Domnişoara
Bisturiu
Ajungînd
la marginea unui cartier mărginaş, sub luminile unei lămpi de gaz, simţii o
mînă strecurîndu-mi-se încet pe sub braţ, şi auzii o voce spunîndu-mi la
ureche: „Domnule, sunteţi medic?”
Mă
uitai. Era o domnişoară trupeşă, cu ochi mari deschişi, uşor fardată, cu părul
şi panglicile bonetei fluturînd în vînt.
—
Nu, nu sunt medic, lăsaţi-mă să trec.
—
O! Ba da! Sunteţi medic, îmi dau bine seama. Veniţi cu mine. O să fiţi foarte
mulţumit de mine, hai!
—
Am să vin, fără îndoială; însă mai tîrziu, după medic, ce dracu!
—
A! - făcu ea agăţată mai departe de braţul meu şi izbucnind în rîs - sunteţi un
medic farsor, am cunoscut mulţi de felul acesta. Veniţi.
Iubesc
cu patimă taina, fiindcă nutresc veşnic nădejdea s-o lămuresc. Mă lăsai aşadar
dus de această tovarăşă, ori mai degrabă de această enigmă neaşteptată.
Las
la o parte descrierea cocioabei; poate fi întîlnită la mulţi dintre vechii
poeţi francezi bine cunoscuţi. Doar că - amănunt neobservat de Regnier, două sau
trei portrete de doctori celebri erau atîrnate de pereţi.
Cît
am fost de alintat! Foc straşnic, vin fiert, ţigări; şi oferindu-mi aceste
bunătăţi şi aprinzîndu-şi ea însăşi o ţigară, bufona creatură îmi zise:
„Simţiţi-vă ca la dumneavoastră, prietene, faceţi-vă comod. O să vă
reamintească spitalul si plăcuta vreme a tinereţii. — Ei, ia uite! Unde aţi
făcut rost de pletele astea albe? Nu eraţi asa, şi nu e prea demult cînd eraţi
intern la I.... Mi-aduc aminte că dumneavoastră îl asistaţi la operaţiile grele.
Iată un om căruia îi place să taie, să croiască şi să sfîrtece! Dumneavoastră
îi dădeaţi instrurnentele, firele şi bureţii. Şi, odată operaţia terminată, spunea
mîndru, privindu-şi ceasul: «Cinci minute, domnilor!» — O! Eu, eu umblu pretutindeni,
îi cunosc bine pe aceşti domni."
Cîteva
clipe mai tîrziu, tutuindu-mă, îşi relua cîntecul, şi-mi zicea: „Eşti medic,
nu-i aşa, cotoiul meu?"
Acest
refren de neînţeles mă făcu să sar în picioare.
—
Nu! - strigai furios.
—
Atunci chirurg?
—
Nu! Nu! Cel puţin ca să nu-ţi tai capul! Lua-te-ar dracu de mascară.
—
Stai, reluă ea, ai să vezi.
Şi
scoase dintr-un dulap un teanc de hîrtii, care nu erau altceva decît colecţia
de portrete ale medicilor iluştri de pe-atunci, litografiate de Maurin, pe care
le puteam vedea de ani de zile expuse pe cheiul Voltaire.
—
Uite! îl recunoşti pe ăsta?
—
Da! e X..., numele, de altfel, e dedesubt; dar îl cunosc personal.
—
Am ştiut-o! Poftim! Uite-l pe Z..., cel care zicea la curs, vorbind de X...: „Acest
monstru ce-şi are întipărită pe faţă răutatea sufletului!” Toate acestea,
fiindcă celălalt nu era de părerea lui în aceeaşi chestiune! Ce haz se făcea în
Şcoală de asta, pe-atunci! Ţi-aduci aminte? Poftim, iată-l pe K..., cel care-i
denunţa guvernului pe răzvrătiţii pe care-i îngrijea la spital. Era pe vremea
răscoalelor. Cum se poate ca un om atît de frumos să aibă atît de puţină inimă?
