Şcoala femeilor (l)
9 iulie
Deşi îmi dau
seama că n-are niciun rost să umplu paginile acestui caiet, nu pot tăgădui că
faptul de a-mi nota gîndurile îmi face bine. Dar nu mai las ca altădată
condeiul să alerge în voia lui. Nu sunt propriu-zis preocupată de ideea de a scrie
bine; dar fiindcă stau şi cuget mai mult, mi se pare că am început să scriu mai
bine. N-am învăţat niciodată atît de temeinic ca acum, încercînd să-i învăţ pe
copiii mei, Gustave şi Genevieve. Pentru a-i ajuta să înţeleagă mai bine
autorii ce figurau în cărţile lor de şcoală, i-am recitit şi eu, încercînd să-i
pătrund mai bine. Şi aşa se face că am acum cu totul alte preferinţe şi că
multe cărţi modeme, care mă interesau altădată, mi se par azi searbede şi fără
miez, în timp ce opere pe care le citeam fiindcă trebuia şi care mă plictiseau
de moarte prind viaţă, arătîndu-mi faţete mereu noi. Acolo unde altădată nu
ştiam să văd decît fraze pompoase şi retorice dau de voci ce-mi vorbesc în
taină, aşa că mă îndrept adesea spre marii clasici ca spre nişte sfătuitori,
ca spre nişte prieteni. Lor le-am cerut ajutor şi am găsit în filele prăfuite
îmbărbătarea şi alinarea de care am atît de mare nevoie, căci mă simt
îngrozitor de singură.
Bătrînul abate Bredel, care sosise
la Bordeaux pentru a asista la înmormîntarea unei rude, a venit la mine aseară.
Mă cunoaşte atît de bine!... Altădată mă înţelegea atît de bine!... M-am
spovedit lui, lucru pe care nu-l mai făcusem demult, căci sunt ani de cînd
nu-mi mai îndeplinesc datoriile creştineşti. Felul în care Robert demonstrează
tuturor că este un dreptcredincios a izgonit parcă toată credinţa din sufletul
meu; dovezile sale de cucernicie m-au făcut să mă îndoiesc de autenticitatea
sentimentului meu religios. Cînd îl văd îngenunchind cu atîta ostentaţie în
biserică, rugăciunea pe care-o simţeam mijindu-mi în suflet se curmă dintr-odată...
Dar ieri, din slăbiciune, din teamă de singurătate şi din dorinţa de a simţi pe
cineva aproape, nu m-am putut împiedica să-i vorbesc abatelui, care doreşte
să-l consider mai mult drept prieten decît drept duhovnic. Vai! După această
conversaţie am rămas şi mai descumpănită, şi mai descurajată, şi mai fără
sprijin decît eram mai înainte, nemaiavînd încredere nici în mine însămi, după
cum nu mai am nici în Robert.
Preotul a
început prin a-mi spune că nu întotdeauna „dintr-un preaplin sufletesc se ivesc
cuvintele" şi că adesea în timpul rugăciunii faptul de a îngenunchea
precede elanul pornit din inimă. M-a sfătuit deci să accept faptul că la Robert
expresia unui sentiment nu este întovărăşită pe loc de sentimentul adevărat şi
să nădăjduiesc că acest sentiment se va ivi mai tîrziu, chemat de gesturi şi
cuvinte. După părerea abatelui, important este nu atît să spui ce gîndeşti
(adesea oamenii gîndesc strîmb), ci să spui ceea ce trebuie să gîndeşti, că
pînă la urmă, ca de la sine, şi uneori aproape dincolo de voinţa ta, ajungi să
gîndeşti aşa precum vorbeşti. Ce să mai continui? Abatele a luat cu străşnicie
apărarea lui Robert, mi-a refuzat dreptul de a pune la îndoială sinceritatea lui
şi n-a vrut să vadă în
tînguielile şi în ceea ce el numeşte „revendicările mele" decît o
manifestare a celei mai vinovate trufii, trufie care a crescut şi s-a întărit
în sufletul meu fiindcă nu mi-am mai îndeplinit conştiincios îndatoririle
creştineşti. In timpul acestei convorbiri, într-atît este de mare puterea pe
care preotul a ştiut s-o capete asupra mea, am încetat să-mi mai dau limpede
seama de ce anume mă plîngeam şi ce anume îi reproşam lui Robert. Nu mai eram
decît un copil neascultător, care cere, fără temei, să i se facă pe voie. Şi
cînd i-am spus, plîngînd în hohote că, deşi el nu vrea să vadă în spusele mele
decît răzvrătire, doresc din toate puterile să mă dăruiesc şi să mă pun în
slujba a ceva, dar a ceva care să fie adevărat, şi că în sufletul lui Robert,
în ciuda unor aparenţe înşelătoare, nu există decît un mare gol, abatele mi-a
răspuns, îmbunîndu-se deodată şi pe-un ton grav:
—
Atunci, copila mea, datoria ta e
să-l ajuţi să ascundă acest gol... în ochii celorlalţi. Apoi a adăugat pe-un
ton şi mai pătruns: Şi mai ales în ochii copiilor voştri. Trebuie neapărat ca
ei să continue să-şi respecte, să-şi cinstească tatăl. Ţie îţi revine sarcina
să-i acoperi, să-i ascunzi cusururile, să le cauţi leac, aşa încît să nu-şi
dea seama de ele copiii voştri. Da, e datoria ta de soţie, datoria ta de
creştină şi de mamă, o datorie de la care nu te poţi sustrage fără a cădea în
păcat.
Prăbuşită la
picioarele lui, stăteam cu capul în mîini, plîngînd în hohote şi cu obrajii
roşii de ruşine. Cînd mi-am ridicat ochii spre el, l-am văzut lăcrămînd, şi-am
simţit că sufletul lui era năpădit de-o milă atît de adîncă şi de sinceră, care
m-a mişcat mai mult decît toate cuvintele pe care le rostise. N-am spus nimic, n-am
găsit niciun cuvînt pe
care să-l pot rosti, dar abatele a înţeles că aveam să-i dau ascultare.
N-a lipsit mult pînă să rup tot
ceea ce scrisesem aici în carnet în timpul acestor ultime zile, dar m-am
răzgîndit. Mai bine aşa, să-mi pot reciti gîndurile, de n-ar fi decît pentru a
roşi că le-am scris...
12
iulie.
Aşadar, nu-mi
rămîne nimic altceva de făcut decît să mă pun în slujba unui om pe care nu-l
mai iubesc, pe care nu-l mai stimez; un om care nu-mi va fi de loc recunoscător
pentru sacrificiul pe care-l fac, pentru că nu e în stare să-l înţeleagă şi pe
care nici măcar nu-l va lua în seamă; un om de a cărui mediocritate mi-am dat
seama prea tîrziu, un măscărici a cărui soţie sunt. Asta e datoria mea pe lume,
raţiunea mea de a fi, ţelul meu; şi nu mai văd nicio portiţă de scăpare.
In zadar abatele
face să strălucească în faţa ochilor mei frumuseţea resemnării. „Dumnezeu vede
tot“, spune el. Şi mai adineauri, în cumplita mea deznădejde, mi-am dat seama
că am încetat să cred în Dumnezeu în clipa cînd am încetat să cred în Robert.
Pînă şi gîndul că aş putea să mă regăsesc alături de el în viaţa de dincolo de
mormînt, asta fiindu-mi jalnica răsplată pentru faptul că i-am rămas credincioasă,
mă îngrozeşte... într-atît încît din fundul inimii mele refuz viaţa veşnică.
Şi dacă mă tem atît de puţin de moarte e tocmai fiindcă nu mai cred în viaţa de
dincolo de mormînt, nu mai pot să cred. Am scris ieri cuvîntul
„ascultare"; dar nu-i adevărat; sufletul
meu e plin numai de deznădejde, de răzvrătire, de mînie. „Trufie", spune
abatele... Fie; cred că preţuiesc mai mult decît Robert şi că, arătîndu-mă supusă
faţă de el, n-aş face altceva decît să văd şi mai limpede cu cît îl depăşesc,
aş deveni şi mai trufaşă. Abatele, care vrea să mă păzească de păcatul trufiei,
nu-şi dă oare seama că mă duce în ispită sfătuindu-mă să-i dau ascultare lui
Robert şi că singura cale pe care aş putea s-o apuc ca să ajung la smerenie
este tocmai calea trufiei?
Trufie.
Smerenie... Tot rostesc în sinea mea aceste cuvinte fără să le desluşesc
înţelesul, ca şi cum în urma convorbirii cu preotul vorbele n-ar mai avea nicio
noimă. Şi gîndul care mă frămîntă şi cu care lupt în zadar, gînd care nu-mi dă
pace şi care întinează în ochii mei atît pe abate, cît şi adevărurile de care
vrea să mă convingă, este că Biserica şi cei ce-o slujesc nu se sinchisesc
decît de aparenţe. Abatele îngăduie mult mai bucuros un simulacru care-i este
folositor decît sinceritatea mea, care-l pune în încurcătură şi care-l
mîhneşte. Robert a ştiut să-l câştige de partea lui, aşa cum a ştiut să-i ducă
cu preşul (ce expresie urîtă!) pe toţi ceilalţi. Robert merită toată lauda, eu
doar hula. Dacă aparenţele ascund sau nu ceva, asta n-are nicio însemnătate.
Abatele se mulţumeşte doar cu dovada exterioară. Toată lumea crede ca el; şi eu
sunt cea trufaşă, fiindcă nu pot accepta să trăiesc înconjurată numai de
aparenţe. Ceea ce mă străduiesc să caut dincolo de ele, n-are niciun fel de
importanţă, e numai o părere, nu există.
Fie! De vreme ce se pare că
trebuie să mă mulţumesc numai cu veşminte, voi îmbrăca şi eu veşmîntul smereniei,
fără ca adevărata smerenie să-şi găsească loc în sufletul meu. Dar, în
deznădejdea mea, aş dori ca în seara asta să pot crede în Dumnezeu, pentru a-l
întreba dacă într-adevăr asta cere de la mine.
13
iulie.
O telegramă
alarmantă expediată de tata mă cheamă imediat la Paris. Robert a avut un
accident de automobil. „Nu e grav“, scrie în telegramă, dar tata îmi cere
totuşi să viu. Dacă starea lui Robert ar fi foarte gravă, l-ar fi chemat şi pe
Gustave. Asta îmi spun mereu ca să mă liniştesc.
Am avut remuşcări groaznice
pentru gîndurile pe care le-am notat în acest caiet în ultimele zile. Din
fericire, lui Gustave îi merge acum destul de bine, ca să nu-mi fie teamă să-l
las singur cîteva zile. Gazda noastră mi-a făgăduit că va avea în mod deosebit
grijă de el, şi doctorul, care era de faţă cînd a sosit telegrama, m-a asigurat
că-mi va trimite în fiecare zi un buletin medical cu starea sănătăţii lui. Mă
întorc deci la Paris cu primul tren.
Paris, l4 iulie.
Domnul fie
lăudat! Robert trăieşte. Doctorul Marchant şi chirurgul îmi spun că n-am nici
un motiv să fiu alarmată. Dar cum oare să nu văd în acest accident un semn,
precum mi-a spus şi abatele Bredel, pe care l-am găsit la căpătîiul lui Robert?
Robert a fost izbit de un automobil, dar, printr-o minune, roata care ar fi
putut să-l strivească a trecut doar peste braţul drept. Marchant spune că nu
are decît o dublă fractură a humerusului, care se va vindeca foarte uşor.
Ceea ce m-a
speriat în primul moment a fost faptul că faţa lui Robert era pe jumătate
acoperită de un bandaj. Echimoze fără importanţă, mă asigură Marchant. Robert
suferă însă de groaznice migrene, pe care le îndură cu un curaj şi o răbdare
într-adevăr demne de admirat. După tot ce am scris aici trebuie să mai adaug că
mă temeam de cele ce avea să-mi spună, sau, mai bine zis, mă temeam că în
prezenţa lui avea să mă cuprindă iar acel sentiment de exasperare de care am
vorbit. Dar, de la primele cuvinte pe care le-a rostit, mi-am dat seama că nu
încetasem nici o clipă să-l iubesc.
—
Te rog să mă ierţi pentru toate
grijile pe care vi le prilejuiesc, mi-a spus Robert pe un ton simplu.
Cînd a văzut că
mă apropii de el, a adăugat:
—
Nu, nu mă săruta. Prea sunt
hidos.
Avea puterea să
surîdă, în ciuda durerilor.
M-am aruncat în
genunchi la picioarele patului plîngînd înăbuşit şi i-am mulţumit lui Dumnezeu
că nu şi-a plecat urechea la ruga mea păcătoasă, că mi l-a păstrat pe Robert,
apărîndu-mă de acea libertate vinovată de care mi-e ruşine că am dorit-o. Din
toată inima mă rog să-mi fie iertat păcatul.
Poate că aş
desluşi şi mai bine vrerea Domnului de-a mă pune la încercare, dacă abatele nu
şi-ar da atîta osteneală să mă convingă de acest lucru. Mă răzvrătesc acum
împotriva a tot ce îmi spune, chiar în clipa cînd sunt mai hotărîtă să mă supun;
s-ar spune ca grăuntele de răzvrătire, pe care cu nesăbuinţă l-am lăsat să-mi
încolţească în suflet, ar şti că numai pe acest pămînt sărac mai poate prinde.
Ştiu că nu-şi poate împlînta rădăcinile adînc, aşa că nu mi-e prea teamă. Îmi
dau însă acum seama cîtă dreptate avea abatele să mă acuze de trufie, cînd i-am
vorbit de revolta ce-mi stăpînea sufletul. Văd şi eu acum că numai din trufie
se naşte acea nevolnică mînie care mă cuprinde cînd îl aud cum mă tot
povăţuieşte să-mi fac datoria pe care am acceptat s-o îndeplinesc. Nu vede oare
că nu mai e nevoie să-mi ţină predici pe tema asta? Şi de păcatul ăsta, Doamne,
îţi cer iertare, şi-am să mă smeresc într-atît încît să-l iau călăuză pe
Robert, ale cărui merite nu le-am ştiut preţui pînă acum.
Mama mi-a propus
să stea cu Gustave cît timp voi lipsi. Am primit, aşa că pleacă diseară la
Arcachon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu