Scurta cronica a Annei Magdalena

Capitolul I

   Cum s-a ivit capelmaistrul Johann Sebastian Bach din vuietele orgii, asemenea Sfântului Gheorghe, cum singuratica auditoare a fugit înfiorată din biserică, şi cum a devenit tânăra Magdalena soţia atotputernicului Bach, pe care l-a înţeles cu desăvârşire, pentru că-i era drag din tot sufletul.

Am primit azi, în singurătatea mea, o vizită care mi-a înveselit inima. M-a căutat Caspar Burgholt, altădată cel mai iubit dintre discipolii scumpului meu Se­bastian, îmbătrânit şi dânsul între timp. I-a trebuit însă o oarecare stăruinţă ca să poată da de urma bătrânei doamne Bach în părăsirea şi sărăcia ei, de când zile­le fericite ale familiei au fost prea curând date uitării.

Avem multe să ne împărtăşim unul altuia, bătrâ­nul şi cu mine. El vorbea de succesele sale modeste, de nevasta şi de copiii săi mărişori, dar am vorbit înde­osebi despre cel care ne părăsise, lui maestru, iar mie soţ. După ce, în convorbirea noastră prietenească, am reînviat multe amintiri minunate din anii aceia fără sea­măn, Caspar a rostit câteva cuvinte care împrumută pe neaşteptate un rost mai adânc vieţii mele de sin­gurătate şi răstrişte:

    —  Încearcă să scrii o scurtă cronică despre viaţa băr­batului ilustru — m-a îmboldit el. L-ai cunoscut doar mai bine decât oricare altul. Caută să poves­teşti toate câte ţi-au rămas întipărite în minte despre dânsul. De bună seamă că inima domniei tale, credin­cioasă, n-a uitat prea multe. Descrie-i cuvintele, privi­rile, viaţa şi muzica. Lumea a cam început să-i nesocotească memoria, însă el n-a fost dat uitării pen­tru totdeauna. Omenirea nu-l poate amuţi prea mul­tă vreme şi, într-o bună zi, are să-ţi fie recunoscătoare pentru toate câte îi vei împărtăşi despre dânsul.

Acestea au fost cuvintele lui Caspar şi, îndată după plecarea lui, m-am grăbit să le consemnez, deoarece fie că se vor împlini cele spuse de el despre posteri­tate, fie că nu se vor împlini, voi afla — dându-i as­cultare — o dulce consolare a singurătăţii mele. L-a cunoscut de aproape pe Sebastian şi i-a fost profund devotat, la fel ca toţi discipolii destul de copţi la minte spre a-i înţelege măreţia sufletească, deoarece, dacă stau să mă gândesc bine, numai zburdalnicii elevi ai şcolii Sfântul Toma au fost pentru el o plagă.

Abia mi-a rămas ceva din toate câte i-au aparţinut lui Sebastian. Obiectele de un oarecare preţ au fost vân­dute sau împărţite între noi, atât de mulţi la număr. Mă covârşeşte amărăciunea la gândul că n-am putut păstra nici măcar tabachera lui de aur cu încrustaţii de agată, care-i fusese atât de dragă. De câte ori am văzut-o în mâna lui, de câte ori i-am umplut-o cu tutun! Ea a fost găsită însă prea valoroasă ca să fie lă­sată văduvei lui, astfel încât s-a vândut, iar banii s-au împărţit între noi.

Dar chiar dacă n-aş avea nimic din toate câte mi-ar putea aminti de el, cerul îmi este martor că nici nu am nevoie de aşa ceva, pentru că izvorul nesecat al adu­cerilor aminte mă împiedică să-l dau vreodată uită­rii. Deşi sunt săracă şi părăsită, trăind din milosârdia oraşului Lipsca, deşi sunt bătrână — ieri am împlinit cincizeci şi şapte de ani, am, aşadar, cu şapte mai pu­ţini decât avea el când ne-a părăsit pentru totdeauna — n-aş vrea să renunţ la sărăcia mea pentru o bătrâneţe cât de fericită şi frumoasă, dacă pentru ea mi s-ar cere ca preţ să nu fi fost soţia lui.

Cred de altfel, că în toată Thuringia n-au fost de­cât două femei fericite cu adevărat: Maria Barbara Bach(1), vara şi prima lui soţie, şi cu mine, care i-am fost soţia a doua. Pe amândouă ne-a iubit deopotrivă, însă uneori mă gândesc surâzând că pe mine m-a iubit, to­tuşi, mai mult decât pe Maria Barbara, deoarece, gra­ţie ursitei, i-a fost dat să mă poată iubi timp mai îndelungat.

Maria Barbara i-a fost soţie numai timp de treispre­zece ani, după care s-a stins, sărmana, tocmai când Se­bastian îl însoţea pe prinţul Leopold de Anhalt-Cöthen într-una din călătoriile lui. Al doilea dintre fiii săi, Emanuel(2), cu toate că era pe atunci foarte mic, n-a ui­tat niciodată durerea tatălui său când, înapoindu-se acasă, i-a găsit pe copii orfani, iar pe soţie, pe care la despărţire o lăsase sănătoasă şi plină de voioşie, stri­vită sub bulgării mormântului. Biata Barbara a închis ochii pe vecie fără să poată primi de la el o ultimă pri­vire sau un cuvânt de bun rămas!

Când mă gândesc la felul cum am dat întâia oară ochii cu dânsul, anii scurşi între timp se topesc ca şi cum nici n-ar fi fost, şi revăd totul în faţa mea limpede şi desluşit.

În nemărginita lui bunătate, tata mă lua adesea cu dânsul în scurtele sale voiajuri, îndeosebi când avea prilejul de a auzi muzică, el cunoscându-mi dragostea pentru această artă sublimă. In iarna anului 1720, l-am însoţit la Hamburg, pentru a-i vizita pe unchiul şi pe mătuşa lui. În biserica Sfânta Ecaterina din acel oraş se afla o orgă foarte valoroasă. Avea patru claviaturi şi pedale; pe prietenii melomani ai tatei îi auzisem vor­bind în repetate rânduri despre ea.

A doua zi după sosirea mea la Hamburg, am ple­cat să fac nişte cumpărături pentru mătuşa. La înapo­iere, trecând prin faţa bisericii, m-am furişat înăuntru ca să văd orga. Deschizând uşa, am auzit pe cineva cântând la ea. Din întunericul bisericii năvălea înspre mine o muzică atât de divină, încât părea că izvorăş­te de sub degetele unui arhanghel. Am făcut tiptil câţi­va paşi şi m-am oprit ca să ascult. Am ridicat privirea către orga zidită în galeria apuseană; fluierele ei gi­gantice se înălţau până în tavan, frumoasele-i sculp­turi scânteiau brune şi aurii, dar pe organist nu l-am văzut nicăieri.

Nu ştiu cât am stat astfel în biserica pustie, ferme­cată de vraja sunetelor, cu picioarele înrădăcinate parcă în lespezile de piatră şi pierzând desăvârşit orice no­ţiune despre timp.

Eram atât de răpită de şuvoiul de muzică, încât am rămas nemişcată chiar atunci când văzduhul fu cutre­murat de bubuiturile unor acorduri glorioase, după care se făcu, brusc, tăcere. Aşteptam parcă să urme­ze un nou tunet ceresc din fluierele orgii, însă, în lo­cul lui, organistul se ivi de după instrument şi porni spre scara ce cobora în biserică. Mă zări, în timp ce eu mă mai uitam cu ochii holbaţi spre galerie. L-am privit o clipă, deoarece mă speriasem atât de tare de apariţia lui neaşteptată, încât rămăsesem pironită lo­cului. Îmi vine să cred azi că dacă, după muzica aceea sublimă, s-ar fi ivit Sfântul Gheorghe însuşi, aş fi fost mai puţin surprinsă decât la vederea unei făpturi în carne şi oase. Am simţit că sunt pătrunsă de un ne­grăit fior şi, ridicând de jos pelerina pe care o scăpasem din mână, am ieşit val-vârtej din biserică. Tremuram din toate mădularele. Ajunsă afară şi simţindu-mă în si­guranţă, m-a cuprins mirarea la gândul purtării mele neghioabe, pentru că nici chiar severa mea mătuşă n-ar fi găsit nimic rău în faptul că intrasem în biserică să ascult orga.

Nu ştiam cine poate să fie organistul. Când însă, la cină, i-am povestit tatălui meu aventura ce-o avuse­sem, fără să pomenesc nimic, fireşte, de privirea aceea, de tremurul ce mă cuprinsese şi de fuga mea din bi­serică, tata exclamă:

—   Nu putea să fie altul decât Johann Sebastian Bach, capelmaistrul prinţului de Cöthen. Mâine dimi­neaţă cântă pentru domnul Reinken(3) la biserica Sfânta Ecaterina. Mă duc împreună cu câţiva domni să-l as­cultăm. Am să-i spun ce mult i-a îndrăgit fata mea fe­lul de a cânta. Dacă te-ar auzi cântând, privighetoarea tatii, poate că ar compune şi pentru vocea ta vreo melodie.

Am roşit sfioasă şi l-am rugat pe tata să nu-i pome­nească nimic capelmaistrului de mine. Cu cât roşeam însă mai tare, cu atât creştea şi buna dispoziţie a tatei, care pretindea că m-am îndrăgostit de fracul organistului, devreme ce, în timpul cât cânta nu puteam să-i văd faţa, şi pe deasupra capelmaistrul Bach nu era omul care să facă ochi dulci fetelor.

Tata s-a dus a doua zi la concertul din biserica Sfân­ta Ecaterina. La înapoiere, l-am copleşit cu întrebări.

Vorbea despre el cu o admiraţie plină de însufleţi­re. Spunea că niciodată nu i-a fost dat să audă orga astfel cântată şi că, fără doar şi poate, nici n-are s-o mai audă vreodată decât, poate, atinsă de aceleaşi mâini. Ne adunaserăm toţi în jurul lui şi îl ascultam. Ne-a povestit că organistul cântase două ceasuri fără în­trerupere, după care dăduse frâu liber fanteziei sale, improvizând câtva timp pe tema coralului La râul Vavilonului şi obţinând din instrument, cu ajutorul pe­dalelor, pasaje minunate. Tata ne spunea uluit că Bach folosea pedala dublă cu uşurinţa cu care alţii cântă gama cu o mână. Apoi executase o fantezie şi fugă în sol minor(4), compuse cu puţin înainte. Era o piesă ne­grăit de frumoasă, vibrantă şi plină de strălucire. Mai târziu am auzit-o şi eu cântată adesea de el şi mi-a plă­cut nespus de fiecare dată. Îmi place mai cu seamă în­ceputul fugii. Ce bucurie nepământească, ce jubilare răzbate din sunetele ei! Când Sebastian sfârşi minu­natul lui concert, domnul Reinken, organistul de până atunci al bisericii, se apropie de el. Reinken avea pe acea vreme nouăzeci şi şapte de ani. Toată lumea ştia că este din cale-afară de gelos şi foarte vanitos în privinţa calităţilor sale de organist. Dar, spre neţărmurita uimire a celor prezenţi, el apu­că mâna lui Bach, o sărută şi zise:

—  Credeam că arta asta e moartă. Abia acum îmi dau seama că ea trăieşte mai departe, prin domnia ta!

Pe tata îl covârşise felul de a cânta la orgă al lui Bach şi, îndeosebi, calmul şi simplitatea lui. Cu toate că picioarele îi zburau încoace şi încolo pe pedale, de parc-ar fi fost înaripate, nu părea să-şi mişte trupul, nici nu se agita ca mulţi alţi organişti. Execuţia lui era întruchiparea desăvârşirii, care pare întotdeauna uşoa­ră şi nu lasă nicicând să se ghicească vreo sforţare.

Ceea ce s-a întâmplat pe urmă, am aflat de la un­chiul, el însuşi muzician, nutrind o mare slăbiciune pentru Sebastian. Organistul bisericii Sfântul Iacob, în­zestrată şi ea cu o orgă deosebit de frumoasă, muri­se nu demult, şi cum Sebastian râvnea de vreme îndelungată să compună muzică religioasă la un ast­fel de instrument puternic şi ales (la cererea prinţu­lui scria, de obicei, muzică de cameră), încercă să obţină el postul. În loc însă ca organistul cel mai de seamă al ţării să fi fost primit cu braţele deschise, prea­cinstiţii consilieri ai oraşului numiră în locul lui pe un oarecare Joachim Heitmann, muzicant mediocru, dar care făcuse bisericii o danie de patru mii de taleri.

—  Omul ăsta cântă mai bine din taleri decât din de­gete! — exclamase înfuriat unchiul.

Pastorul Neumeister se supărase şi el atât de mult din pricina celor întâmplate, încât îşi dăduse demisia din consiliu, rostind la cea dintâi predică a lui urmă­toarele vorbe usturătoare:

—  Cred că dacă vreunul dintre îngerii care au le­gănat în cântecele lor cereşti somnul pruncului Isus în ieslea de la Bethleem ar încerca să devină organist al bisericii Sfântul Iacob, el ar fi trimis înapoi în para­dis, dacă n-ar aduce cu sine şi câteva mii de taleri.

Aşa s-a făcut că maestrul Bach n-a fost angajat la Hamburg.

Şi iată că ajung la istorisirea primei noastre întâl­niri, întâmplată la un an după ce îl văzusem întâia oară. Tata era trompetist al curţii din Weissenfels, şi în casa noastră era un necurmat du-te-vino de muzi­canţi. Mergea el însuşi adeseori la curtea din Cöthen, unde Sebastian era capelmaistru al prinţului. Am cân­tat şi eu de câteva ori la concertele curţii de acolo, dar Sebastian n-a fost niciodată prezent, fiind bolnav sau plecat altundeva. Absenţa lui mi-a pricinuit de fieca­re dată o cumplită decepţie, căci doream fierbinte să-l revăd şi să schimb cu el câteva cuvinte.

Intr-o bună zi însă — îmi aduc bine aminte că era o dimineaţă senină de primăvară — am plecat de aca­să. La înapoiere, pe când mă pregăteam să intru în camera de zi pentru a aşeza în vaza de lângă uşă ra­murile înverzite pe care le adusesem, am simţit pe braţ mâna mamei.

—  Aşteaptă puţin, Magdalena — îmi spuse ea. Tatăl tău discută ceva cu capelmaistrul Bach. Cred că i-ai deranja.

Inima-mi nebună începu să bată cu putere. Cu toa­te că nu-l văzusem decât o singură dată, auzisem adeseori vorbindu-se despre dânsul şi mă mistuia do­rul nelămurit de a-l revedea. Tremuram la gândul că tata ar putea să mă cheme înăuntru, dar tremuram în acelaşi timp şi la gândul posibilităţii de a nu fi che­mată. Voiam să alerg în iatac, să-mi leg o altă pangli­că în păr — aveam una de culoare albastră despre care credeam că mi s-ar potrivi mai bine — când tata scoa­se capul pe uşă şi întrebă:

—  S-a întors Magdalena?

Când mă zări, îmi spuse:

—  Vino, copila mea; în marea lui bunătate, dom­nul Bach doreşte să-ţi asculte vocea.

Am intrat şi m-am pomenit, în sfârşit, în faţa lui. Eram atât de zăpăcită, încât abia am îndrăznit să-mi înalţ privirile către el. Nădăjduiam să nu mă recunoas­că, pentru că biserica Sfânta Ecaterina fusese cufun­dată în umbră. Mai târziu însă am aflat de la el că a recunoscut-o îndată pe auditoarea lui sperioasă.

Sebastian mi s-a părut a fi din cale-afară de voinic, vreau să spun trupeş, deşi nu era mai înalt decât alţii, abia întrecându-l cu ceva pe tata. Cu toate acestea pă­rea înalt, voinic, solid şi lat. Era în toată făptura lui o nemaipomenită forţă şi vigoare, deşi, de fapt, numai inima şi spiritul îi erau mai mari şi mai puternice de­cât ale altora. Caspar mi-a mărturisit şi el, ieri, că a sim­ţit întotdeauna superioritatea fizică şi morală a lui Sebastian faţă de cei din jur. Simpla lui prezenţă în­râurea pe ceilalţi, şi nu numai ceea ce spunea, deoa­rece era mereu calm şi serios, vorbea puţin şi doar cu aceia care-i erau foarte apropiaţi.

Am fost în clipa aceea foarte tulburată. Am făcut o uşoară plecăciune către el, fără să spun ceva înain­te ca el să ia notele de pe pian, să se aşeze şi să mă roage să cânt. Noroc că, în timp ce cânt, uit de tulbu­rarea mea, astfel că, după ce am sfârşit, tata dădu mul­ţumit din cap:

—  Bine, copila mea!

O clipă, Bach mă privi nemişcat, apoi zise:

— Ştii să cânţi şi ai un glas cristalin.

— Iar tu ştii să faci muzică — aş fi voit eu să-i spun.

Dar n-am îndrăznit să spun nimic. E aproape cu ne­putinţă să descrii ce era în stare să scoată dintr-un simplu acompaniament, pe care eu îl cântasem de atâ­tea ori. Îl admiram pentru poziţia mâinii, pentru fe­lul cum îşi îndoia policele, pentru digitaţia cu totul diferită de a altor pianişti. Nu eram însă în stare să scot un singur cuvânt. De când isprăvisem cântecul, mă cuprinsese din nou o nemărginită emoţie. Îmi venea să ies în fugă, aşa cum ieşisem şi din biserică, dar am rămas lângă pian, de parcă picioarele mele ar fi prins acolo rădăcini. Cerul îmi desferecase sufletul pentru înţelegerea muzicii şi, acum că-l auzisem pe Sebastian Bach cântând la pian, niciun bărbat n-ar mai fi putut să însemne ceva pentru mine. Dar şi el s-a gândit din prima clipă la acelaşi lucru (o, de-aş fi ştiut!): vreau să mă însor cu această fată! Era sigur că voi consimţi să-l iau de bărbat, deoarece obţinea tot ce dorea cu ade­vărat. În anii de mai târziu, am crezut de multe ori că voinţa şi stăruinţa lui sunt încăpăţânare.

Îmi aduc foarte bine aminte de el din clipa în care ne-am întâlnit prima oară. Impresiile de atunci trăiesc cu o limpezime netulburată în sufletul meu. Imaginea aceea n-a fost umbrită nici de intimitatea desăvârşită a anilor îndelungaţi, n-a fost înceţoşată nici de amin­tirea ultimei priviri aruncate pe faţa-i dragă în timp ce zăcea, cu ochii închişi pentru totdeauna, în sicriu.

Aş fi ridicolă dacă aş încerca să spun că Sebastian era frumos. In familia Bach sunt puţini bărbaţi cu ade­vărat frumoşi, dar trăsăturile feţei lui răsfrângeau în­treaga sa forţă spirituală. Era impresionantă îndeosebi fruntea înalt boltită şi ochii cu sprâncenele puternic arcuite, pe care le încrunta mereu datorită gândirii pro­funde. Când l-am cunoscut, ochii lui erau neobişnuit de mari, dar, în anii de mai târziu, suferinţele şi mun­ca peste măsură i-au obosit şi i-au micşorat, astfel că pleoapele s-au lăsat tot mai mult peste ei. Privirile pă­reau a i se îndrepta înăuntru cu o nemaipomenită in­tensitate, şi lucrul ăsta i se citea pe faţă. Avea ochi ce iscodeau în adâncul sufletului şi expresia lor părea, uneori, aburită şi tainică.

Gura lui era lată şi mobilă. Stăruia în jurul ei ex­presia generozităţii şi, la colţul buzelor, mijirea unui surâs neîntrerupt. Avea bărbia lată şi pătrată, care numai astfel izbutea să-i ţină în echilibru fruntea imen­să. Nimeni nu-l putea privi o dată, fără a-l privi din nou, deoarece făptura lui radia ceva cu totul de­osebit, care trebuia să se transmită tuturor. Persona­litatea lui era o îmbinare minunată de măreţie şi modestie; deşi conştient de forţa sa, nu dădea nicio importanţă faptului că era chiar dânsul purtătorul acestei forţe, pentru că nici nu se gândea la ea. Muzi­ca singură îl înflăcăra, şi părea adesea convins că hăr­nicia, munca încordată şi credinţa pot ajuta pe oricine să ajungă la fel cu el. Uneori, când intram în încăperea lui, în timp ce studia la pian cu vreunul din discipoli, îl auzeam rostind această încurajare:

—  Dacă vei fi tot atât de sârguincios ca mine, vei cânta în scurtă vreme ca şi mine.

Unul dintre discipoli, care ţinea în mod deosebit la el şi ştia cu câtă plăcere ascult cele spuse de Se­bastian, mi-a destăinuit odată ce minunat îi cântase el la orgă. Tânărul nu fusese în stare să-şi stăpâneas­că însufleţirea, simţind nevoia s-o exprime şi prin cu­vinte, dar Sebastian îl privise aproape dojenitor şi îi spusese, ca un fel de refuz:

—  Nu este nicio vrăjitorie în toate acestea. Esen­ţialul este să apeşi în clipa potrivită pe clapa potrivi­tă. Restul săvârşeşte orga de la sine.

Am râs amândoi de remarca lui, deoarece pe vre­mea aceea începusem să-mi dau foarte bine seama de dificultăţile cântatului la orgă pentru a putea crede ceea ce spusese Sebastian, că esenţialul ar fi, în ade­văr, să apeşi în clipa potrivită pe clapa potrivită. La puţină vreme după căsătoria noastră, îl rugasem să mă înveţe să cânt la orgă şi el îmi împlinise cu bucurie do­rinţa, deşi spunea mereu că orga nu i se pare un in­strument potrivit pentru femei. Voiam însă s-o cunosc cel puţin atâta cât să pot înţelege şi preţui mai bine arta lui Sebastian.

La sfârşitul verii anului 1721, cam după un an de la moartea primei sale soţii, Sebastian îmi ceru mâna. Îl vedeam rar, dar mă gândeam la el mai mult decât socotea mama că s-ar cuveni. Înainte chiar de a fi pu­tut nădăjdui ca el să dorească să-i fiu soţie, am simţit clar că niciodată nu voi putea aparţine altcuiva. Pă­rinţii mei îşi dădeau seama ce onoare deosebită în­seamnă pentru noi cererea lui, au ţinut însă să-şi facă datoria prevenindu-mă că Sebastian este cu cincispre­zece ani mai mare decât mine şi că are patru copii. Trei muriseră înainte, dar celor patru rămaşi trebuia să le fiu mamă, dacă aveam să mă căsătoresc cu el. Când din bâlbâiala, din bujorii de pe obraji şi din lacrimile mele — fericirea mea nu aflase altă ieşire! — înţele­seră că primesc propunerea ce mi se făcea, m-au tri­mis la dânsul.

Sebastian aştepta răspunsul meu în încăperea ve­cină. Cred că nu s-a îndoit nicio clipă de consimţă­mântul meu, pentru că ştia să-mi citească gândurile cu privirile lui pătrunzătoare, deşi până atunci schim­baserăm împreună doar câteva cuvinte, eu fiind mereu tăcu­tă şi sfioasă în prezenţa lui. De câte ori îl revedeam, inima îmi bătea cu atâta putere, încât nu eram în sta­re să leg două cuvinte. Stătea de astă dată lângă fereas­tră. Când am intrat, s-a întors către mine şi, înaintând doi paşi, mi-a spus:

—  Magdalena, cunoşti dorinţa mea, pe care părin­ţii tăi o încuviinţează. Vrei să-mi fii soţie?

—   Da, mulţumesc — i-am răspuns şi m-a înecat plânsul, deşi asta nu se cuvenea, însă lacrimile mele erau lacrimile celei mai curate dintre fericiri, lacrimi de recunoştinţă, deoarece eram recunoscătoare ceru­lui şi lui Sebastian pentru fericirea mea neaşteptată.

Când m-a cuprins în braţe, şi-a făcut loc în inima mea simţământul: „Puternică cetate-i..."(5) şi, fără să vreau, am început să fredonez în gând melodia plină de măreţie a psalmului pe care îl cântasem adeseori, în serile de iarnă, la gura sobei.

Da, Sebastian a fost o cetate puternică, şi el a ră­mas pentru mine toată viaţa o astfel de cetate.

Logodna noastră a fost o sărbătoare minunată, pli­nă de veselie. Eram fericită să văd mândria dragilor mei părinţi la gândul că fata lor se mărită cu un mu­zician de o faimă atât de mare, pe care până şi prin­cipele îl onora cu bunăvoinţa sa. Prinţul Leopold mi-a vorbit cât se poate de cordial, spunându-mi că mă că­sătoresc cu un om al cărui nume va fi cinstit şi slăvit atâta timp cât muzica va dăinui pe pământ. Mi-a mai spus că este un noroc deosebit faptul de a putea cân­ta melodiile compuse de soţul meu. Avea un fel prietenesc, aş spune aproape intim, în care se purta cu Sebastian — ceea ce se manifestase de altfel şi prin fap­tul că era naşul celui mai mic copil din cea dintâi că­sătorie a lui Sebastian. Admiratia pentru el l-a făcut să-l roage  pe Sebastian să-l însoţească în călătoriile sale. Dintr-o astfel de călă­torie se întorcea Sebastian când şi-a găsit prima soţie moartă şi înmormântată, aşa cum am povestit.

Sebastian iubea pacea şi tihna orăşelului Cöthen şi, pe vremea aceea, credea cu toată puterea că vom pe­trece întreaga noastră viaţă în slujba binevoitorului principe, cărui îi plăcea sincer muzica. Christian Halen, secretarul principelui, ne rugase, încă înaintea căsă­toriei noastre, să-i botezăm copilul. Ziua aceea va ră­mâne neştearsă în amintirea mea, deoarece atunci am fost prima dată în lume alături de logodnicul meu. Ro­chia albastră, tivită cu panglici, îmi venea foarte bine şi mi-am dat seama mulţumită că îi plac.

Din ziua aceea şi până la moartea lui, o încuviin­ţare din partea lui Sebastian a însemnat pentru mine mai mult decât laudele întregii lumi. Copilaşii lui se aflau în preajma noastră şi acolo mi-a fost dat să simt pentru întâia oară că suntem toţi o singură familie.

Familia a însemnat şi pentru el adevăratul rost al vieţii. Soţia, copiii, căminul, acestea au fost universul lui. În afara, de bună seamă, a voiajurilor din tinere­ţe, când străbătuse drumuri lungi pe jos ca să-i poa­tă asculta pe marii organişti şi ca să poată cânta el însuşi la diverse orgi. Când nu călătorea în tovărăşia prinţului — în cursul unor asemenea călătorii a com­pus aproape toate preludiile şi fugile adunate mai târ­ziu sub titlul de Clavecinul bine temperat(6), pe care l-am socotit întotdeauna muzică de cea mai înaltă calitate, deşi o destinase doar exerciţiilor discipolilor lui — tră­ia în pace în mijlocul alor săi. In anii petrecuţi la Lipsca n-a plecat de acasă aproape niciodată.

     Îl mulţumea pe deplin munca zilnică la biserica şi la şcoala Sfântul Toma, concertele pe care le condu­cea, creaţia şi căminul. Niciodată n-a voiajat cu sco­pul de a isca vâlvă în jurul său, ca atâţia alţi artişti care erau mult în urma lui ca valoare, pentru că dacă firea a înzestrat vreodată un om cu harurile sale, aces­ta a fost Johann Sebastian Bach, deşi azi, în afara câtor­va foşti discipoli de-ai lui sau altor câtorva persoane, de altfel foarte puţine, abia îşi mai aduce aminte ci­neva de el şi de arta lui.

Dar să nu mai vorbesc despre toate acestea, pen­tru că n-aş vrea să anticipez nimic.

Ne-am logodit în luna septembrie a anului 1721, iar în decembrie ne-am şi căsătorit, în casa lui Sebas­tian, care avea să-mi fie din ziua aceea adevăratul cămin. Cununa de mireasă mi-a dăruit-o preabunul prinţ al lui Sebastian, care a participat cât se poate de bine dispus la sărbătoarea noastră, cu atât mai mult cu cât, opt zile mai târziu, avea el însuşi s-o conducă în faţa altarului pe fermecătoarea principesă de Anhalt-Brandenburg.

Numai aceia cărora le-a fost dat să treacă prin ast­fel de momente fericite îşi pot da seama de visul tran­dafiriu în care trăiam, de felul în care Sebastian mi-a destăinuit în acea zi iubirea ce mi-o purta.

Se zice că în viaţa unei femei, cea mai frumoasă zi este aceea a nunţii ei. Nu cred însă ca vreo fată să fi fost mai fericită decât am fost eu în ziua aceea. Dar oare, căreia dintre ele i-a dăruit soarta un soţ la fel cu Johann Sebastian Bach al meu? După nuntă, n-am mai trăit decât viaţa lui. Mă simţeam ca firicelul de apă pe care marea îl absoarbe în nemărginirea ei. M-a absorbit şi m-a ferecat într-însa viaţa cea nouă, care era mai adân­că şi mai puternică decât ar fi putut să fie vreodată propria mea viaţă. Trăind an de an în cea mai desă­vârşită armonie alături de el, i-am pătruns tot mai mult măreţia. Uneori îl vedeam atât de uriaş, încât aproa­pe că mă înspăimântam. L-am înţeles însă întotdea­una, deoarece mi-era drag.

—  Dragostea este plinirea legii — obişnuia el să re­pete adesea cuvintele Bibliei lui Luther, din care citea de multe ori cufundat în jilţu-i de piele, vara lângă fe­reastra deschisă, ori în serile de iarnă la gura sobei, încât ar fi putut spune împreună cu Luther: „Puţini pomi sunt în grădina lui, ale căror roade să nu le fi gustat..

Doamne, câte aduceri aminte se trezesc în sufletul meu când mă gândesc la toate acestea!

În amintirea nunţii noastre, el a compus pentru mine un cântec, pe care l-a adăugat la celelalte în al­bumul meu de note:

Miresei îi aduc frumoasa închinare:

Să-ţi fie drumul vieţii un drum lin,

Pe faţă ardă-ţi zâmbetul senin,

Ca un balsam de blândă alinare!

 Când ziua îşi întoarce fila moartă,

 C-o sărutare mângăie-i sfârşitul;

 Şi când apusul îţi va bate-n poartă,

 Să-i spui c-aştepţi în suflet răsăritul!

 Acesta a fost darul meu de nuntă, vestitor al vii­toarei mele fericiri!

---

(1) Maria Barbara Bach (1684-1720) era fiica lui Johann Michael Bach (1648-1694) din Gehren, văr primar cu Ambrosius Bach (1645-1695), din Eisenach, tatăl lui Johann Sebastian Bach. Prima soţie a compozitorului a fost astfel vară de gradul al doi­lea cu soţul ei. Căsătoria lor s-a încheiat la 17 octombrie 1707.

(2) Karl Philipp Emanuel Bach (1714^1788) a fost al cincilea co­pil născut din căsătoria lui Johann Sebastian Bach cu Maria Barbara Bach şi al doilea dintre cei care au supravieţuit. Po­reclit „berlinezul" sau „hamburghezul", el a cultivat melodia uşoară, „galanteria" pianistică franceză, preluând de la părin­tele său doar modul de armonizare. In 1740, a fost pianistul de curte al lui Frederic cel Mare, rege al Prusiei, mare amator de flaut, el însuşi bun cunoscător al instrumentului. Karl Philipp Emanuel Bach a rămas la curtea Prusiei până în 1767, fiind angajat apoi, în calitate de director muzical al bisericilor din Hamburg, ca succesor al lui Telemann.

(3) Jan Adam Reinken (1623-1722) este socotit de istoria mu­zicii unul din reprezentanţii de frunte ai orgii în nordul Germaniei, înclinat spre virtuozitatea instrumentală, în dauna altor elemente ale interpretării. Ca să-l poată auzi cântând, Johann Sebastian Bach a făcut drumul pe jos, în tinereţe, de la Luneburg la Hamburg, unde Reinken era organist al bisericii Sfânta Eca­terina, începând din anul 1663.

  (4)  Este vorba de Grosses Prăludium (Fantasie) und Fuge G-moll compus în 1720 (Ed. Peters 241).

(5) Unul din psalmii lui Martin Luther, cu nr. 217, care înce­pe în limba germană cu cuvintele: „Ein' feste Burg ist unser Gott... “ Inspirat de textul şi melodia lui, Johann Sebastian Bach a compus în 1709 un preludiu de coral.

(6) Das Wohltemperierte Clavier are două părţi; prima a fost compusă în 1722, la Cothen (ed. Peters 2790 a), a doua parte, la Leipzig, în 1744 (ed. Peters 1 b sau 2790 b).