Intamplari neobisnuite (7)

Capitolul VII. În care preşedintele Barbicane nu spune mai mult decât îi convine să spună.

În ziua de 22 decembrie, acţionarii societăţii anonime „Barbicane şi Co.” au fost convocaţi în adunare generală. Bineînţeles că localul ales pentru acest scop au fost saloanele „Clubului artileriştilor”, din Union-Square. La drept vorbind, poate că nici scuarul întreg n-ar fi putut cuprinde mulţimea nerăbdătoare a acţionarilor, dar nu se putea face o întrunire în aer liber, pe una din pieţele din Baltimore, pe asemenea vreme, când termometrul arăta 10° sub zero.

De obicei, holul enorm al „Clubului artileriştilor” era împodobit cu tot felul de arme legate de nobila profesiune a membrilor săi. Ai fi zis chiar că-i un adevărat muzeu de artilerie. Până şi mobilele — scaune şi mese, jilţuri şi divane — aminteau prin forma lor ciudată de acele maşinării ucigaşe, care trimiseseră pe lumea cealaltă atâţia oameni cumsecade, a căror dorinţă tainică fusese să moară de bătrâneţe.

        Pentru ziua aceasta, însă, aranjamentul camerelor fusese schimbat. Impey Barbicane avea să prezideze nu o adunare războinică, ci una industrială şi paşnică. Se făcuse loc larg pentru numeroşii acţionari veniţi din toate colţurile Statelor Unite şi care se înghesuiau, se zdrobeau, se înăbuşeau în holul mare şi în saloanele din jur, fără să mai pomenim de nesfârşita coadă de oameni care se îmbulzea până departe, în Union- Square.

Membrii „Clubului artileriştilor”, în calitatea lor de primi acţionari ai noii societăţi anonime, ocupau, fireşte, primele locuri, cele din apropierea estradei. Printre ei se vedeau, mai triumfători ca oricând, colonelul Bloomsberry, Tom Hunter, cel cu picioarele de lemn, şi colegul lor, sprintenul Bilsby. Un fotoliu confortabil fusese rezervat, din galanterie, pentru doamna Evangelina Scorbitt, care, în calitatea sa de cea mai mare proprietară a domeniului polar, ar fi avut într-adevăr dreptul să ia loc chiar alături de preşedintele Barbicane. Dealtfel, numeroase alte femei din toate păturile sociale ale oraşului împodobeau cu pălăriile lor pline de flori colorate, pene ciudate şi panglici multicolore mulţimea care se înghesuia sub cupola de sticlă a holului. De fapt, cei mai mulţi dintre acţionarii prezenţi la adunare puteau fi socotiţi nu numai ca sprijinitori ci chiar ca prieteni personali ai membrilor consiliului de administraţie.

Se cuvine însă să facem o observaţie: delegaţii europeni — suedez, danez, englez, olandez şi rus — ocupau locuri speciale. Delegaţii puteau să ia parte la această adunare deoarece fiecare dintre ei subscrisese numărul de acţiuni cerute pentru a avea dreptul la un vot consultativ. Pe cât fuseseră de uniţi la cumpărare, pe atât erau acum de uniţi în dorinţa de a-şi bate joc de cumpărători. E uşor de închipuit cu câtă curiozitate aşteptau declaraţia pe care urma să o facă preşedintele Barbicane. Evident că această comunicare avea să dea la iveală procedeul pentru a. se putea ajunge la Polul Nord. Oare acest lucru nu era mai greu de realizat decât însăşi exploatarea zăcămintelor de cărbune? Dacă s-ar fi ivit prilejul să se poată face vreo observaţie, apoi Boris Karkov, Eric Baldenak, Jacques Jansen şi Jan Harald nu s-ar fi jenat să ceară cuvântul. La rândul lui, maiorul Donellan, aţâţat de Dean Toodrink, era hotărât să-şi urmărească rivalul — Impey Barbicane — până în pânzele albe.

Era ora opt seara. Holul, saloanele, curtea „Clubului artileriştilor” erau scăldate de lumina becurilor electrice. De cum fuseseră deschise uşile nu mai încetase tumultul pricinuit de vorbele celor care le asaltau. Se făcu însă cea mai adâncă tăcere, atunci când portarul anunţă intrarea consiliului de administraţie.

Pe estrada drapată, în faţa unei mese acoperite cu un covor de culoare întunecată, luară loc preşedintele Barbicane, secretarul J. T. Maston şi colegul lor, căpitanul Nicholl.

În sală răsună un „ura” repetat de trei ori, însoţit de urlete şi strigăte de „hip-hip”, care se prelungiră până departe pe străzile din jur.

J. T. Maston şi căpitanul Nicholl se aşezară în, fotolii, solemni şi conştienţi de celebritatea lor.

Atunci preşedintele Barbicane, care rămăsese în picioare, îşi vârî mâna stângă în buzunar, dreapta în deschizătura vestei şi îşi începu cuvântarea:

         —  Acţionari şi acţionare! Consiliul de administraţie al societăţii „Polul Nord” v-a convocat în saloanele „Clubului artileriştilor” pentru a vă face o comunicare importantă. Desigur că aţi aflat din polemicile ziarelor că scopul noii noastre societăţi este exploatarea zăcămintelor de cărbune din regiunea Polului Nord, care ne-a fost concesionată de guvernul Statelor Unite. Acest teritoriu, cumpărat la licitaţie, constituie partea pe care proprietarii lui o aduc în afacere. Fondurile puse la dispoziţia lor prin subscrierea de acţiuni încheiate la 11 decembrie trecut le va permite să organizeze această întreprindere, al cărei randament va aduce acţionarilor un beneficiu fără precedent, nemaiîntâlnit în nici o operaţie industrială sau comercială.

Primele murmure de aprobare ale publicului întrerupseră pentru o clipă cuvântarea oratorului.

— Desigur că ştiţi şi dumneavoastră — continuă Barbicane — felul în care am ajuns la convingerea că în regiunile din jurul Polului Nord există bogate zăcăminte de cărbune şi, poate, chiar şi fildeş fosil, de la colţii mamuţilor. Documentele publicate de presa din lumea întreagă nu mai pot lăsa nici o îndoială în privinţa existenţei zăcămintelor de cărbune. În prezent, cărbunele de pământ a devenit izvorul întregii industrii. Fără să mai vorbim de cărbunele propriu-zis sau de cocs, folosit pentru producerea vaporilor de apă sau a electricităţii, mai pot fi citate numeroase derivate, cum sunt culorile roşu, violet, indigo, carmin şi roşu aprins, parfumurile de vanilie, migdale amare, zambile, garoafă, anason, camfor, cimbru şi heliotrop, acidul salicilic, picrolul, naftolul, fenolul, antipirina, benzenul, naftalina, acidul pirogalic, hidrochinona, taninul, zaharina, gudronul, asfaltul, răşina, uleiurile lubrefiante, lacurile, galbenul de potasiu, cianura etc, etc, etc.

După această enumerare, oratorul se opri puţin, ca un alergător obosit peste măsură şi care se opreşte ca să-şi mai tragă sufletul. Răsuflă adânc şi apoi continuă:

— Este, deci, sigur că această substanţă deosebit de preţioasă — cărbunele de pământ — se va termina într- un răstimp destul de scurt, din pricina unui consum exagerat. În mai puţin de cinci sute de ani, minele de cărbune aflate acum în exploatare vor fi pustii...

—   Trei sute! strigă cineva din public.

—   Două sute! răspunse altcineva.

—   Să spunem într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat — continuă preşedintele Barbicane — şi să pornim în căutarea unor noi surse de cărbune, ca şi cum cărbunele de pământ ar urma să dispară înainte de sfârşitul secolului al XlX-lea.

Şi vorbitorul făcu o nouă pauză, pentru a, permite ascultătorilor să ciulească urechile. Apoi continuă:

—   Iată de ce, acţionari şi acţionare, ridicaţi-vă şi urmaţi-mă, căci pornim spre pol!

Şi într-adevăr tot publicul se puse în mişcare, gata să-şi facă geamantanele, ca şi cum preşedintele Barbicane ar fi arătat o corabie gata să plece către regiunile arctice.

O observaţie, spusă pe un ton acru dar limpede de maiorul Donellan, puse brusc capăt acestei mişcări, pe cât de entuziaste, pe atât de nesăbuite.

—   Înainte de a pleca, — întrebă acesta, — aş vrea să ştiu cum se poate ajunge la Polul Nord? Aveţi pretenţia să ajungeţi acolo pe mare?

—   Nici pe mare, nici pe pământ, nici prin văzduh! răspunse cu glas liniştit preşedintele Barbicane.

Şi cei prezenţi se aşezară din nou pe locurile lor, pradă unei curiozităţi pe deplin îndreptăţită.

— Desigur că ştiţi şi dumneavoastră, — începu din nou oratorul, — câte încercări au fost făcute pentru a se atinge acest punct al sferoidului terestru. Se cade totuşi să vi le reamintesc pe scurt. Vom aduce astfel omagiul nostru îndrăzneţilor pionieri care au supravieţuit încercărilor, ca şi celor care şi-au găsit moartea în aceste expediţii supraomeneşti.

Cuvintele acestea fură primite cu o aprobare unanimă din partea ascultătorilor, indiferent de naţionalitatea lor.

—  În 1845, reluă preşedintele Barbicane, englezul sir John Franklin, într-o a treia călătorie făcută cu corăbiile „Erebus” şi „Terror”, cu care voia să ajungă până la pol, pătrunde în ţinuturile nordice şi nu se mai aude nimic de el.

În 1854, americanul Kane şi locotenentul său, Morton, pornesc în căutarea lui sir John Franklin. Este drept că ei s-au înapoiat din această călătorie, dar corabia lor, „Advance”, nu s-a mai întors.

În 1859, englezul Mac Clintock descoperă un document din care reiese că nu a rămas nici un supravieţuitor din călătoria în care porniseră „Erebus” şi „Terror”.

În 1860, americanul Hayes părăseşte Bostonul pe schooner-ul „United States”, trece dincolo de paralela 81 şi se înapoiază în 1862, fără să poată ajunge mai departe spre nord, cu toate strădaniile eroice ale tovarăşilor săi.

În 1869, căpitanii Koldervey şi Hegeman, germani amândoi, pleacă din Bremerhaven pe „Hansa” şi „Germania”. „Hansa”, strivită de gheţari, se scufundă aproape de cea de a 71-a paralelă, iar echipajul abia poate scăpa cu viaţă, îmbarcându-se în şalupele de pe vas şi reuşind să ajungă pe ţărmul Groenlandei. „Germania”, mai norocoasă, se înapoiază în portul Bremerhaven, dar fără să fi reuşit să treacă dincolo de paralela 77.

În 1871, căpitanul Hall se îmbarcă la New-York pe vasul cu aburi „ Polari s”. După patru luni, în cursul unei ierni groaznice, acest marinar curajos îşi pierde viaţa din pricina oboselii. După un an, Polaris”, târât de iceberguri, este strivit de banchize înainte de a fi ajuns la paralela 82. Optsprezece oameni din echipajul vaporului, debarcaţi sub ordinul locotenentului Tyson, au reuşit să ajungă pe continent numai lăsându-se duşi la voia întâmplării de curenţii marini, pe blocul de gheaţă pe care debarcaseră. Despre ceilalţi 13 oameni de pe „Polaris” nu s-a mai aflat niciodată nimic.

În 1875, englezul Nares părăseşte oraşul Portsmouth cu vasele „Alarma” şi „Descoperirea”. În această campanie faimoasă, echipajele şi-au stabilit tabăra de iarnă între paralelele 82 şi 83, iar căpitanul Markham a înaintat în direcţia nord, oprindu-se doar la 740 kilometri de pol. Nimeni nu se apropiase atât de mult de Polul Nord înaintea lui.

În 1879, marele nostru cetăţean Gordon Bennett...

Trei strigăte de „ura”, scoase din străfundurile rărunchilor, salutară numele „marelui cetăţean”, directorul ziarului „New-York Herald”.

—  ... echipează vasul „Jeannette”, îl încredinţează maiorului De Long, care se trăgea dintr-o familie de origine franceză. „Jeannette” pleacă din San-Francisco cu 33 de oameni, trece prin strâmtoarea Behring, este prinsă de gheţari în apropiere de insula Herald şi se scufundă în apropiere de insula Bennett, aproape de paralela 70. Oamenii din echipaj nu mai au decât o singură cale de scăpare: să se îndrepte către sud cu bărcile sau străbătând pustietăţile de gheaţă. Oboseala şi lipsurile îi seceră. De Long moare în octombrie. Mulţi dintre tovarăşii lui au aceeaşi soartă şi numai 12 se mai înapoiată din această expediţie.

În sfârşit, în 1881, americanul Greely părăseşte portul Saint-Jean din Terra-Nova pe vasul cu aburi „Proteus”, având ca ţel stabilirea unei staţiuni în golful lady Franklin, pe insula Ţara lui Grant, situată puţin sub paralela 82. Acolo a fost întemeiat fortul Conger, de unde, înfruntând iarna polară, îndrăzneţii exploratori pleacă spre vest şi nord. Locotenentul

Lockwood şi tovarăşul său Brainard ajung în mai 1882 până la un punct situat la 83°35’ întrecând pe căpitanul Markham cu câteva mile.

Acesta este punctul extrem atins până în ziua de astăzi, este ultimul loc însemnat pe hărţile care arată împrejurimile Polului Nord.

Izbucniră din nou strigăte de „ura”, Întretăiate de „hip”-urile de rigoare, în cinstea descoperitorilor americani.

—   Dar — continuă preşedintele Barbicane — campania avea să se termine în mod tragic. „Proteus” se scufundă. Au rămas între gheţuri 24 de colonişti polari, sortiţi unor suferinţe groaznice. Doctorul Pavy, un francez, şi mulţi alţii îşi pierd viaţa. Greely, salvat de „Thetis” în 1883, nu se mai înapoiază decât cu 6 dintre tovarăşii săi. Unul dintre eroii acestor descoperiri, locotenentul Lockwood, moare şi el, adăugând încă un nume la durerosul şi lungul şir de martiri care şi-au pierdut viaţa în aceste regiuni!

De astă dată, o tăcere respectuoasă întâmpină cuvintele preşedintelui Barbicane, a cărui îndrituită emoţie era împărtăşită de toţi cei prezenţi.

Oratorul continuă apoi cu glas tremurător:

— Aşadar, în ciuda devotamentului şi a curajului atâtor exploratori polari, nu s-a putut trece niciodată până acum peste paralela 84. Ba chiar se poate spune că niciodată nu se va putea ajunge dincolo de această paralelă, nici cu vaporul şi nici cu săniile, din pricina banchizelor şi a pustiurilor troienite. Omul nu poate înfrunta asemenea primejdii, nu poate îndura geruri atât de mari. Prin urmare, trebuie să pornim cu alte mijloace la cucerirea polului!

După freamătul care se stârni în rândurile publicului, se putea vedea că se ajunsese la punctul culminant al expunerii: urma să fie divulgat secretul’ pe care lumea întreagă căuta şi dorea să-l afle.

—   Şi ce anume voiţi să faceţi, domnule? întreba delegatul Angliei.

— Veţi afla în mai puţin de zece minute, maior Donellan, răspunse preşedintele Barbicane. Şi, adresându-mă acuma dumneavoastră, acţionari ai societăţii, adaug: aveţi încredere în noi, pentru că cei ce conduc această întreprindere sunt aceiaşi oameni care, îmbarcându-se într-un proiectil cilindro-conic.

—    Cilindro-comic! strigă Dean Toodrink.

—    ... au îndrăznit să se aventureze până în Lună...

— De unde au făcut calea-ntoarsă! adăugă secretarul maiorului Donellan, ale cărui observaţii necuviincioase provocară proteste violente.

Dar preşedintele Barbicane dădu din umeri şi continuă cu glas ferm:

—    Da, acţionari şi acţionare: în mai puţin de zece minute veţi şti despre ce este vorba.

Un murmur prelung, pricinuit de exclamaţiile publicului, întâmpină acest răspuns. Parcă oratorul ar fi spus: în mai puţin de zece minute, vom fi la pol!

Şi preşedintele Barbicane continuă:

—   Dar calota polară a Pământului este oare compusă dintr-un continent? Nu cumva este vorba de o mare, pe care căpitanul Nares a avut dreptate s-o numească „Marea Paleochristică”, adică „marea cu gheţuri antice”? La această întrebare răspund: credem că nu e mare.

—  Asta nu-i de ajuns! strigă Eric Baldenak. Nu poate fi vorba de „credem că nu”, ci de ceva sigur...

— Ei bine, răspund înfocatului meu întrerupător: suntem siguri! Da! Societatea „Polul Nord” a cumpărat un teren solid, nu un bazin lichid, şi acest teren solid aparţine acum Statelor Unite, fără ca vreo putere europeană să aibă cândva dreptul de a ridica vreo pretenţie.

Se auziră murmure pe băncile delegaţilor din Lumea Veche.

—  Ţi-ai găsit!... O groapă plină cu apă... un lighean... pe care n-o să-l puteţi vărsa! strigă din nou Dean Toodrink, aprobat zgomotos de colegii lui.

—  Nu, domnule! răspunse cu glas puternic preşedintele Barbicane. Nu există acolo nici o groapă, ci un continent, un podiş care se ridică deasupra nivelului mării cu trei-patru mii de metri, ca pustiul Gobi în Asia Centrală. Lucrul acesta a putut fi dedus cu uşurinţă şi în mod logic din observaţiile făcute în regiunile învecinate, a căror prelungire este însuşi domeniul polar. Astfel, în cursul explorărilor, Nordenskjold, Peary, Maagaard au constatat că Groenlanda are o altitudine tot mai ridicată cu cât înaintezi spre nord. La 160 de kilometri în interior, pornind de la insula Disko, altitudinea ei atinge 2300 metri. Ţinând seama de aceste observaţii şi de diferitele rămăşiţe animale sau vegetale găsite în carapacea de gheaţă seculară, ca schelete de mastodonţi, colţi şi dinţi de fildeş, trunchiuri de conifere — se poate afirma că acest continent era pe vremuri un pământ rodnic, cu siguranţă locuit de animale şi poate chiar şi de oameni. Acolo au fost îngropate pădurile dese din vremurile preistorice, formând zăcămintele de cărbune pe care o să ne pricepem noi să le exploatăm cât mai bine! Ei, da! În jurul polului se întinde un continent nelocuit de oameni şi pe care noi vom înfige drapelul Statelor Unite.

Tunete de aplauze acoperiră aceste cuvinte.

Când şi ultimele ecouri se stinseră în Union- Square, se auzi scheunând glasul hodorogit al maiorului Donellan:

—   Au trecut şapte minute din cele zece care trebuiau să ne fie de ajuns pentru a ajunge la pol!

— Vom ajunge în trei minute! răspunse liniştit preşedintele Barbicane, care apoi continuă, adresându-se publicului:

—   Dar, deşi noul nostru domeniu este constituit dintr-un continent, iar continentul este ridicat destul de mult deasupra nivelului mării, aşa cum avem toate motivele s-o credem, totuşi el este acoperit de gheţuri veşnice, munţi de gheaţă şi câmpii de gheaţă; în asemenea condiţii, exploatarea lui va fi dificilă.

—   Ba imposibilă! îl întrerupse Jan Harald, întărindu-şi afirmaţia cu un gest energic.

— Imposibilă, da, admit, răspunse Impey Barbicane. Ei bine: eforturile noastre au fost îndreptate tocmai spre înlăturarea acestei imposibilităţi. Nu vom avea nevoie nici de corăbii şi nici de sănii pentru a ajunge la pol. Ba mai mult: datorită procedeelor noastre, gheaţa se va topi ca prin farmec, indiferent dacă s-a format mai de mult sau mai de curând. Şi lucrul acesta se va întâmpla fără să ne coste măcar un dolar din capital sau un minut de muncă.

Tăcere absolută în toată sala. Se apropia momentul „pisicologic”, expresie puţin elegantă pe care Dean Toodrink o şopti la urechea lui Jacques Jansen.

— Domnilor, continuă preşedintele „Clubului artileriştilor”, Arhimede nu cerea decât un punct de sprijin pentru a putea ridica de pe locul lui globul pământesc. Ei bine, noi am găsit acest punct de sprijin. Marelui matematician din Siracuza i-a fost de ajuns o pârghie — şi pârghia aceasta se află acum în mâinile noastre. Deci, putem deplasa polul.

—   Să deplasăm polul?! strigă Eric Baldenak.

—   Să-l aducem în America?!... se pomeni strigând şi Jan Harald.

Se vede că preşedintele Barbicane nu voia încă să dea totul pe faţă, întrucât continuă cu aceste cuvinte:

—  Cât priveşte punctul de sprijin...

—   Nu-l destăinuiţi! Nu-l divulgaţi! strigă cineva din public, cu un glas de tunet.

—   Cât priveşte pârghia...

—   Păstraţi secretul! Păstraţi secretul!... strigară cei mai mulţi dintre spectatori.

—    Îl vom păstra! răspunse preşedintele Barbicane.

