Nils Holgersson (44)

In ajun de bâlci 

La Örebro, în ajunul unui bâlci mare de vite, ploua cu găleata. Ploaia era o urgie, un adevărat prăpăd. Din nori curgeau şuvoaie nu altceva şi multă lume era auzită spunând: 

— Parcă-i pe vremea vrăjitoarei Kajsa de la Ysätter! Oare aţi uitat? Niciodată nu făcea cotoroanţa atâtea pozne ca la bâlciuri!… Numai ea a fost în stare să dezlănţuie potopul ăsta de ploaie în ajunul bâlciului! 

Cu cât trecea vremea, cu atât mai vârtos ploua. Spre seară s-a produs o adevărată rupere de nori, care a desfundat toate drumurile. Din pricina asta, lumea care plecase de acasă cu vitele ca să ajungă la târg dis-de-dimineaţă, se găsea în mare încurcătură. De atâta clefăit prin noroi, vitele erau groaznic de obosite şi nu se mai puteau urni din loc… Bieţii boi şi sărmanele vaci se lăsau ca nişte bolovani în mijlocul drumului, ca să le arate stăpânilor că nu mai erau în stare să facă un pas. Toţi locuitorii care-şi aveau gospodăriile pe marginea drumurilor îşi deschiseră uşile pentru cei care se duceau la bâlci şi se străduiră să-i găzduiască fiecare după cum le stătea în putinţă. Dar nu-i vorbă că nu numai casele erau ticsite de oameni, ci până şi grajdurile şi hambarele. Acum, erau unii oameni mai cu dare de mână ori cu vite mai zdravene şi aceştia căutau să-şi urmeze drumul, ca să ajungă la vreun han. Când ajungeau însă acolo, se căiau amarnic că nu rămăseseră la vreo casă de gospodar. Toate boxele din grajduri erau ocupate, aşa că vacile şi caii trebuiau să stea afară în ploaie. În curţile hanurilor era o apăraie, o murdărie şi o înghesuială de te lua groaza. Unele animale stăteau în adevărate mocirle şi din pricina asta nici nu se puteau trânti pe jos să se odihnească puţin. Câţiva ţărani făcuseră rost de aşternut de paie pentru vitele lor sau le acoperiseră cu pături. Alţii, însă, şedeau în hanuri la căldurică, beau vârtos, jucau cărţi şi-şi uitau cu totul de bietele vieţuitoare de care erau datori să aibă grijă. Năpârstoc şi gâştele sălbatice poposiseră în acea seară pe un ostrov de pe lacul Hjälmar. Ostrovul era despărţit de ţărm doar printr-o strâmtoare îngustă şi puţin adâncă. După cum e uşor de înţeles, oricine putea să ajungă la el fără să-şi ude picioarele, când apa era mică. Pe ostrov ploua cu nemiluita ca şi în celelalte părţi. Băiatul nu putea să închidă ochii deloc din cauza ploii care-l udase leoarcă. În cele din urmă începu să hoinărească de-a lungul ostrovului. I se părea că simţea mai puţin bătaia ploii dacă se mişca. Abia apucă să se dezmorţească puţin şi auzi deodată nişte plescăituri în apa care-l despărţea de ţărm, după care văzu un cal venind prin tufişuri. Era o gloabă bătrână, deşelată şi jigărită, cum nu mai văzuse băiatul alta la fel vreodată, şi costelivă că i se puteau număra oasele de sub piele. Nu avea nici hamuri, nici şa, ci numai un căpăstru vechi de care atârna un căpătâi de frânghie pe jumătate putrezită. Se vedea bine că se slobozise fără multă greutate de unde o fi fost legată. Calul mergea drept spre locul unde se odihneau gâştele şi băiatul se temea să nu le calce în picioare.

— Unde te duci? Bagă de seamă! strigă Năpârstoc. 

— Aha, acolo eşti? răspunse calul venind spre băiat. De când te caut! 

— Dar ce, ai auzit vorbindu-se de mine? întrebă băiatul foarte uimit.

 — Adevărat că-s cam bătrân, dar am şi eu urechi… În timpul de faţă e multă lume care vorbeşte despre tine. Pe când zicea asta, stătea cu capul plecat în jos, ca să poată vedea mai bine, iar băiatul constată că avea o căpăţână mică, cu ochi frumoşi şi un botişor subţirel. „De bună seamă c-a fost un cal straşnic în zilele lui, dar acuma la bătrâneţe a ajuns rău, sărmanul!…” îşi zicea Năpârstoc în sinea lui. 

— Aş vrea să mergi cu mine şi să mă ajuţi la o treabă, zise calul. Băiatul se gândi că s-ar face de râs să călărească pe o mârţoagă atât de prizărită şi-şi ceru iertare că nu putea să-l însoţească din pricina vremii rele. 

— Ehei, frate, n-ai s-o duci mai rău călare pe mine, decât stând aici să te mureze ploaia! zise calul. Dar poate că nu ai curajul să călăreşti pe o gloabă ca mine… 

— Ba am! De ce n-aş avea, hai? îl înfruntă băiatul.

— Dacă-i aşa, atunci trezeşte gâştele, ca să ne înţelegem de unde să te ia mâine dimineaţă, zise calul. Puţin după aceea, Năpârstoc se afla călare pe gloabă. Bătrânul cal mergea la trap mai bine decât îl crezuse în stare băiatul. Făcură astfel un drum destul de lung pe întuneric şi ploaie şi într-un sfârşit se opriră la un han mare. Totul acolo arăta atât de îngrozitor, că-ţi lua piuitul. În bătătură erau numai făgaşe desfundate, atât de adânci încât băiatul era încredinţat că s-ar fi înecat, cu siguranţă dacă ar fi avut nenorocul să cadă în ele. De zăplazul care împrejmuia curtea era priponit un număr de treizeci până la patruzeci de cai şi de vite cornute, fără niciun adăpost împotriva ploii, iar în ogradă zăceau căruţe cu lăzi mari în care erau închise orătănii şi animale mici: oi, viţei şi porci. Calul se duse la zăplaz şi se opri acolo. Băiatul se afla tot călare pe el. Putând să vadă bine noaptea, îşi dădu seama în ce hal erau sărmanele animale. — Cum se face că staţi aici afară, în ploaie? întrebă el. 

— Suntem în drum spre Örebro, la bâlci, şi a trebuit să tragem aici din pricina ploii. Casa asta e un han. Au venit însă aşa de mulţi drumeţi, că n-am putut găsi şi noi loc înăuntru. Năpârstoc nu mai zise nimic şi se uită cu tristeţe de jur împrejur. Prea puţine animale dormeau şi din toate părţile auzea numai plângeri şi nemulţumiri. Animalele aveau şi de ce se tângui, căci vremea era acum şi mai rea decât fusese în timpul zilei. Începuse să bată un vânt rece şi tăios, iar ploaia, care cădea acum şfichiuitoare, era amestecată cu zăpadă. Nu era greu de înţeles ce voise calul, când ceruse băiatului ajutor. 

— Vezi colo, peste drum de han, o casă ţărănească, frumoasă? întrebă calul. 

— Da, o văd – răspunse Năpârstoc – şi nu-nţeleg de ce n-aţi cerut adăpost la ea? Ori poate e plin şi acolo? 

— Nu e niciun străin în toată casa, zise calul. Dar cei care locuiesc în ea sunt nişte oameni aşa de zgârciţi şi de puţin îndatoritori, încât şi-ar pierde cineva vremea de pomană cerându-le găzduire. 

— Da? Aşa stau lucrurile? Atunci mai bine rămâneţi aici unde vă aflaţi. 

— Prea bine, dar eu m-am născut şi am crescut chiar la casa aceea, zise calul. Ştiu bine că au un grajd mare, cu multe boxe şi despărţituri, şi m-am gândit că poate afli un chip să ne ducem acolo. 

— Nu cred că pot cuteza a face una ca asta, răspunse Năpârstoc. Pe urmă se gândi însă că era păcat de bietele animale să se chinuiască afară în ploaie şi că ar trebui să încerce totuşi să le adăpostească undeva. Dând urmare gândului, se duse repede la casa aceea străină, dar băgă de seamă că toate dependinţele erau încuiate, iar cheile luate din broaşte. Nu prea ştia cum s-o scoată la capăt, dar pe neaşteptate îi veni un ajutor la care nici nu se gândea: un vânt năprasnic deschise dintr-o dată uşa unui şopron mare, aflat chiar în faţa lui. Băiatul se grăbi, fireşte, să se ducă înapoi la zăplazul unde-l aştepta calul. 

— În grajd nu e chip de intrat – zise el – dar am găsit un şopron mare de fân care e gol şi pe care stăpânii au uitat să-l încuie, aşa că te pot duce acolo. 

— Îţi mulţumesc! zise calul. Bine că voi putea să mă odihnesc încă o dată în locurile unde am crescut. E singura bucurie pe care o mai pot avea în viaţă! În casa ţăranului înstărit de peste drum de han lumea stătuse trează în acea seară mai multă vreme ca de obicei. Gospodarul era un om de vreo treizeci de ani, înalt de statură şi voinic, cu chip frumos, dar foarte posomorât. Peste zi stătuse afară în ploaie, care îl udase leoarcă şi pe el, ca pe toţi ceilalţi, iar la cină o rugase pe bătrâna lui mamă, ce purta încă de grija casei, să-i facă puţin foc în vatră, ca să-şi poată usca hainele. Bătrâna aprinsese un foc mititel, căci ai casei nu prea îşi îngăduiau risipă de lemne, iar omul îşi atârnase haina de spătarul unui scaun şi o pusese lângă foc să se usuce. După asta, îşi sprijinise un picior pe marginea vetrei şi, c-un braţ rezemat pe genunchi, stătea aşa să se uite la flăcări. Rămase astfel câteva ceasuri, fără să facă altă mişcare decât să arunce din când în când câte un vreasc pe foc. Maică-sa strânsese masa şi îi făcuse patul, după care s-a retras în odăiţa ei. Uneori venea până la uşă şi se mira de el că stătea la foc şi nu se ducea la culcare. 

— Nu-i nimic, mamă. Stau şi mă gândesc la nişte daraveri vechi de-ale mele, îi zisese el. Povestea era următoarea: trecuse nu de mult pe la han şi acolo întâlnise un geambaş care îl întrebase dacă voia să cumpere un cal, arătându-i o mârţoagă bătrână şi prăpădită de tot. Îl repezise pe negustor, reproşându-i că voia pesemne să-l înşele oferindu-i mârţoagă. 

