar fi
într-adevăr totul, ca şi când n-ar mai cugeta la nimic şi n-ar mai simţi
altceva; şi sigur că în clipele acelea orice altceva dispare din jurul ei.
Am rugat-o să-mi acorde al doilea contradans; ea mi l-a
acordat pe al treilea şi m-a încredinţat cu cea mai drăgălaşă francheţe din
lume că dansul german îi place foarte mult.
― Aici e moda, spuse ea, ca fiecare pereche care e
împreună să rămână împreună la dansul german, şi partenerul meu valsează prost,
aşa că e mulţumit când îl las în pace. Partenera dumitale nici ea nu poate şi
nici nu vrea să valseze, iar dumneata am văzut că te pricepi. Dacă vrei să fii
cu mine la dansul german, atunci du-te şi mă cere partenerului meu, iar eu mă
duc la partenera dumitale.
I-am dat mâna şi am făcut în aşa fel ca partenerul ei să
stea cu domnişoara mea.
Şi atunci am început! Şi câtva timp ne-am desfătat cu
feluritele încolăciri ale braţelor. Cu cât farmec, cu câtă uşurinţă se mişca!
Şi când am ajuns la vals şi am prins sa ne învârtim unii împrejurul altora ca
sferele, s-a iscat la început o oarecare învălmăşeală, fiindcă prea puţini ştiu
să valseze bine. Noi, mai cuminţi, i-am lăsat să se potolească, şi, când cei
nepricepuţi s-au dat la o parte, am început să dansăm, ţinându-ne bine, noi şi
încă o pereche, Audran şi dansatoarea lui. Niciodată n-am izbutit aşa de bine!
Nu mai eram om! Să ai în braţe cea mai drăgălaşă fiinţă şi să zbori cu ea ca o
furtună, până când totul împrejur dispare... Wilhelm, ca să fiu cinstit,
trebuie să-ţi spun că m-am jurat că fata pe care voi iubi-o şi asupra căreia aş
avea vreun drept nu va trebui să danseze cu altcineva, chiar dacă ar trebui să
pier din pricina asta. Tu mă înţelegi!
Ocolirăm de câteva ori sala, ca să mai răsuflăm. Apoi ea
se aşeză; portocalele puse deoparte de mine, şi care acum erau singurele ce mai
rămăseseră, avură un efect minunat, atâta doar că îmi părea rău pentru fiecare
felie dată de Lotte din politeţe unei vecine necuviincioase.
La al treilea dans englez, noi eram perechea a doua. În
timp ce dansam înşiruiţi unii după alţii şi eu mă agăţam cu nespusă dragoste de
braţul şi de ochii ei, ce exprimau cea mai curată şi mai sinceră mulţumire,
trecurăm pe lângă o doamnă pe care o remarcasem din cauza feţei sale foarte
drăgălaşe, deşi nu tocmai tinere. Ea o privi zâmbind pe Lotte, ridică un deget
ameninţător şi rosti numele de Albert de două ori, cu mult înţeles.
― Cine e Albert, am apus eu, dacă nu e prea îndrăzneţ din
parte-mi să întreb?
Tocmai era gata să răspundă, când a trebuit să ne despărţim
pentru a executa una din figurile dansului. În timp ce treceam aşa unul prin
faţa celuilalt, fruntea ei mi se păru, o clipă, îngândurată.
― De ce să mă ascund? rosti ea când îmi întinse iarăşi
mâna. Albert e un om de treabă, cu care sunt logodită.
Pentru mine asta nu era o noutate (deoarece fetele îmi
povestiseră pe drum) şi totuşi era ceva nou, fiindcă nu făcusem legătura între
vestea asta şi ea care, în atât de scurtă vreme, îmi devenise atât de
preţioasă. M-am zăpăcit, n-am mai luat seama şi am înaintat greşit, aşa încât
s-a iscat învălmăşeală şi a fost nevoie ca Lotte să mă tragă şi să mă împingă,
pentru ca lucrurile să se îndrepte repede.
Dansul încă nu se sfârşise, şi fulgerele, pe care de mult
le văzusem sclipind în zare şi pe care eu le luasem drept fulguraţii
inofensive, începură să devină tot mai puternice, apoi tunetul acoperi muzica.
Trei domnişoare fugiră din rând, urmate de partenerii lor; dezordinea se
întinse şi muzica încetă. Atunci când o nenorocire sau o spaimă ne surprinde în
mijlocul unei bucurii, e firesc ca impresia asupra noastră să fie mai puternică
decât de obicei, în parte din pricina contrastului care se face simţit atât de
viu, în parte, şi în măsură mai mare, din pricină că simţurile noastre sunt mai
treze şi deci primesc orice impresie cu mai multă repeziciune. Acestor cauze
trebuie să atribui strâmbăturile ciudate pe care le făceau unele domnişoare.
Una, mai cuminte, se aşeză într-un colţ, cu spatele la fereastră, şi îşi astupă
urechile. Alta îngenunche în faţa celei dintâi, ascunzându-şi capul în poalele
ei. A treia se ghemui între ele, şi îşi îmbrăţişă surioarele plângând amarnic.
Câteva voiau să plece acasă, altele, care ştiau încă şi mai puţin ce făceau, nu
mai aveau putere să se împotrivească îndrăznelii tinerilor noştri lacomi,
foarte ocupaţi, după cât se părea, să prindă de pe buzele frumoaselor nenorocite
toate rugăciunile sfioase, hărăzite cerului. Câţiva domni se coborâră să fumeze
o clipă în linişte; restul societăţii n-avu nimic împotrivă atunci când gazdei
îi veni buna idee de a ne pune la îndemână o odaie cu obloane şi perdele. Cum
am ajuns acolo, Lotte a şi început să rânduiască scaunele în cerc, iar când, la
rugămintea ei, toţi se aşezară, propuse să jucăm ceva.
Văzui pe mulţi care, în nădejdea unui gaj savuros, îşi
rotunjeau botişorul şi întindeau mâinile.
― Jucăm numărătoarea, spuse Lotte. Fiţi atenţi! Eu mă
plimb în cerc de la dreapta la stânga. Voi număraţi unul după altul, tot în
cerc, şi fiecare spune numărul care vine la rând, dar trebuie să iasă ca din
puşcă, şi cel care şovăie sau greşeşte primeşte o palmă. Şi tot aşa până la o
mie.
Era într-adevăr foarte amuzant. Lotte se învârtea în
cerc, cu braţele deschise. „Unu!” striga primul, vecinul lui: „Doi!” apoi:
„Trei!” următorul şi aşa mai departe. Ea începu să meargă mai repede, tot mai
repede. Unul se încurcă, poc! o palmă, şi pe când toţi râd, următorul se
încurcă şi el, poc! şi din ce în ce mai repede. Am căpătat şi eu două palme, şi
mi s-a părut, cu lăuntrică mulţumire, că erau mai tari decât cele pe care le
dădea celorlalţi. Un râs şi o larmă generală făcură ca jocul să se sfârşească
înainte de a se fi ajuns la o mic. Perechile se retraseră fiecare într-un colţ.
Furtuna trecuse. Eu am urmat-o pe Lotte în sală. În timp ce ne îndreptam
într-acolo, îmi spuse:
― Palmele te-au făcut să uiţi şi de furtună şi de toate!
N-am putut să-i răspund nimic. Ea a continuat:
― Eram una din cele mai fricoase, dar arătându-mă
indiferentă ca să le dau curaj celorlalţi, am căpătat şi eu curaj.
Ne apropiarăm de fereastră. Tunetul se mai auzea din când
în când, ploaia fermecătoare răpăia pe câmp, şi o mireasmă ce ne înviora se
înălţa din aerul cald către noi. Lotte se sprijini în coate, privirea ei scruta
întunericul. Apoi se uită spre cer şi la mine. Ochii îi erau plini de lacrimi.
Mă apucă de mână şi spuse:
― Klopstock!
Mi-am adus aminte imediat de splendida odă(3) la care se
gândise şi m-am scufundat în şuvoiul de sentimente pe care mi-l stârnise
rostind acest nume.
Nu m-am putut stăpâni. M-am aplecat, i-am sărutat mâna plângând de
bucurie. Şi m-am uitat din nou în ochii ei... O, suflet ales! Dacă ai fi văzut
divinizarea ta în această privire! Aş vrea să nu mai aud niciodată numele tău,
atât de des pângărit!
(1) Referire la unul dintre romanele sentimental-moralizatoare ale timpului.
(1) Referire la unul dintre romanele sentimental-moralizatoare ale timpului.
(2) Personaj principal din romanul omonim al
scriitorului englez Oliver Goldsmith (1729-1774).
(3) Este vorba de cunoscuta odă a
poetului german Friedrich Gottlieb Klopstock (1724-1803) intitulată Sărbătoarea primăverii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu