De-ale lui Zoscenko (55)

Ultima supărare

De data asta îngăduiţi-ne să vă povestim un episod dramatic din viaţa morţilor.

Cazul fiind autentic, nu ne vom permite în relatarea noastră prea multe glume şi vorbe de haz, pentru ca nu cumva să-i supărăm pe cei rămaşi în viaţă.

Cum însă povestea asta e pînă la un anumit grad comică, şi s-ar putea ca hazul să se reverse, vorba ceea, singur, cerem cu anticipaţie scuze cititorilor pentru lipsa de tact poate invo­luntară faţă de vii şi de morţi.

Desigur, faptul în sine, în sensul lui primar, nu avea nimic comic. Dimpotrivă, a murit un om, un modest salariat, şters ca personalitate.

Şi aşa cum se întîmplă deseori, după moarte s-au spus pe seama lui tot felul de vorbe mari: A murit la post; Ah, pe cine am pierdut! Ce om! Ce păcat, fraţilor, că a plecat dintre noi!

Vezi bine, cît a trăit nu i-a spus nimeni aşa ceva, şi omul a plecat pe drumul de unde nu există întoarcere fără măcar să bănuiască ce re­prezintă el în fantezia celor din jur.

Desigur, dacă nu murea, nu se ştia ce turnură ar fi luat fantezia asta. E de presupus, mai degrabă, că aceeiaşi oameni l-ar fi luat în răspăr.

Cum însă omul a murit fără murmur, totul a ieşit cum nu se poate mai bine.

Pe de-o parte, fraţilor, e superb să mori, pe de altă parte — mersi frumos, mai bine lipsă. N-avem noi neapărată nevoie de mişcătoarea compasiune a domniilor-voastre.

Pe scurt, la instituţia unde a lucrat el s-a ţinut o întrunire după orele de serviciu şi la această întrunire s-au evocat felurite episoade emoţio­nante din viaţa răposatului.

Pe urmă a luat cuvîntul directorul în persoană. Orator înnăscut, directorul a vorbit aşa de pa­tetic, încît la un moment dat a lăsat să-i scape o lacrimă. Şi lăsînd să-i scape o lacrimă, a întrecut orice măsură cu laudele la adresa răpo­satului.

Ceea ce a dat frîu liber sentimentelor. Vor­bitorii următori s-au străduit care mai de care să demonstreze că au pierdut un prieten credincios, un părinte, un frate, un fiu şi aşa mai departe.

La un moment dat, unul din sală a strigat că s-ar cuveni să i se facă o înmormîntare mai de soi, pentru ca şi alţi salariaţi să-şi dea silinţa de a binemerita una asemănătoare.

Toţi cei prezenţi s-au declarat de acord. La care directorul a făcut cunoscut că cheltuielile de înmormîntare vor fi suportate de instituţie.

Atunci s-a mai ridicat unul şi a zis că aseme­nea oameni remarcabili se cuvine să fie înmormîntaţi cu muzică, şi nu duşi în tăcere pe străzile pustii.

La auzul acestor cuvinte, se ridică o rudă de-a mortului, nepot bun de-al lui, unul Kolesnikov, şi zice:

— Doamne-Dumnezeule, cîţi ani am trăit cu unchiu-meu în aceeaşi casă! N-aş zice că ne certam des, totuşi nu prea ne înţelegeam, pentru că eu habar n-aveam ce fel de unchi am. Acum, cînd îmi spuneţi toate astea, fiecare cuvînt îmi picură în inimă ca plumbul topit. Ah, de ce nu i-am asigurat o viaţă omenească unchiului meu? Acum o să am remuşcări toată viaţa. Nu, n-am să stau pe gînduri şi am să mă duc în strada Zalenin, unde ştiu că se află cea mai bună fanfară, şase suflători şi o tobă. Invităm fanfara asta să-i cînte lui unchiu-meu ceva pe cinste.

Toţi i-au dat dreptate. Invită fanfara şi cu asta ai să-ţi răscumperi în parte comportarea mitocănească faţă de unchiu-tău.

Pe scurt, după două zile a avut loc înmormîntarea. Erau multe coroane şi o mulţime de lume. Muzicanţii cîntau într-adevăr binişor, atrăgînd atenţia trecătorilor, care tot întrebau: „Pe cine înmormîntează?”

În timpul procesiunii, nepotul s-a apropiat de director şi i-a zis discret:

— Am invitat fanfara, dar ei mi-au pus con­diţia să fie plătiţi îndată după înmormîntare, pentru că după aia pleacă să concerteze la Staraia Russa. Cum facem ca să-i plătim fără prea multă zarvă?

Directorul zice:

— Păi, fanfara n-o plăteşti tu?

Nepotul s-a mirat şi chiar s-a speriat.

— Dar chiar dumneavoastră aţi spus — zice — că cheltuielile de înmormîntare le suportă insti­tuţia. Eu am avut grijă numai să invit fanfara.

Directorul zice:

— Asta aşa e, dar fanfara nu e prevăzută în deviz. La urma urmei, a murit o persoană fără importanţă, şi noi, gata, am şi chemat, hodoronc-tronc, fanfara! Nu, nu pot să fac nimic, că mă ia la trei-păzeşte sindicatul.

Ăia care mergeau împreună cu directorul au zis şi ei:

— În definitiv, instituţia nu poate să plătească pentru fiecare mort. Zi mersi că s-a plătit cami­onul şi toate mofturile astea. Fanfara plăteşte-o tu, că de-aia ţi-a fost răposatul unchi.

Nepotul sare ca ars:

— Ce, aţi băut gaz? De unde scot eu două sute de ruble?

Directorul zice:

— Atunci puneţi mînă de la mînă toate ru­dele şi descurcă-te cum ştii.

Năucit, nepotul s-a dus fuga la văduvă şi i-a spus ce se petrece.

Văduva s-a pornit şi mai avan pe plîns şi a refuzat să dea un ban.

Kolesnikov a intrat cu coatele în mulţime, a răzbit pînă la fanfară şi le-a spus muzican­ţilor să nu mai sufle în tromboanele lor, pentru că s-a ivit o încurcătură şi acuma nu se ştie cine o să plătească.

În rîndurile muzicanţilor, care mergeau alini­aţi, s-a produs o oarecare perturbare. Maimarele lor zice:

— Noi vom cînta pînă la sfîrşit şi banii îi vom cere prin tribunal de la cel care a făcut comanda.

Şi, plesnindu-şi talgerele de alamă, a pus ca­păt discuţiei.

Atunci Kolesnikov şi-a croit iar drum pînă la director, dar acesta, presimţind o supărare, s-a urcat în maşină şi a plecat pe tăcute.

Foiala asta a stîrnit mirare în rîndurile pro­cesiunii. Plecarea directorului şi văicărelile văduvei au intrigat şi mai mult asistenţa. S-au iscat discuţii şi şuşoteli, cu atît mai mult cu cît cineva a lansat zvonul cum că directorul a fost chemat de urgenţă în chestiunea salariilor.

Aşa că alaiul a ajuns la cimitir în cea mai mare dezordine. Înmormîntarea s-a desfăşurat într-un ritm extrem de rapid şi fără cuvîntări. Şi toţi s-au răzleţit nu prea mulţumiţi. Ba unii îl şi vorbeau de rău pe răposatul, amintindu-şi ba una, ba alta din viaţa lui ticăloasă.

A doua zi, nepotul răposatului a stăruit atîta pe lîngă director, încît acesta i-a promis să discute chestiunea la sindicat. Dar l-a avertizat că e îndoielnic să poată face ceva, pentru că sindicatul are misiunea să poarte de grijă celor vii şi nicidecum să-şi piardă vremea cu morţii.

Oricum, pînă una alta Kolesnikov şi-a vîndut paltonul, ca să scape de muzicanţi, care în­tr-adevăr nu s-ar fi dat în lături de la nimic pen­tru a-şi căpăta banii.

Nepotul şi-a vîndut paltonul cu 250 de ruble. Aşa că după ce a plătit fanfara, i-au mai rămas 50 de ruble. Din banii ăştia, de trei zile bea. Fapt care ne arată că instituţia respectivă, în frunte cu directorul, nu prea s-a arătat a fi la înălţime.

Aşa băut, nepotul a venit la mine şi mi-a îm­părtăşit, ştergîndu-şi lacrimile, mica lui supărare, care pentru el cred că era departe de a fi şi ultima.

   Pentru unchi, însă, această mică supărare a fost cea de pe urmă. Tot e ceva şi asta.