De ce scria Ionescu (1)

28 martie, ziua in care a murit Eugen Ionescu. Nu stiu daca l-a intrebat cineva de ce scrie, cert este ca el a dat un raspuns. Puteti citi mai jos prima parte. A doua - maine.

De ce scriu?

Incă mă mai întreb. Scriu demult. La treisprezece ani scriam o piesă de teatru, la unsprezece - doisprezece ani poeme şi tot atunci, la unsprezece ani, am vrut să-mi scriu memoriile: două pagini de caiet şcolăresc. Totuşi, aş fi avut destule de spus. Ştiu că păstram unele amintiri din prima copilărie, de pe la vârsta de doi-trei ani, din care nu mi-a mai rămas decât amintirea unei amintiri. Vorbim despre copilărie abia după ce ieşim din ea, când n-o mai înţelegem prea bine. E clar că nu ne înţelegem noi înşine nici când suntem copii, dar, în tot cazul, când eram la Mayenne aveam conştiinţa că trăiesc în fericire, în bucurie, şi că fiecare clipă era plenitudine, deşi nu cunoşteam cuvântul plenitudine. Trăiam în uimire. Prima sfâşiere am simţit-o când a trebuit să părăsesc La Chapelle-Anthenaise. Cu timpul însă lumina aceea tot ar fi pălit şi nu văd cum aş fi putut deveni eu agricultor, neînzestrat cum sunt pentru treburile manuale. Unii colegi ai mei de la şcoala comunală au ajuns mari fermieri; cred că o duc greu, că viaţa lor nu mai e un joc şi că demult privesc cu nepăsare la joaca copiilor. Puteam deveni învăţător în sat, dar atunci n-aş fi avut vacanţă decât în vacanţe, or, pentru adulţi, ele nu sunt cu-adevărat vacanţe.

Unul din motivele principale pentru care scriu se confundă cu nevoia de-a regăsi miraculosul copilăriei mele dincolo de cotidian, bucuria dincolo de dramă, prospeţimea dincolo de asprime. În Duminica Floriilor, străduţele satului erau acoperite de flori şi ramuri şi totul se transfigura sub soarele de aprilie. În zilele de sărbătoare, urcam panta îngustă şi bolovănoasă în sunetul clopotelor bisericii pe care o vedeam apărând treptat, mai întâi în vârful clopotniţei cu giruetă, apoi clopotniţa întreagă pe fundalul albastru al cerului. Lumea era frumoasă, îmi dădeam seama, de o prospeţime şi puritate fără fisură. Repet, fac literatură ca să regăsesc acea frumuseţe, intactă, în noroi, cărţile şi piesele mele sunt o chemare, expresia unei nostalgii; caut o comoară scufundată-ntr-un ocean, pierdută în tragedia istoriei. Ori, dacă vreţi, caut lumina şi mi se pare că o găsesc, din când în când. Din cauza asta nu numai că fac literatură, din cauza asta m-am şi nutrit cu ea. Căutând mereu acea lumină adevărată dincolo de tenebre. Scriu în noapte şi spaimă, luminat în răstimpuri de umor. Dar nu luminarea aceasta, nu lumina asta o caut. Piesa de teatru, confesiunea intimă sau romanul rămân sumbre dacă, după ce am străbătut tenebrele, nu dau de lumină. Personajele din Scaunele nu-şi mai amintesc decât de o biserică într-o grădină luminoasă, apoi lumina dispare şi piesa intră în plin neant şi asa mai departe. De cele mai multe ori, imaginile luminii, repede stinse, sau, dimpotrivă, ivindu-se firesc la capătul drumului, n-au fost voite, ci găsite. Iar cele prevăzute constient sunt imagini ce mi-au apărut în vis. Vreau să spun că atât în teatru, cât şi în proză, am sentimentul că întreprind o explorare bâjbâind în beznă, într-o pădure întunecată. Habar n-am unde voi ajunge sau dacă am să ajung undeva, scriu fără niciun plan. Sfârşitul vine de la sine. Constatarea eşecului, ca în ultima mea piesă, Omul cu valize, ori reuşita, atunci când sfârşitul poate apărea ca un nou început.

În realitate caut o lume virginală, caut lumina paradisiacă a copilăriei, splendoarea zilei dintâi, splendoarea fără pată, univers intact care aştept să mi se-arate proaspăt, parcă abia născut. Ca şi cum aş vrea să asist la evenimentul facerii lumii, ignorând decăderea ei, şi caut acest eveniment în mine însumi, cu dorinţa, parcă, de-a restrăbate cursul istoriei, sau îl caut în personajele mele, care sunt alţi eu însumi ori care sunt aidoma altora ce-mi seamănă, fiind şi ei, ca şi mine, în mod conştient sau nu, în căutarea luminii absolute. Fiindcă n-au nicio indicaţie cu privire la drumul pe care-l au de parcurs, personajele mele rătăcesc în întuneric, absurd, angoasă. S-a afirmat adesea că am vorbit prea mult despre angoasa mea. Eu cred mai degrabă că vorbesc despre angoasa omenească, de care oamenii încearcă să scape prin mijloace improprii, zbătându-se în cotidian, în cenuşiul existenţei ori în nefericire, atunci când nu se amăgesc singuri închizându-se în impasurile istoriei şi ale politicii, ale exploatărilor, represiunilor, războaielor.

Copilăria şi lumina se întâlnesc, se identifică în sufletul meu. Tot ce nu-i lumină este angoasă, beznă. Scriu ca să regăsesc lumina aceea şi ca să-ncerc s-o împărtăşesc. Ea se află la hotarul unui absolut pe care ba îl pierd, ba îl găsesc. Mai e şi uimirea. Mă văd în fotografiile din copilărie, cu ochii mari, plini de stupoarea că exist. Nu m-am schimbat. Uluirea primordială mi-a rămas. Mă aflu aici, am fost pus aici, sunt înconjurat de tot ce mă-nconjoară, nu ştiu întotdeauna ce s-a întâmplat cu mine. Am fost mereu impresionat de frumuseţea lumii. Când aveam opt ani, nouă ani, am trăit două luni de aprilie şi două de mai pe care nu pot să le uit. Alergam pe drumul mărginit de ciuboţica-cucului, alergam de-a lungul pajiştilor verzi, cu bucuria inexprimabilă de a fi. Culorile de-atunci, strălucirea de-atunci mă obsedează şi nu spun adevărul deplin afirmând ca lumea-i o temniţă. Au fost primăveri când încă mai recunoşteam culorile, frumuseţea, lumina unui paradis de care pesemne îmi mai aminteam. Chiar şi azi, ca să pot scăpa de spaime, mă aşez parcă în afara lumii şi o privesc atent, ca şi cum totul mi s-ar arăta ca pentru prima oară, ca în prima zi a conştiinţei mele. Stând deoparte, izolat de lume, o contemplu ca şi când n-aş face parte din ea. În asemenea clipe mi se întâmplă să fiu invadat de bucurie. Iar când uimirea atinge apogeul, nu mă mai îndoiesc de nimic. Am certitudinea că m-am născut pentru eternitate, că moartea nu există şi că totul e un miracol, prezenţă strălucitoare. Sunt recunoscător că asist la această manifestare, voi participa la toate manifestările Divinitătii, veşnic. Numai în astfel de momente, dincolo de toate mizeriile şi spaimele lumii, am certitudinea că sunt pe deplin şi cu adevărat conştient. Regăsesc vârsta când mă plimbam cu băţul meu de alun printre violete şi ciuboţica-cucului, în lumina de primăvară, când lumea îmi părea a fi la început, când eu însumi eram la început. Da, scriu mai ales ca să-mi mărturisesc uimirea. Dar nu totdeauna uimirea cuprinde bucuria ori, mai degrabă, rareori ajung să fiu îndeajuns de uimit ca să încerc o asemenea bucurie, un asemenea extaz. Mai tot timpul cerul e întunecat, mai tot timpul trăiesc în angoasă, cu deprinderea angoasei. Declinul în urma căruia totul se luminează se produce rar. Încerc să-mi amintesc, încerc să mă agăţ de miracolul luminos, izbutesc câteodată, dar, cu vârsta, din ce în ce mai greu. Anii de istorie personală sunt ca secolele zbuciumate, nefericite, demonice, ale istoriei universale. Un trecut agitat, ce pare a se confunda cu amintirile, cu memoria lumii, mă desparte şi ne desparte de începuturi. Trăim deprinşi cu angoasa şi nefericirea şi, chiar dacă receptez când şi când lumea ca o sărbătoare, ştiu, cum ştim cu toţii, că ea înseamnă nefericire.