Intamplari neobisnuite (12)

Cap. XII. În care Maston continuă să tacă vitejeşte.

Aşadar, după tunul folosit pentru a trimite o ghiulea de la Pământ la Lună, iată acum tunul folosit pentru schimbarea axei pământeşti! Tunul! Mereu tunul! Oare tunarii ăştia din „Clubul artileriştilor” nu aveau nimic altceva în cap? Au fost oare cuprinşi de nebunia „artilerismului intensiv”? Au făcut deci din tun „ultima raţiune” pe lumea asta? A devenit oare arma asta brutală, împăratul universului?

Ei, da! Trebuie să admitem că tunul este maşinăria care s-a impus minţii preşedintelui Barbicane şi a colegilor lui. Când îţi închini toată viaţa balisticii, nu scapi atât de uşor de gândurile despre tunuri. După tunul Columbiad, din Florida, care a aruncat proiectilul de la Pământ la Lună, era normal ca oamenii ăştia să ajungă la tunul de dimensiuni uriaşe din... din locul X. Parcă-i şi auzi cum strigă cu glas răsunător:

—      Ochiţi Luna!... Tunul unu... foc!

—      Schimbaţi axa Pământului!... Tunul doi... foc!

În acelaşi timp, lumea întreagă tare ar mai fi avut poftă să strige, arătând „Clubul artileriştilor”:

—     Asupra balamucului!... Tunul trei... foc!

Dacă „Barbicane şi Co.” şi-ar fi dus planurile la îndeplinire, toată ordinea de pe Pământ ar fi devenit un talmeş-balmeş, sau, după expresia lui Alcide Pierdeux, s-ar fi produs un prăpăd general.

Publicarea notei redactate de comisia de anchetă a avut un ecou extraordinar. E drept că numai liniştitoare nu era. Calculele lui J. T. Maston arătau că toate datele problemei fuseseră rezolvate în ce priveşte domeniul mecanicii. Era destul de limpede că operaţiunea pusă la cale de preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl avea să aducă o foarte regretabilă schimbare în mişcarea de rotaţie a Pământului. O axă nouă urma să înlocuiască pe cea veche. Şi urmările acestei înlocuiri erau destul de bine cunoscute!

În consecinţă, operaţiunea „Barbicane şi Co.” fu definitiv condamnată, blestemată, denunţată blamului public. Membrii consiliului de administraţie ai societăţii „Polul Nord” nu mai aveau decât duşmani, atât în Lumea Nouă, cât şi în Lumea Veche. Doar câţiva descreieraţi din Statele Unite le mai ţineau isonul, dar aceştia erau destul de puţini.

Dacă privim lucrurile din punct de vedere al securităţii lor personale, Barbicane şi Nicholl procedaseră foarte cuminte părăsind Baltimore şi America. Sunt toate motivele să se creadă că li s-ar fi putut întâmpla cine ştie ce nenorocire. La urma urmei nimeni nu poate ameninţa, fără teamă de pedeapsă, cei o mie patru sute de milioane de locuitori ai Pământului, dându-le peste cap obişnuinţele zilnice prin schimbarea condiţiilor de locuit şi ameninţându-le chiar viaţa, prin provocarea unei catastrofe generale.

Dar cum să fi dispărut oare cei doi membri ai „Clubului artileriştilor” fără să lase nici o urmă? Cum au putut să plece, fără să atragă atenţia nimănui, atâţia oameni şi atâta material, cât ar trebui pentru o asemenea operaţie? Pentru transportarea încărcăturilor de material, de cărbune şi de meli-melonită ar fi fost necesare sute de vagoane sau de corăbii. Nimeni nu putea înţelege cum s-a putut realiza pe nesimţite un asemenea transport. Şi totuşi, aşa stăteau lucrurile! În plus, în urma unei anchete serioase, s-a constatat că nicio uzină metalurgică sau fabrică de produse chimice din Lumea Nouă şi Lumea Veche nu primise vreo comandă. Chiar că nimeni nu mai înţelegea nimic! Totuşi, o să se explice totul odată şi odată...

Dar dacă preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl, dispăruţi atât de misterios, erau la adăpost de orice primejdie imediată, colegul lor J. T. Maston, deşi era destul de bine păstrat sub cheie, se putea aştepta la orice din partea publicului dornic de răzbunare. Lui Maston, însă, prea puţin îi păsa! Straşnic încăpăţânat şi calculatorul ăsta! Era un om de fier, aidoma antebraţului său. Nimic nu-l putea face să se supună.

Din fundul celulei sale din închisoarea oraşului Baltimore secretarul „Clubului artileriştilor” urmărea cu mintea pe colegii lui, pe care nu putea să-i însoţească. Parcă-i vedea aievea pe preşedintele Barbicane şi pe căpitanul Nicholl pregătind opera lor nemaipomenită, în locul acela necunoscut de pe globul pământesc unde nimeni nu va veni să-i tulbure, îi vedea fabricând tunul uriaş, pregătind combinaţia de meli-melonită, turnând proiectilul care avea să se transforme în curând într-o planetă mică a sistemului solar. Acest proaspăt corp ceresc urma să poarte fermecătorul nume de „Scorbitta”, ca dovadă de dragoste şi preţuire faţă de bogata capitalistă din New-Park. Şi J. T. Maston număra nerăbdător zilele care-l despărţeau de data fixată pentru tragerea focului de tun.

Venise luna aprilie. Peste două luni şi jumătate, astrul zilei, după ce se va fi oprit pe tropicul Racului în timpul solstiţiului, va coborî către tropicul Capricornului. După alte trei luni, va trece linia ecuatorului şi va veni echinocţiul de toamnă. Atunci o să se sfârşească odată pentru totdeauna cu anotimpurile, care de milioane de secole vin regulat şi atât de „prosteşte” unul după altul, în răstimpul unui an pământesc. În anul 189... globul pământesc va suferi pentru ultima dată de această lipsă de egalitate între zile şi nopţi. De atunci înainte, între răsăritul şi apusul soarelui va trece acelaşi număr de ore, indiferent de latitudine. Era într-adevăr o operă măreaţă, supraomenească, divină!

J. T. Maston uitase de teritoriile polare şi de exploatarea zăcămintelor de cărbuni de către americani; el nu mai vedea decât consecinţele pe care operaţia aceasta le va avea în univers. Scopul principal al societăţii se pierdea, în comparaţie cu transformările care urmau să schimbe faţa lumii. Şi când te gândeşti că lumea nu prea era bucuroasă să-şi schimbe înfăţişarea!

J. T. Maston, deşi singur şi fără apărare în fundul celulei sale, rezista totuşi tuturor încercărilor de presiune. Membrii comisiei de anchetă îl vizitau în fiecare zi, dar nu puteau scoate nimic de la el. Atunci John H. Prestice se gândi să se folosească de influenţa cuiva care, poate, va avea mai mult succes decât ei: mistress Evangelina Scorbitt. Era cunoscut devotamentul de care era capabilă văduva aceasta respectabilă când era vorba de J. T. Maston, ca şi interesul nemărginit pe care-l arăta ea faţă de celebrul calculator.

În consecinţă, după o consfătuire, membrii comisiei hotărâră să permită doamnei Evangelina Scorbitt să vină să-l vadă pe deţinut ori de câte ori va voi. Nu era oare şi ea, aşijderea locuitorilor Pământului, ameninţată de reculul tunului-monstru? Oare palatul ei din New-Park o să fie mai cruţat de catastrofă decât coliba umilă a vânătorului sau sălaşul indianului din preerie? Oare nu era pusă în cumpănă şi viaţa ei, ca şi a ultimului dintre iacuţi sau dintre băştinaşii din Pacific? Iată ceea ce îi dădu să înţeleagă preşedintele comisiei, iată pentru ce fu rugată să folosească toată influenţa ei pe lângă J. T. Maston.

Dacă, în sfârşit, omul acesta o să se hotărască odată să deschidă gura, dacă o să vrea să spună locul unde fac pregătiri preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi, cu siguranţă, numerosul personal pe care trebuie să-l aibă cu ei, atunci o să mai rămână timp să fie căutaţi, să li se dea de urmă şi să se pună capăt chinurilor şi groazei omenirii întregi.

Aşadar, doamnei Evangelina Scorbitt i se dădu permisiunea să intre oricând în închisoare. Dorinţa ei cea mai arzătoare era doar să-l vadă pe J. T. Maston smuls din mâinile poliţailor şi întors cu bine acasă. Dar cel ce putea crede pe energica Evangelina sclava slăbiciunilor omeneşti, acela nu o cunoştea destul de bine! Dacă la 9 aprilie vreo ureche indiscretă s-ar fi lipit de uşa celulei lui Maston, imediat ce doamna Scorbitt intrase pentru prima dată acolo, iată ce ar fi auzit — nu fără oarecare surpriză:

—      În sfârşit, dragă Maston, te văd din nou!

—     Dumneata, mistress Scorbitt!

—      Da, scump prieten; după patru săptămâni, patru lungi săptămâni de despărţire...

—      Mai precis: douăzeci şi opt de zile, cinci ore şi patruzeci şi cinci de minute, răspunse J. T. Maston, după ce se uită la ceas.

—      În sfârşit, suntem iarăşi împreună!...

—      Dar cum te-au lăsat să ajungi până la mine, dragă mistress Scorbitt?

—      Cu condiţia să folosesc influenţa afecţiunii mele neţărmurite asupra celui faţă de care am asemenea sentimente.

—  Ce-mi aud urechile? Evangelina!... strigă J. T. Maston. Ai consimţit oare să-mi dai asemenea sfaturi?... Ţi-a trecut cumva prin minte că aş putea să-i trădez pe prietenii noştri?

—     Eu să fac aşa ceva?... Atât de proastă părere ai despre mine, dragă Maston?... Eu să te rog să-ţi sacrifici onoarea pentru a fi lăsat în pace?... Eu să te împing la un act care ar pune pecetea ruşinii pe o viaţă întreagă închinată celor mai înalte speculaţii în domeniul mecanicii superioare?

—  Atunci e bine, mistress Scorbitt! Văd acum din nou în dumneata pe generoasa acţionară a societăţii noastre. Nu!... Nu m-am îndoit niciodată de sufletul dumitale mare!...

—      Îţi mulţumesc, dragă Maston!

—      În ceea ce mă priveşte, decât să destăinui secretul operei noastre, să spun în ce loc al Pământului se fac pregătiri pentru tragerea nemaipomenitului foc de tun, să vând — ca să zic aşa — taina aceasta pe care, din fericire, am reuşit să o ascund în străfundurile minţii mele, să permit acestor barbari să ne hărţuiască prietenii, decât să le dau posibilitatea să ne întrerupă lucrările care ne vor aduce bogăţie şi glorie... mai bine mor!

—      Minunatul meu Maston!... răspunse doamna Evangelina Scorbitt.

Aceşti doi oameni, atât de strâns uniţi prin entuziasmul lor — şi, dealtfel, tot atât de smintiţi şi unul şi altul — erau într-adevăr făcuţi să se înţeleagă.

—   Nu, niciodată n-au să afle numele ţării pe care calculele mele au arătat-o ca fiind locul care ne trebuie, adăugă J. T. Maston. Numele acestei ţări va ajunge nemuritor. Pot să mă ucidă dacă vor, dar taina nu mi-o vor afla!

—    Pot să mă ucidă şi pe mine, odată cu dumneata! strigă sus şi tare doamna Evangelina Scorbitt. Nici pe mine nu mă vor face să-mi descleştez gura!...

—      Din fericire, dragă Evangelina, ei nu ştiu că taina noastră e cunoscută şi de dumneata!

—     Şi ai crede, dragă Maston, că deoarece sunt femeie, aş putea să dau în vileag această taină? Să trădez pe prietenii noştri, să te trădez pe dumneata? Nu, prietene, nu! N-au decât să ridice neciopliţii ăştia toată populaţia oraşelor şi satelor de pe Pământ împotriva dumitale, poate să pătrundă în celula asta toată lumea, ca să te smulgă de aici, şi eu tot cu dumneata voi rămâne! Ne vom mângâia cu gândul că murim împreună.

Dacă asta se poate numi mângâiere, apoi J. T. Maston putea să viseze una mai frumoasă decât să moară în braţele doamnei Evangelina Scorbitt?!

Şi astfel se terminau de fiecare dată convorbirile dintre cei doi, ori de câte ori bogata văduvă venea să-l viziteze pe deţinut. Iar atunci când membrii comisiei de anchetă o întrebau care este rezultatul vizitelor sale, ea răspundea mereu:

—      Nimic până acum. Poate, cu timpul, o să obţin ceva...

Ah! Viclenie femeiască! Cu timpul — spunea ea. Dar timpul mergea cu paşi mari. Săptămânile treceau ca zilele, zilele ca orele, orele ca minutele.

Veni şi luna mai. Doamna Evangelina Scorbitt nu obţinuse nimic de la J. T. Maston; şi dacă femeia aceasta, care se bucura de atâta influenţă asupra lui, dăduse greş, apoi nimeni nu mai putea nădăjdui să reuşească. Nu mai rămâneau oare decât resemnarea, aşteptarea catastrofei groaznice, renunţându-se la orice încercare de a se găsi vreo posibilitate de împiedicare a acestei nenorociri?

Ei bine, nu! În asemenea împrejurări, resemnarea nu se poate admite! Şi delegaţii puterilor europene deveniseră mai insistenţi ca oricând. Între ei şi membrii comisiei de anchetă, pe care îi acuzau direct, se dădea o luptă necurmată. Până şi flegmaticul Jacques Jansen îşi părăsise firea blajină şi-i copleşea zilnic pe comisari cu tot felul de învinuiri. Colonelul Boris Karkov chiar se bătu în duel cu secretarul sus-zisei comisii, dar nu făcu altceva decât să-şi rănească uşor adversarul. Maiorul Donellan nu s-a bătut nici cu arme de foc, nici cu arme albe — fiindcă asemenea lucru nu se pomeneşte în Anglia — dar, asistat de secretarul său, Dean Toodrink, a schimbat câteva duzini de pumni în cadrul unui adevărat meci de box cu William S. Forster, flegmaticul misit de batog, „omul de paie” al societăţii „Polul Nord”, care dealtfel nu ştia nimic despre toată acţiunea pusă la cale.

Pe scurt, lumea întreagă se coalizase ca să tragă la răspundere pe americani şi Statele Unite pentru faptele unuia dintre cei mai faimoşi fii ai lor, Impey Barbicane. Se ajunsese până acolo încât mergea vorba că au să fie retraşi ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari acreditaţi pe lângă acest imprudent guvern din Washington şi apoi o să i se declare război.

Sărmana Americă! Ar fi fost şi ea foarte fericită să-i poată găbji pe Barbicane şi pe prietenii lui. De-a surda răspunse guvernul american că guvernele din Europa, Asia, Africa, Oceania au mână liberă să-l aresteze pe Barbicane ori unde va fi găsit, fiindcă nimeni nu mai voia să audă nimic. Dar până una-alta, era cu neputinţă de găsit locul unde Barbicane şi prietenii lui pregăteau îngrozitoarea lor operaţiune.

Guvernele statelor străine răspundeau guvernului american:

—    În mâinile voastre se află J. T. Maston, complicele lor! J. T. Maston ştie tot despre Barbicane; faceţi-l să vorbească!

Să-l facă pe J. T. Maston să vorbească! Mai lesne ar fi scos o vorbă de la Harpocrate, zeul antic al tăcerii, sau de la şeful Institutului surdo-muţilor din New-York.

Neliniştea şi exasperarea lumii întregi crescură în aşa măsură, încât câţiva inşi mai practici îşi amintiră că sistemul de cazne din evul mediu avea oarecare calităţi şi citară cizmele cu piroane, foarfecele de tăiat mamelele, plumbul topit care dezlega limbile cele mai rebele, uleiul clocotit, calul de lemn, scufundarea în apă până la gură şi altele. De ce să nu se folosească în cazul de faţă aceste mijloace, pe care judecata de odinioară nu se codea să le folosească în situaţii nici pe departe atât de grave şi în cazuri personale, care nu interesau masele decât foarte indirect?

Dar trebuie s-o recunoaştem; ceea ce era valabil pentru evul mediu, nu mai era valabil pentru un secol atât de plin de blândeţe şi omenie, cum este secolul XIX, caracterizat prin inventarea mitralierei, a gloanţelor de 7 milimetri şi cu bătaie necrezut de lungă - un secol care admite în relaţiile internaţionale folosirea obuzelor cu melinită, roburită, bellită, panclastită, meganită şi alte substanţe în ită, care, ce-i drept, nu înseamnă mai nimic pe lângă meli-melonită.

Aşadar, J. T. Maston nu avea de ce să se teamă că va fi pus la cazne pentru a fi făcut să vorbească. Mai rămăsese doar speranţa că, înţelegând până la urmă ce răspundere apasă pe umerii lui, se va hotărî să vorbească sau că, dacă se va încăpăţâna să nu scoată o vorbă, întâmplarea va face ca secretul să fie descoperit la timp.

Cap11