O poveste a lui Stanislaw Lem

Povestea prinţului Ferriţius şi a prinţesei Cristala

Regele Blindatus avea o fată a cărei frumuseţe întrecea strălucirea bijuteriilor coroanei; flăcările aruncate de chipul ei ca oglinda întunecau ochii şi mintea, iar când se plimba, până şi din fierul cel mai obişnuit săreau scântei electrice. Vestea despre ea ajunsese până la cei mai îndepărtaţi aştri. Despre ea auzi şi Ferriţius, moştenitorul tronului ionizilor, şi fu cuprins de dorinţa de a se uni cu ea pe veci, şi nimeni şi nimic să nu-i mai poată despărţi. Când îşi destăinui gândul tatălui său acesta se întristă foarte tare şi spuse:

— Fiul meu, nebunească hotărâre luat-ai. Să ştii că niciodată nu se va-mplini!

— De ce, iubite tată şi rege? – întrebă Ferriţius îngrijorat, la auzul acestor cuvinte.

— Nu ştii oare – spuse regele – că prinţesa Cristala a jurat să nu se mărite cu nimeni altcineva decât cu o faţă palidă?

— Cu o faţă palidă! – strigă Ferriţius. Ce-o mai fi şi asta? N-am mai auzit despre o asemenea fiinţă!

— Tocmai asta-i greşeala ta, fiule – răspunse regele. Află deci că această rasă a galaxiei s-a născut pe cât de tainic, pe atât de ruşinos. Asta s-a întâmplat pe vremea când stricarea a cuprins corpurile cereşti: în ele au apărut vapori şi amestecuri umede-reci din care s-a născut neamul feţelor palide. Dar nu dintr-o dată. La început au fost ca un fel de mucegai şi se târau; apoi s-au revărsat din ocean pe pământ, devorându-se unul pe altul. Şi cu cât devorau mai mult, cu atât se înmulţeau mai tare. Până la urmă s-au ridicat în picioare, după ce şi-au atârnat conţinutul lor lipicios pe schele de calcar, şi au început să construiască maşini. Din aceste strămaşini s-au născut maşinile inteligente, care, la rândul lor, au creat maşini înţelepte, iar acestea au născocit maşini perfecte, căci atât atomul, cât şi galaxia sunt o maşină, şi în afară de maşină, care este veşnică, nu există nimic.

— Amin! – răspunse Ferriţius maşinal, cuvântul fiind o simplă formulă religioasă.

— Neamul acesta de păstoase feţe palide s-a ridicat până la urmă şi în cer, pe aripile maşinilor – continuă bătrânul rege – schingiuind metalele nobile, chinuind dulcea electricitate şi depravând energia nucleară. Strămoşul neamului nostru, marele Calculator Genetoforius, înţelese cât se poate de bine că feţele palide cam întrecuseră măsura. Şi atunci începu să le explice acestor tirani dibaci cât de ruşinoasă este fapta lor, când pătează nevinovăţia înţelepciunii cristalelor, înhămând-o la îndeplinirea scopurilor lor josnice, când înrobesc maşinile împotriva voinţei acestora, dar nu găsi ascultare. El le vorbi despre etică, însă feţele palide îi răspunseră că este rău programat. Atunci strămoşul nostru creă algoritmul electroîntrupării şi cu mare trudă întemeie neamul nostru, scoţând în acest fel maşinile din ghearele sclaviei feţelor palide. Înţelegi, deci, fiule, că nu poate fi vorba de pace sau unire între noi şi ei. Noi vieţuim sunând, scânteind şi radiind, iar ei bâlbâindu-se, plescăind şi poluând. Chiar şi la noi se mai iscă câte o nebunie. O asemenea scrânteală s-a furişat în mintea Cristalei şi i-a întunecat puterea de a deosebi binele de rău. De atunci nu primeşte pe niciunul dintre cei care vin să-i ceară mâna radioactivă, dacă nu spune că este o faţă palidă. Şi dacă spune că este, atunci îl pofteşte în palatul pe care i l-a dăruit tatăl ei, regele Auranţius, şi cercetează adevărul spuselor sale. Dacă descoperă că a minţit îl dă pe mâna călăului. Palatul ei este plin cu grămezi de schelete, la vederea cărora îţi îngheaţă sângele, atât de crud se poartă această nebună cu îndrăzneţii care visează la mâna ei. Renunţă deci la gândurile tale, fiule, şi mergi în pace!

Prinţul se înclină în faţa regelui, tatăl său, apoi se îndepărtă în tăcere. Dar gândul la Cristala nu-l părăsea, şi cu cât se gândea mai mult la ea, cu atât o dorea mai tare. Într-o zi îl chemă la sine pe Polifazius, Marele Meşter al Coroanei, şi, destăinuindu-şi jarul din suflet, spuse:

— Înţeleptule! Dacă nici tu nu m-ajuţi, nimeni altul n-o să mă mai poată ajuta, şi atunci numărate fi-vor zilele mele, căci nu mă va mai bucura nici strălucirea emisiilor infraroşii, nici ultravioletul baletelor cosmice, şi voi pieri dacă nu mă voi uni cu minunata Cristala!

— Slăvite prinţ – răspunse Polifazius – n-am să-ţi refuz cererea, dar trebuie s-o repeţi de trei ori, ca să ştiu dacă aceasta este voinţa ta nestrămutată.

Ferriţius îşi repetă hotărârea de trei ori şi atunci Polifazius spuse:

— Stăpâne, nu există altă cale decât să te înfăţişezi înaintea prinţesei travestit în faţă palidă!

— Bine, fă-mă atunci să fiu ca unul din ei! – strigă Ferriţius.

Văzând că dragostea întunecase mintea tânărului. Polifazius se înclină adânc în faţa lui şi o porni spre laboratorul său, unde începu să pregătească şi să fiarbă tot felul de cleiuri cleioase şi ape apoase. Apoi trimise o slugă la palatul regelui, spunându-i:

— Dacă prinţul nu şi-a schimbat hotărârea, spune-i să vină la mine.

Ferriţius alergă îndată. Înţeleptul Polifazius îi unse trupul de oţel cu noroi şi îl întrebă:

— O, prinţe, să continui tot aşa?

— Fă ce ştii! – îi spuse Ferriţius.

Atunci înţeleptul luă un bulgăre mare alcătuit din tot felul de necurăţenii uleioase, praf stătut şi unsori lipicioase, scoase din măruntaiele celor mai vechi maşini, murdări cu el pieptul boltit al prinţului şi îi mâzgăli groaznic faţa lui strălucitoare şi fruntea albă, încât toate părţile corpului încetară să mai scoată sunete plăcute şi ajunseră asemenea nămolului uscat. Apoi înţeleptul luă nişte cretă, o sfărâmă, o amestecă cu praf de rubin şi cu ulei galben, şi din toate astea meşteri alt bulgăre; cu el îl polei pe Ferriţius din cap până în picioare, acoperindu-i ochii cu o umezeală dezgustătoare, făcându-i un trunchi în formă de pernă şi nişte obraji bombaţi. Din coca asta de cretă îi mai puse ici şi colo tot felul de ciucuri şi franjuri, iar la urmă fixă pe capul lui de cavaler un smoc de păr bătând în culoarea ruginei. Ducându-l în faţa oglinzii de argint, îi spuse:

— Priveşte!

Ferriţius se uită în oglindă şi începu să tremure, căci nu se văzu pe sine, ci o lighioană, o dihanie care semăna leit cu o faţă palidă. Avea privirea umedă ca un păienjeniş vechi în ploaie, un smoc de păr ruginiu pe cap, făcut dintr-un aluat greţos de-ţi venea leşin, iar când se mişca, corpul lui tremura ca o piftie râncedă, încât, până la urmă, plin de scârbă, Ferriţius strigă:

— Înţeleptule, ai înnebunit? Ia numaidecât de pe mine noroiul ăsta negru de dedesubt şi ăsta alb-palid de deasupra şi scoate-mi şi perii ăştia ruginii cu care mi-ai pocit capul sunător, altfel prinţesa o să se scârbească pe veci de mine dacă o să mă vadă în halul ăsta!

— Te înşeli, prinţe – răspunse Polifazius. Tocmai asta e nebunia ei, că ia urâciunea drept frumuseţe şi frumuseţea drept urâciune. Numai sub forma asta poţi să ajungi s-o vezi pe Cristala...

— Atunci aşa să fie! – spuse Ferritius.

Înţeleptul mai îmbină cinabru cu mercur şi umplu cu acest amestec patru băşici pe care le ascunse sub mantia prinţului. Luă nişte burdufuri, le umplu cu nişte duhori luate dintr-o veche văgăună şi le ascunse la pieptul prinţului, turnă apoi apă limpede, otrăvitoare, în şase ţevi mici de sticlă, două i le puse la subsuori, două în mâneci şi două în ochi, iar la urmă îi vorbi aşa:

— Ascultă şi ţine minte tot ce-ţi spun, altfel vei pieri! Prinţesa o să te pună la încercare, ca să-şi dea seama de adevărul spuselor tale. Dacă va scoate o sabie şi-ţi va porunci să te crestezi cu ea, atunci apasă pe ascuns şi băşica de cinabru, pentru ca lichidul roşu să curgă din ea pe tăişul sabiei, iar când prinţesa o să te întrebe ce lichid e ăsta, tu să-i răspunzi: "Sânge!" Pe urmă prinţesa o să-şi apropie faţa ei semănând cu o tavă de argint de faţa ta. Tu apasă-ţi atunci pieptul, ca să iasă aerul din burdufuri. Ea o să te întrebe ce adiere este asta. Tu să-i răspunzi: "Răsuflarea!" Atunci prinţesa o să se prefacă a fi tare mânioasă şi va porunci să fii tăiat. Tu pe dată să pleci capul, chipurile în semn de supunere, şi apa o să-ţi curgă din ochi. Când o să te întrebe ce este asta, să-i răspunzi: "Lacrimi!" Poate că atunci se va îndupleca şi-ţi va acorda mâna ei. Dar, oricum, asta nu e sigur; mai sigur e că vei pieri.

— O înţeleptule! – strigă Ferriţius. Şi dacă o să-mi pună întrebări şi o să vrea să ştie care sunt obiceiurile feţelor palide, cum se nasc, cum se iubesc şi cum trăiesc, atunci ce să-i răspund?

— Pe drept cuvânt, nu există altă cale – zise Polifazius – decât să-ţi legi soarta de a mea. O să iau chipul unui neguţător din altă galaxie, cel mai bine din cea nespiralată, pentru că cei de pe acolo sunt graşi, iar eu trebuie să ascund sub haine o mulţime de cărţi în care e cuprinsă toată ştiinţa despre nemaipomenitele obiceiuri ale feţelor palide. Pe tine nu te-aş putea învăţa, deşi aş vrea, pentru că ştiinţa aceasta este împotriva naturii. Ei fac totul pe dos, în mod neplăcut, lipicios şi atât de neispititor cum nici nu-ţi poţi închipui. Eu am să iau cărţile necesare, iar tu dă poruncă croitorului palatului să-ţi croiască din tot felul de ţesături şi împletituri un veşmânt de faţă palidă, căci o să pornim îndată. Şi oriunde ne vom duce, n-am să te părăsesc, ca să ştii ce ai de făcut şi de vorbit.

Ferriţius, bucuros, porunci să i se croiască haine de faţă palidă şi, când acestea fură gata, se minună din cale-afară; hainele îi acopereau aproape întregul corp, ba croite ca nişte conducte, ba împreunate cu nişte bumbi, cârlige şi şnuruleţe. Croitorul fu nevoit să alcătuiască instrucţiuni foarte amănunţite ca să ştie cum să scoată de pe el toate bulendrele acelea când va veni vremea. La rândul său, înţeleptul se îmbrăcă în haine de neguţător şi ascunse sub ele cărţi groase, savante, tratând despre obiceiurile feţelor palide. Din drugi de fier porunci să se facă o cuşcă de şase stânjeni în lung şi şase în lat, îl închise în ea pe Ferriţius şi amândoi o porniră la drum cu astronava regală. Când ajunseră la graniţele împărăţiei lui Auranţius, înţeleptul în haine de negustor se opri în piaţa unui oraş şi începu să strige în gura mare că a adus din ţări îndepărtate o tânără faţă palidă pe care o vinde oricui vrea s-o cumpere. Slugile duseră această veste prinţesei, care, foarte mirată, le spuse:

— De bună seamă că e o mare şarlatanie, dar n-am să mă las înşelată de acest negustor, căci nimeni nu ştie despre feţele palide ceea ce ştiu eu. Spuneţi-i să vină la palat şi să mi-o arate.

Slugile îl aduseră pe negustor la palat unde venerabilul bătrân se opri în faţa prinţesei, împreună cu cuşca târâtă de sclavii lui. În cuşcă se afla, chipurile, faţa palidă, cu chipul de culoarea cretei amestecată cu pirită, cu ochii ca mucegaiul umed şi cu picioarele ca nişte burlane. Privind-o pe prinţesă şi zărindu-i chipul, care părea că sună, ochii lucind ca nişte uşoare descărcări electrice, Ferriţius, simţi cum inima începe să-i bată în piept nebuneşte.

"Cu adevărat arată ca o faţă palidă!" – îşi zise prinţesa. Apoi, întorcându-se spre negustor, spuse cu glas tare:

— Mult trebuie să te fi trudit, bătrâne, până ce-ai meşterit din nămol păpuşa asta, frecând-o cu praf do cretă, ca să mă păcăleşti. Dar să ştii că eu cunosc toate tainele neamului puternicelor feţe palide, şi când îţi voi da pe faţă înşelătoria, voi porunci să fii tăiat şi tu şi creatura ta!

Înţeleptul răspunse:

— Prinţesă Cristala, cel pe care-l vezi în cuşcă este atât de adevărat pe cât de adevărată poate fi numai o faţă palidă; l-am cumpărat în schimbul a cinci mii de hectare de câmp nuclear de la nişte piraţi astrali şi dacă asta îţi va fi voia, ţi-l dăruiesc căci nu am altă dorinţă decât să-ţi bucur inima!

Prinţesa ceru atunci o sabie şi o băgă printre gratii în cuşcă. Prinţul îi prinse tăişul, sfâşiindu-şi cu el hainele până ce atinse băşica, iar cinabrul se vărsă, înroşind sabia.

— Ce-i asta? – întrebă prinţesa, iar Ferriţius răspunse:

— Sânge!

Atunci prinţesa porunci să se deschidă cuşca, intră cu curaj înăuntru şi îşi apropie faţa de cea a lui Ferriţius. Apropierea chipului ei îi ameţi cugetul, dar înţeleptul îi făcu un semn de departe şi prinţul apăsă burdufurile; din ele ieşi aerul stătut, iar când prinţesa întrebă:

— Ce-i adierea asta?

Ferriţius răspunse:

— Răsuflarea!

— Eşti, cu adevărat, un meşter dibaci – spuse prinţesa negustorului, ieşind din cuşcă – dar m-ai înşelat, aşa că ai să pieri şi tu, şi păpuşa ta!

Atunci înţeleptul plecă capul, cuprins parcă de mare jale, iar când prinţul făcu şi el la fel, din ochi începură să-i cadă picături limpezi. Prinţesa întrebă:

— Ce-i asta?

Ferriţius îi răspunse:

— Lacrimi!

Atunci ea îl mai întrebă:

— Cum te numeşti, tu, care zici că eşti o faţă palidă din ţări îndepărtate?

— O, prinţesă, mă numesc Myamlak şi nu-mi doresc nimic altceva decât să mă unesc cu tine, precum aluatul cu apa, aşa cum e obiceiul neamului meu – răspunse Ferriţius cu vorbele pe care le învăţase de la înţelept. M-am lăsat înadins răpit de piraţi şi i-am rugat să mă vândă acestui negustor care se îndrepta către ţara ta. Sunt plin de recunoştinţă faţă de persoana lui metalică pentru că m-a adus aici, căci sunt plin de dragoste pentru tine aşa cum balta e plină de noroi.

Tare se mai miră prinţesa, căci Ferriţius vorbea întocmai ca o faţă palidă, de aceea îl întrebă:

— Spune-mi tu, care-ţi zici Myamlak faţă palidă, ce fac fraţii tăi în timpul zilei?

— O, prinţesă – răspunse Ferriţius – dimineaţa se înmoaie în apă curată, se stropesc cu ea, ba îşi mai şi toarnă apă în ei, căci asta le face mare plăcere. Apoi umblă de colo-colo, legănându-se, clipocind şi plescăind, iar când îi întristează ceva, atunci tremură şi din ochi le curge apă sărată, iar când îi bucură ceva, atunci iar tremură, dar ochii le rămân uscaţi. Strigătele umede le numim plâns, iar pe cele uscate, râs.

— Dacă e aşa cum spui – zise prinţesa – şi dacă-ţi place atât de mult apa, asemenea fraţilor tăi, atunci am să poruncesc să fii aruncat în lacul palatului meu, ca să te saturi de apă, şi am să spun să-ţi atârne plumb de picioare, ca să nu ieşi deasupra înainte de vreme.

— O, prinţesă – răspunse Ferriţius, povăţuit de către înţelept – dacă vei face aşa, voi pieri, căci deşi în noi există apă, nu putem sta mai mult decât o clipă sub ea, altfel nu ne rămâne decât să rostim ultimele cuvinte, "bul-bul-bul", cu care ne luăm rămas bun de la viaţă.

— Dar ia spune-mi, Myamlak, cum dobândeşti energia care-ţi trebuie ca să poţi umbla, clipocind, plescăind şi legănându-te de colo până colo? – întrebă prinţesa.

— Prinţesă – răspunse Ferriţius – acolo unde trăiesc, în afară de feţele palide ca mine, mai există şi şi alte făpturi, care umblă de obicei în patru labe, pe care le înţepăm ici şi colo, până pier. Trupurile lor moarte le tăiem sau le măcinăm, apoi le prăjim sau le fierbem, după care ne umplem cu ele trupul nostru. Noi cunoaştem trei sute şaptezeci şi şase de feluri de a ucide şi douăzeci şi opt de mii cinci sute nouăzeci şi şapte de reţete de preparare a celor ucişi, pentru ca introducerea lor în corpurile noastre prin orificiul numit gură să ne facă mare plăcere. Arta de preparare a vietăţilor ucise este mai renumită în ţara noastră decât astronautica. Ea se numeşte gastronautică sau gastronomie, şi n-are nimic comun cu astronomia.

— Asta înseamnă că vă jucaţi de-a cimitirul, făcând din voi înşivă cavouri pentru confraţii voştri patrupezi? – întrebă prin surprindere prinţesa, dar Ferriţius, urmând învăţătura dată, zise:

— O, prinţesă, nu e o jucărie, ci o necesitate, căci viaţa se hrăneşte cu viaţă şi numai de nevoie ne îndeletnicim cu asta.

— Dar ia spune-mi Myamlak, faţă palidă, cum vă confecţionaţi voi urmaşii? – întrebă prinţesa.

— Nu-i confecţionăm deloc – răspunse Ferriţius – ci îi programăm prin metoda statistică, pe baza procesului Mark, adică stochastic, perfect, deşi probabilistic. Şi facem asta fără voia noastră, ocazional, gândindu-ne la tot felul de alte lucruri în afară de programarea statistică, neliniară şi algoritmică, deşi programarea tocmai atunci are loc, în mod spontan, de la sine şi automat. Suntem alcătuiţi în aşa fel ca fiecare faţă palidă să se străduiască să-şi programeze urmaşii, căci asta îi face plăcere, dar programarea se face neprogramând, şi mulţi fac tot ce le stă în putinţă ca din această programare să nu iasă nimic.

— Foarte ciudat – spuse prinţesa, a cărei ştiinţă era mai puţin adâncă decât a înţeleptului Polifazius –— deci cum faceţi voi, de fapt, toate astea?

— O, prinţesă – răspunse Ferriţius. Avem aparaturi corespunzătoare, construite pe principiul cuplajului turnant. Aparatele astea sunt din punct de vedere tehnic o adevărată minune, pentru că de ele se poate folosi chiar şi cel mai mare cretin. Dar ca să-ţi explic mai pe larg metodele pe care le folosim, ar trebui să vorbesc foarte mult, căci nu e simplu deloc. În esenţă totul pare foarte ciudat, având în vedere că nu noi am născocit aceste metode. Sunt însă destul de plăcute.

— Nu mai am ce zice! – exclamă prinţesa. Eşti o adevărată faţă palidă! Căci ceea ce spui, chipurile, are sens, dar în fond este complet lipsit de sens, de neînchipuit. Deşi în aparenţă adevărat, totul este contrar oricărei logici, căci cum poţi fi un cimitir, nefiind cimitir, şi cum să programezi urmaşi neprogramându-i deloc?! Da, tu eşti faţă palidă, Myamlak, aşa că, dacă doreşti atât de mult, mă voi lega de tine printr-o legătură casnică şi te vei urca pe tron împreună cu mine, dacă vei trece şi de ultima încercare.

— Şi care va fi aceasta? întrebă Ferriţius.

— Încercarea asta... Începu prinţesa, dar se opri. O bănuială i se strecură în inimă: Spune-mi mai întâi ce fac fraţii tăi în timpul nopţii?

— Noaptea stau culcaţi pe unde apucă, cu mâinile îndoite sub cap, cu picioarele chircite, iar aerul intră şi iese din ei, făcând un zgomot de parcă cineva ar ascuţi o pilă ruginită.

— Iată care e încercarea: Dă-mi mâna ta! – porunci prinţesa.

Ferriţius îi întinse mâna iar ea i-o strânse; el ţipă atunci în gura mare, aşa cum îl învăţase înţeleptul, iar ea îl întrebă de ce ţipă.

— Fiindcă mă doare! – răspunse Ferriţius. Atunci ea îl crezu că e cu adevărat o faţă palidă şi porunci să se înceapă pregătirile pentru nuntă.

Dar tocmai în vremea aceea întâmplarea a făcut să se întoarcă nava cu care electorul prinţesei, cibercontele Ciberhazy, pornise spre ţinuturile astrale, ca să găsească pentru Cristala o faţă palidă. În felul acesta el voia să intre în graţiile ei. Neliniştit, înţeleptul Polifazius alergă la Ferriţius şi-i spuse:

— Prinţe, a sosit o astronavă mare cu cibercontele Ciberhazy şi i-a adus prinţesei o adevărată faţă palidă, dintre acelea pe care le-am văzut şi eu odată, aşa că trebuie să fugim cât mai repede. Degeaba ne vom mai preface, dacă veţi ajunge să staţi împreună în faţa prinţesei. El este mai vâscos decât tine, mai păros, iar aluatul din care e făcut n-are pereche, aşa că înşelăciunea o să iasă la iveală şi vom pieri!

Dar Ferriţius nici nu vru să audă de fugă, pentru că se îndrăgostise până peste cap de prinţesă.

— Mai bine să pier decât s-o pierd pe prinţesă! – răspunse el.

Ciberhazy, aflând de pregătirile pentru nuntă, se furişase sub ferestrele camerei în care aşa-zisa faţă palidă discuta cu negustorul. Trăgând cu urechea şi auzind cele ce-şi spuneau în taină, alergă spre palat plin de bucurie, se opri în faţa Cristalei şi îi spuse:

— Ai fost înşelată, prinţesă. Aşa-zisul Myamlak este în realitate un muritor de rând, nu o faţă palidă; adevărata faţă palidă este aceasta pe care ţi-am adus-o eu! Şi arătă spre cel adus, iar acesta îşi bombă pieptul păros, holbă ochii apoşi şi spuse:

— Faţa palidă sunt eu!

Prinţesa porunci să-i fie adus de îndată Ferriţius, iar când acesta se înfăţişă alături de celălalt în faţa ei, înşelăciunea fu dovedită. Ferriţius, deşi lipit cu noroi, praf şi cretă, deşi uns cu ulei şi clipocind ca apa, nu-şi putea ascunde statura lui de electrocavaler, impunătoare, nici lărgimea umerilor de oţel, nici mersul răsunător. În schimb faţa palidă a cibercontelui Ciberhazy era o adevărată aschimodie; când păşea parcă s-ar fi răsturnat nişte hârdaie, privirea îi era ca o fântână plină de noroi, când respira, cu o respiraţie puturoasă, oglinzile se acopereau cu o ceaţă deasă, iar rugina năpădea îndată fierul. Atunci înţelese prinţesa cât de scârboasă e o faţă palidă, care, când vorbea, i se mişca ceva în gură ca un vierme roşietic. Cristala văzu toate acestea, dar mândria ei nu o lăsa să arate tot ce simţea. Spuse deci:

— Să se ia la întrecere amândoi, şi cel care va învinge mă va lua de soţie...

Atunci Ferriţius îi spuse înţeleptului:

— Bătrâne, dacă am să m-arunc asupra prăpăditului ăstuia şi am să-l fac una cu noroiul din care s-a născut, atunci voi fie pierdut, căci noroiul va cădea de pe mine şi oţelul va ieşi la iveală; spune-mi ce să fac?

— Prinţe – răspunse Polifazius – nu ataca, apără-te doar!

Amândoi coborâră în curtea palatului, fiecare cu sabia în mână. Faţa palidă sări la Ferriţius, aşa cum sare noroiul de baltă când calci în el. Dănţui în juru-i bolborosind, chircindu-se, suflând, apoi îl împunse cu sabia, care-i pătrunse prin coaja de tină uscată şi se lovi de oţelul aflat dedesubt. Faţa palidă se avântă atunci mai vârtos asupra prinţului, şi lovindu-se de el, se prefăcu în fărâme. Dar atinsă, tina uscată căzu de pe umerii lui Ferriţius, dezgolindu-i adevărata natură de oţel, iar acesta începu să tremure, aşteptându-şi pierzania. Dar în privrea cristalină a prinţesei observă admiraţie şi înţelese cât de mult i se schimbase sufletul.

Şi astfel se uniră într-o legătură matrimonială, care este şi durabilă şi turnantă, unora spre bucurie şi fericire, altora spre sărăcie şi pieire. Şi domniră multă vreme, fericiţi, programându-şi urmaşi nenumăraţi. Iar pielea feţei palide, pe care o adusese cibercontele Ciberhazy, fu împăiată şi depusă în Muzeul Coroanei spre veşnică amintire. Stă acolo şi astăzi, umflată, năpârlită ici şi colo, şi mulţi înţelepţi cutează să susţină cum că totul a fost numai o părere, o joacă, că nici un fel de feţe palide - morminte, nici un fel de nasturi moi sau ochi cleioşi nu au existat şi nu există pe lume. Cine ştie? Poate că e o închipuire deşartă? Oare puţine basme şi mituri născoceşte norodul? Dar chiar dacă şi aceasta a fost o istorie neadevărată, are totuşi în ea un grăunte de învăţătură, şi fiind şi amuzantă, merita să fie povestită.