Iată-l acum pe W..., un vestit medic englez; am pus mîna pe el în călătoria pe
care-a făcut-o la Paris. Are înfăţişarea unei domnişoare, nu-i aşa?"
Şi,
cum atingeam tocmai un pachet legat cu sfoară, care se afla de asemeni pe
măsuţa cu un picior, zise: „Stai puţin, în ăsta sunt internii, şi în pachetul
ăstălalt, externii".
Şi
desfăcu în evantai o mulţime de imagini fotografice, înlfăţişînd chipuri mult
mai tinere.
—
Nu e aşa, scumpule, cînd o să ne revedem, c-o să-mi dai portretul tău?
—
Dar, îi spusei, urmărindu-mi la rîndul meu ideea fixă, de ce mă crezi medic?
—
Fiindcă eşti atît de drăguţ şi de bun cu femeile!
—
Ciudată logică! îi zisei.
—
O! Nu mă înşel deloc; am cunoscut o mulţime. Îmi plac atît de mult aceşti domni
încît, deşi nu sunt bolnavă, mă duc uneori să-i văd, numai ca să-i văd. Unii
îmi spun cu răceală: „Nu sunteţi bolnavă defel!” Dar sunt alţii care mă
înţeleg, fiindcă le fac ochi dulci.
—
Şi cînd nu te înţeleg...?
—
Ei! fiindcă i-am deranjat degeaba, las zece franci pe şemineu. Sunt atît de
buni şi de blînzi, aceşti oameni! Am descoperit la Pitie un mic intern, care e
drăguţ ca un înger, şi care e politicos! Şi care munceşte, bietul băiat!
Camarazii lui mi-au spus că n-are o para chioară, fiindcă părinţii sunt săraci
şi nu-i pot trimite nimic. Asta mi-a dat încredere. La urma urmelor, sunt o
femeie destul de frumoasă, deşi nu prea tînără. I-am spus: ”Vino să mă vezi,
vino să mă vezi mai des. Şi cu mine să nu te simţi stînjenit: n-am nevoie de
bani.” Pricepi însă că l-am făcut să înţeleagă asta printr-o mulţime de
tertipuri; nu i-am spus-o verde; mi-era atît de teamă să nu-l umilesc pe acest drag
copil! Ei bine, ai putea să crezi că am o poftă caraghioasă pe care nu
îndrăznesc să i-o spun? Aş fi vrut să vină să mă vadă cu trusa şi şorţul, chiar
cu puţin sînge pe el!"
Spuse
acestea cu un aer plin de candoare, aşa cum un om sensibil i-ar spune unei
actriţe pe care ar iubi-o: „Aş vrea să te văd îmbrăcată în costumul din
faimosul rol pe care l-ai creat".
—
Poţi să-ţi aduci aminte vremea şi împrejurarea cînd s-a născut în tine această
pasiune atît de deosebită?
Cu
anevoie mă făcui înţeles; pînă la urmă izbutii. Dar atunci îmi răspunse cu un
aer foarte trist, şi chiar, pe cît îmi pot aminti, privind în lături : „Nu
ştiu... nu-mi aduc aminte".
Ce
bizarerii nu găseşti într-un oraş mare, cînd ştii să te plimbi şi să priveşti!
Viaţa mişună de monştri nevinovaţi. — Doamne, Dumnezeule! Tu, Ziditorule, tu,
Stăpîne; tu care ai făcut Legea şi Libertatea; tu, stăpînitorule, caruia nu-i
pasă de ce se întîmplă, tu, judecătorule, care ierţi; tu care eşti plin de
motive şi cauze, şi care poate că ai pus în duhul meu gustul groazei spre a-mi
converti inima, precum tămăduirea e în vîrful tăişului; Doamne, îndură-te, ai
milă de nebuni şi de nebune! O, Ziditorule! Pot fi monştri în ochii Aceluia
care singur ştie de ce există, cum s-au făcut
şi cum ar fi putut să nu
se facă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu