De ce scria Ionescu (2)

Mai întâi a existat prima uimire: conştientizarea existenţei, o uimire pe care aş putea s-o numesc metafizică, o uimire în bucurie şi lumină, o uimire pură, străină de orice judecată asupra lumii, o uimire pe care n-o mai regăsesc decât în clipe de graţie, clipe foarte rare, fireşte. A doua uimire s-a grefat pe cea dintâi. Un sentiment de nedumerire, constatarea că răul există ori, mai simplu, că nu e bine. Constatarea că răul există, deocamdată, chiar în mijlocul nostru, că ne roade, că ne distruge. Răul ne împiedică să avem conştiinţa miraculosului. Ca şi cum n-ar face parte din miracol, răul e cotidian, e hrana noastră de toate zilele. Bucuria de-a fi e înăbuşită, chiar înecată în nefericire. Iar răul e la fel de inexplicabil ca şi existenţa, e legat de ea. Aici se află marea enigmă. Tema a fost dezbătută de sute de mii de filozofi, teologi, sociologi. 

          Nu voi discuta despre această problemă insolubilă. Vreau doar să spun că, în calitate de scriitor, nefericirea universală devine pentru mine o chestiune personală, intimă. Trebuie să parcurg răul ca să ating, dincolo de el, nu fericirea, ci o bucurie trecătoare. Răul şi angoasa mi-au inspirat - naiv, stângaci, operele. Răul a strivit bucuria. El mă înconjoară, uimindu-mă la fel ca şi lumina, dar cântărind mai greu decât ea. El apasă pe umerii mei. În piesele mele, n-am vrut să-l discut, ci să-l înfăţişez. Faptul că e inexplicabil face ca orice demers, orice act al nostru să fie absurd. Asta simt eu, ca artist. Enigma existenţială mi se pare de acceptat, misterul răului - nu. Răul e cu desăvârşire inacceptabil, întrucât a devenit lege şi nu oamenii sunt răspunzători de acest lucru. E destul să privim în jurul nostru, să citim ziarele, ca să înţelegem că binele nu e cu putinţă. Dar, de asemenea, e destul să privim o picătură de apă la microscop ca să vedem cum celulele, fiinţele microscopice, se află într-o luptă continuă, cum se distrug reciproc, cum se devorează unele pe altele. Ceea ce se petrece în infinitul mic se petrece pe toate treptele nemărginirii universale. Legea e războiul. Singura lege. Ştim cu toţii acest lucru, dar nu-l mai băgăm în seamă. E suficient să devenim conştienţi de el, e suficient să ne gândim la el pentru a înţelege că nu aşa ar trebui să fie, că a trăi astfel e imposibil. Condiţia existenţei este inadmisibilă. Trăim într-o economie închisă, nimic nu ne vine dinafară, deci suntem constrânşi să ne mâncăm între noi. Ne mâncăm unii pe alţii. Creaturile nu cred să fie de acord cu asemenea stare de lucruri. Un singur gest al nostru e o catastrofă pentru universuri de protozoare. Împlânt lopata şi distrug dintr-odată popoare de furnici. Orice gest, orice mişcare, oricât de neînsemnate, produc dezastre şi catastrofe. Mă plimb pe o pajişte tihnită fără să mă gândesc că toate plantele de-acolo îşi dispută un mic spaţiu vital şi că rădăcinile acelor impunători arbori, adânc înfipte în pământ, provoacă tragedii şi suferinţe, ucid. Fiecare pas al meu ucide şi el. Şi-atunci îmi spun că frumuseţea lumii e o amăgire.

Mai târziu, către paisprezece-cinsprezece ani, la vârsta când toţi suntem pascalieni fără să-l fi citit neapărat pe Pascal, uitându-mă odată la stele m-a cuprins ameţeala spatiilor infinite. Micul infinit e şi mai ameţitor decât marele infinit. Neputinţa de-a concepe o lume fără limite, neputinţa de-a ne imagina infinitul, iată infirmitatea noastră fundamentală. Nici măcar nu ştim ce facem. Suntem puşi să facem lucruri pe care nu le înţelegem. Pentru o inteligenţă superioară suntem asemenea acelor caraghioase animale sălbatice de la circ, dresate să execute gesturi comandate, al căror sens nu-l pot pricepe. Suntem luaţi în râs. Suntem jucăria cuiva... Dac-am şti măcar... Suntem cufundaţi în ignoranţă, facem altceva decât ne închipuim că facem, nu suntem stăpâni pe noi înşine. Totul ne scapă de sub control. Facem revoluţie ca să instaurăm dreptatea şi libertatea, şi instaurăm nedreptatea şi tirania. Suntem păcăliţi. Totul se întoarce împotriva noastră. Nu ştiu dacă există sau nu un sens, dacă lumea este sau nu absurdă. Pentru noi este absurdă, noi înşine suntem absurzi, trăim în plin absurd.

Condamnaţi să nu ştim nimic, doar că tragedia e universală, acum ni se spune că moartea e un fenomen natural, că suferinţa e naturală, că trebuie acceptată pentru că e naturală. Nu este o soluţie. De ce sunt ele naturale şi ce înseamnă natural? Naturalul e tocmai incurabilul pe care nu­-l accept, e legea pe care o neg, dar degeaba, sunt prins în capcana frumuseţii părelnice a lumii.

De un lucru putem fi însă conştienţi: că totul este tragedie. A explica asta prin păcatul originar nu înseamnă a oferi o explicaţie. De ce s-a produs păcatul originar, dacă-i adevărat că s-a produs? Mai extraordinar decât orice e că până la urmă fiecare dintre noi devine conştient de tragedia universală şi că fiecare dintre noi e centrul universului, fiecare fiinţă trăieşte într-o spaimă pe care n-o poate împărţi cu miliardele de alte fiinţe ce trăiesc totuşi aceeaşi spaimă, fiecare fiind un Atlas pe care apasă toată povara lumii. N-am decât, mi se spune, să discut despre toate acestea cu vreun prieten care desigur nu mă va ucide, n-am decât să mă duc astă-seară la un concert sau la teatru. Ca să aud ce? Ca să văd ce? Aceeaşi tragedie insolubilă. N-am decât să-mi ofer un prânz copios, unde să mă înfrupt din animalele care au fost tăiate, din plantele a căror viaţă a fost curmată. Tot ce pot face e să nu mă gândesc la asta. Dar, atenţie, ne paşte primejdia. Vom fi omorâţi, la rândul nostru, fie de oameni, fie de microbi, fie de dezechilibrul funcţional al propriei fiziologii. N-avem parte decât de clipe de răgaz, de câte o scurtă recreaţie, în detrimentul celorlalţi. Îmi dau seama, repet, că spun numai banalităţi. Le numim banalităţi, dar sunt adevăruri fundamentale pe care încercăm să le ocolim ca să nu ne mai gândim la ele şi să putem trăi. O să vi se spună că nu trebuie să vă lăsaţi obsedaţi de asemenea lucruri, că e anormal să fii obsedat de ele. Mie anormal mi se pare ca aceste lucruri să nu ne obsedeze şi ca pofta de a trăi, dorinţa de a trăi să ne adoarmă conştiinţa. Suntem alienaţi metafizic. Alienării noastre îi adăugăm inconştienţa.

 In atari condiţii, un om într-adevăr conştient, un om pentru care aceste adevăruri elementare există, poate oare accepta să trăiască? Am un amic, filosof al disperării, deloc insensibil, pentru care pesimismul a devenit chiar mediul firesc de viaţă. Vorbeşte mult, vorbeşte bine şi e vesel. “Omul modern, zice el, bricolează în incurabil”. Prietenul meu chiar asa şi face. Să-l imităm. Trăim pe mai multe niveluri de conştiinţă. De vreme ce tot nu e nimic de făcut, de vreme ce tot suntem sortiţi morţii, să fim veseli. Dar să nu ne lăsăm păcăliţi. Să păstrăm, în străfundul conştiinţei noastre ceea ce ştim şi să ne facem datoria de-a le-o spune şi altora, căci oamenii trebuie să cunoască adevărul. Să ucidem cât mai puţin cu putinţă. Ideologiile nu fac decât să ne încurajeze să ucidem. Să le demistificăm. Poate aşa ne vom da seama, bunăoară, că s­-au ridicat imperii coloniale şi s-au comis masacre în numele creştinismului şi al iubirii. Noi imperii coloniale se constituie astăzi, cu preţul unor asasinate şi mai cumplite, în numele dreptăţii şi al fraternităţii. Să ştim aşadar că ideologiile nu sunt decât măşti ce permit explozia iraţionalităţii ori a extraraţionalităţii crimei, înscrisă chiar în firea noastră. Dacă răul pe care oamenii şi-l fac unii altora îşi schimbă aparenţa, natura lui profundă rămâne aceeaşi.

Am scris ca să mă intreb la rândul meu despre această problemă, despre acest mister. E tema piesei mele “Ucigaş fără simbrie”, unde ucigaşul îl chestionează pe asasin încercând zadarnic să afle motivele urii acestuia. Ura poate avea pretexte - motive nu. Asasinul omoară pentru că nu poate face altfel, fără nicio motivaţie. Ucigându-i pe alţii, ne ucidem pe noi înşine. A trăi dincolo de bine şi de rău, a considera un lucru dincolo de bine şi de rău, aşa cum voia Nietzsche, este cu neputinţă. El a înnebunit de milă văzând un cal bătrân prăbuşindu-se şi crăpând.

O singură ieşire e posibilă: contemplaţia, minunarea în faţa actului existenţial, cum spuneam înainte. E un mod de a te situa dincolo de bine şi de rău. Ştiu, e greu să trăieşti în uimire când te afli în ocnă, când te ţintuiesc mitralierele ori pur şi simplu când te dor dinţii. Să trăim totuşi în uimire atât cât ne stă în putinţă. Bogăţia creaţiei e infinită. Niciun om nu seamănă cu altul, nicio semnătură nu seamănă cu alta. Nu există doi inşi cu amprente digitale identice şi nimeni nu e altcineva decât el însuşi. Încă un motiv de stupoare. Încă un miracol. În America, oamenii de stiinţă, cei de azi, au depăşit ateismul. Mă refer la fizicieni, matematicieni, naturalişti, cărora creaţia li se pare a avea o finalitate, cărora li se pare că există un plan, o conştiinţă diriguitoare. Niciun individ nu s-a născut în zadar. Dacă universul are o finalitate, atunci şi individul trebuie să aibă una. Deci să ne păstrăm încrederea. Toate astea vor trece.

De ce oroarea? De ce nonsensul ororii? Întrebarea ni se impune fie odată cu trezirea conştiinţei, fie odată cu sfârşitul vieţii. Dar toată viaţa suntem cu toţii scufundaţi în oroare, ca şi cum aşa-i firesc să fie; nici măcar nu ne mai întrebăm de ce. Fiind chiar în miezul ei, ni se pare absurd să ne punem întrebări, când, de fapt, nebunesc este să nu ni le punem. De aceea, să-ţi pui problema fundamentală este un început de iluminare. Sau măcar să conştientizezi problema fundamentală. De ce oroarea?

Nu am impresia că aş fi spus lucruri noi, ci că am trăit intens două sentimente contradictorii - lumea e şi minunată şi atroce, şi miracol şi infern, iar aceste două sentimente contradictorii, aceste două adevăruri evidente constituie fundamentul existenţei mele personale şi operei mele literare. Spuneam că m-am întrebat de ce scriu. Analizându-mă, sper să fi găsit un răspuns substanţial, deşi provizoriu. Scriu ca să dau seama despre adevărurile fundamentale, despre întrebările absolute: de ce existăm, ori, mai bine zis, cum de existăm, şi cum de este posibil răul ori, mai bine zis, de ce răul face parte din miracolul existenţei? Deci scriu ca să le reamintesc oamenilor aceste probleme, ca să-i determin să devină conştienţi de ele, să fie în gardă, să nu le uite. Sau, mai degrabă, să şi le amintească din când în când. De ce să nu le uităm, de ce să ni le amintim? Pentru a fi conştienţi de destinul nostru, pentru a şti cum să ne raportăm la ceilalţi şi la noi înşine. Conştiinţa noastră socială decurge din conştiinţa noastră metafizică, din conştiinţa noastră existenţială. Neuitând ce suntem, unde suntem, ne vom înţelege mai bine. O fraternitate cu temei metafizic este mai sigură decât fraternitatea ori camaraderia cu temei politic. Deşi fără răspuns, întrebarea metafizică este mai sigură, mai autentică, în cele din urmă mai folositoare decât răspunsurile false sau parţiale pe care pretinde a ni le da politica. Ştiind că fiecare individ, dintre miliardele de indivizi, reprezintă un tot, un centru, că toţi ceilalţi sunt tot noi înşine, vom fi mai îngăduitori cu noi sau, spunând altfel acelaşi lucru, cu alţii. Trebuie să admitem că fiecare este, paradoxal, buricul pământului. Numai aşa fiecare va dobândi mai multă importanţă: tu însuţi, o importanţă mai mică, celălalt, una mai mare. Suntem, în acelaşi timp, insignifianţi şi nemaipomenit de importanţi, iar destinul nostru este identic. Numai pornind de la conştiinţa acestui fapt vom stabili între noi alte raporturi. Sentimentul uimirii şi al minunării în faţa lumii pe care o contemplăm, legat de sentimentul concomitent că totul nu e decât suferinţă, iată temeiul unei posibile fraternităţi metafizice, al unui umanism metafizic. „Ceilalţi sunt infernul” e formula celebră a unui scriitor şi filosof contemporan. Ceilalţi suntem noi înşine, i se poate răspunde. Dacă nu ne stă în putinţă să transformăm într-un paradis viaţa noastră laolaltă, barem să facem din ea o trecere mai putin neplăcută, mai putin spinoasă.

Cred că dintre toate raţiunile scrisului, două sunt cele mai puternice: să împărtăşim celorlalţi uluirea, minunarea că existăm, miracolul lumii, şi să facem auzit lui Dumnezeu şi oamenilor strigătul nostru de spaimă, să le aducem la cunostinţă că am existat. Restul e secundar.