E uşor de închipuit cât de dezamăgiţi au fost delegaţii europeni de acest răspuns. Dar în ciuda cererilor lor, oratorul nu mai spuse nimic despre procedeele pe care avea de gând să le folosească, ci se mulţumi să adauge:

—  Vă voi ţine însă la curent cu rezultatele operei mecanice fără precedent în analele tehnicii, pe care o vom duce la bun sfârşit mulţumită capitalului subscris de dumneavoastră.

—  Ssst! Ssst!

Toţi erau numai ochi şi urechi!

— Trebuie să încep prin a spune că ideea iniţială a întreprinderii noastre revine unuia dintre cei mai savanţi, devotaţi şi iluştri colegi ai noştri. Tot lui i se cuvine şi gloria de a fi pus la punct calculele care au făcut cu putinţă ca această idee să treacă din teorie în practică. Fiindcă, dacă exploatarea zăcămintelor de cărbuni de la Polul Nord nu-i decât o jucărie, deplasarea Polului Nord era o problemă pe care o putea rezolva numai mecanica superioară. Iată pentru ce ne-am adresat onorabilului secretar al „Clubului artileriştilor”, J. T. Maston!

—  Ura! Hip, hip, ura pentru J. T. Maston! urlă tot publicul, electrizat de prezenţa acestui prea distins şi extraordinar personaj.

Ah! Cât de emoţionată a fost mistress Evangelina Scorbitt de aclamaţiile adresate faimosului calculator şi cum simţea că i se topeşte inima de fericire!

Maston, modest, se mulţumi să încline capul la dreapta, apoi la stânga şi să salute cu vârful cârligului său de fier mulţimea entuziasmată.

— Iubiţi acţionari — începu din nou preşedintele Barbicane — încă în ziua când am sărbătorit printr-o mare întrunire sosirea francezului Michel Ardan în America, cu câteva luni înainte de plecarea noastră spre Lună...

Yankeul ăsta vorbea despre zborul spre Lună tot atât de nepăsător ca despre o călătorie de la New-York la Baltimore!

— J. T. Maston a declarat: „Să inventăm maşini, să găsim un punct de sprijin şi să îndreptăm axa Pământului!” Ei bine, voi toţi cei ce mă ascultaţi aflaţi acum de la mine: maşinile au fost inventate, punctul de sprijin a fost găsit, iar acum toate eforturile noastre au în vedere numai îndreptarea axei Pământului!

Urmară câteva minute de uluială. Parcă tuturora le pierise glasul.

—   Ce?... Aveţi pretenţia să schimbaţi axa Pământului? răcni maiorul Donellan.

—  Da, domnule, răspunse liniştit preşedintele Barbicane. Sau, mai bine zis, avem posibilitatea de a crea o nouă axă, în jurul căreia se va învârti de acum încolo planeta noastră.

—  Să se modifice mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul lui?! repetă colonelul Karkov, cu ochii scânteietori.

—  Chiar aşa, şi fără ca durata rotaţiei să se schimbe! răspunse preşedintele Barbicane. În urma acestui fapt, actualul pol va ajunge să fie situat, cu aproximaţie, pe paralela 67, iar Pământul va ajunge în situaţia planetei Jupiter, a cărei axă este aproape perpendiculară pe planul orbitei sale Dar această deplasare de 23 de grade şi 28 de minute va fi suficientă pentru ca proprietatea noastră de la pol să primească de la soare o cantitate de căldură destul de mare pentru topirea gheţurilor îngrămădite acolo de mii de ani.

Publicul rămase cu gura căscată. Nimeni nu se mai gândea să-l întrerupă pe orator — nici măcar să-l aplaude. Erau cu toţii uimiţi de această idee, pe cât de ingenioasă, pe atât de simplă: modificarea axei în jurul căreia se învârteşte planeta noastră.

Cât priveşte pe delegaţii europeni, aceştia erau pur şi simplu năuciţi, copleşiţi, nimiciţi şi nici nu mai îndrăzneau să-şi descleşteze fălcile de zăpăciţi ce erau.

Dar ropotul de aplauze se dezlănţui ca o furtună când preşedintele Barbicane îşi termină cuvântarea cu această concluzie, sublimă în simplitatea ei:

—  Aşadar, chiar soarele îşi va lua sarcina să topească banchizele de gheaţă deschizându-ne calea spre Polul Nord!

— Cu alte cuvinte, întrebă maiorul Donellan, dacă omul nu se poate duce la pol, va veni polul la el?...

—  Chiar aşa! răspunse preşedintele Barbicane.

Cap6