— Păi să vezi ce m-am gândit eu, i-a spus geambaşul. Calul ăsta a fost tot al dumitale cândva şi am zis că poate vrei să-i dăruieşti o bătrâneţe liniştită, de care chiar are nevoie… Uitându-se gospodarul mai bine la cal, îl recunoscuse într-adevăr. El însuşi îl crescuse pe vremuri şi îl mânase prin toate locurile. Dar ăsta nu era un motiv să-l cumpere acum, când devenise o gloabă bătrână de care nu se mai putea folosi. O nu, desigur! Nu era el omul să arunce banii în vânt. Oricum ar fi fost însă, vederea acelui cal îi trezise multe amintiri şi tocmai amintirile astea îl ţineau acuma treaz de nu se putea duce la culcare. Calul acela fusese în adevăr un animal straşnic şi frumos, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti. Taică-său i-l dăduse în grijă pe când era copil. El îl deprinsese cu tot ce se cere unui adevărat bidiviu şi îl mânase pretutindeni unde cereau nevoile gospodăriei. Ţinea la el mai mult ca la orice. Ba taică-său se plângea chiar că-l hrănea prea bine aşa că băiatul îi dădea de multe ori tainul de ovăz pe furiş. Pe vremea când avusese calul, niciodată nu se dusese la biserică pe jos, ci numai cu el înhămat la căruţă. Asta numai aşa, pentru a se făli cu mânzul lui. Cât despre el, era îmbrăcat în haine de stofă ţesută şi cusută în casă, iar căruţa era simplă şi nevopsită, dar calul era cel mai frumos care putea fi văzut în piaţa bisericii. Odată îndrăznise să-i ceară voie lui taică-său să-şi cumpere haine din târg şi să vopsească căruţa. Taică-său încremenise. Fiu-său credea că-l pălise damblaua… A căutat pe urmă să-l convingă că, de vreme ce primise un cal aşa de frumos, se cădea să fie şi el oarecum mai gătit. Taică-său nu i-a dat niciun răspuns. Peste câteva zile a plecat cu calul la Örebro şi l-a vândut. Fusese o cruzime din partea lui. Bătrânul se vede însă că se temea ca acel cal să nu-l facă pe fecioru-său vanitos şi risipitor. Trecuse atâta vreme de atunci şi omul recunoştea acum că tatăl său avusese dreptate. Un astfel de cal ar fi fost pentru el în adevăr o ispită. Atunci însă, îl jelise grozav. Uneori pleca la Örebro numai ca să stea într-un colţ de stradă şi să vadă calul trecând pe lângă el sau ca să se strecoare la el în grajd cu o bucăţică de zahăr. „Când o închide tata ochii şi oi rămâne eu gospodar aici – îşi zicea el – o să cumpăr iar calul. E primul lucru pe care o să-l fac.” Taică-său murise însă, iar el rămăsese gospodar de câţiva ani, dar nu căutase nici măcar o singură dată să-şi răscumpere calul. Trecuse atâta amar de vreme şi până în seara aceea nu se mai gândise deloc la el. E ciudat cum de-l putuse da cu totul uitării. Taică-său fusese însă un om foarte autoritar şi energic. După ce băiatul crescuse mare şi se duceau împreună la lucru, avusese o mare influenţă asupra lui. Feciorul ajunsese astfel la convingerea că bătrânul avea dreptate în orice făcea şi nu ieşea cu o iotă din vorbele lui. Moştenind deci gospodăria, căutase să se poarte în toate privinţele cum s-ar fi purtat şi tatăl său. Lumea vorbea despre el că era zgârcit. Asta o ştia singur destul de bine. „Nu e însă mai înţelept să legi baierele pungii, decât să-ţi arunci banii în vânt?… De ce să pierd ce am câştigat?… Lasă să-mi zică lumea zgârcit şi să ştiu că nu datorez nimănui un ban, decât să mă împrumut în dreapta şi-n stânga şi să fiu dator vândut ca alţi gospodari!…” Iată la ce lucruri se gândea el, când tresări deodată auzind un zvon ciudat. Un glas pătrunzător şi ironic repeta întocmai ceea ce-şi spusese el în gând: „Mai bine să legi baierele pungii, decât să-ţi arunci banii în vânt. Lasă să-mi zică lumea zgârcit şi să ştiu că nu datorez nimănui un ban, decât să mă împrumut în dreapta şi-n stânga şi să fiu dator vândut ca alţi gospodari…” Parcă cineva voia să-şi bată joc de înţelepciunea lui. De aceea era îmbufnat; dar îşi dăduse repede seama că se înşelase. Afară prinsese a bate vântul, iar lui i se făcuse somn. Auzise vântul vâjiind pe coşul sobei şi crezuse că vorbise cineva. Se uită la pendula din perete şi auzi bătând ora unsprezece. Se îngrozi văzând cât de târziu era. „Ian să mă duc eu la culcare”, îşi zise el. Îşi aduse atunci aminte că nu ieşise încă afară, aşa cum obişnuia în fiecare seară, spre a vedea dacă erau închise toate uşile şi ferestrele şi dacă fuseseră stinse toate luminile. De când rămăsese stăpânul acelei gospodării, nu lăsase pe seama nimănui acest lucru şi nici nu-l trecuse cândva cu vederea. Îşi luă deci haina şi ieşi afară în ploaie şi vânt. Găsi totul aşa cum trebuia să fie, în afară de uşa şopronului unde ţinea fânul şi care acum era gol. Uşa fusese deschisă de vânt şi dată de perete. Se duse în casă să ia cheia, închise şopronul şi puse cheia în buzunar. Se întoarse pe urmă în casă, se dezbrăcă şi îşi puse haina la foc să se usuce. Nu se culcă totuşi nici acum, ci se plimba de colo până colo. Afară era o vreme îngrozitoare. Bătea un vânt rece şi tăios şi ploua cu zăpadă. Se gândea la bătrânul său cal care stătea în bătaia vântului şi a ploii, fără să fi avut măcar o pătură pe el. O dată ce vechiul său prieten se întorsese pe acele meleaguri, s-ar fi cuvenit să-i ofere măcar un adăpost. Tot la acea vreme, Năpârstoc auzi la han o rablă de pendulă bătând ora unsprezece. Plecă atunci să dezlege animalele, ca să le ducă la grajdul gospodăriei ţărăneşti de peste drum. A trecut destulă vreme până să le trezească şi să facă toate pregătirile necesare, dar în cele din urmă isprăvi şi porni în fruntea convoiului spre casa zgârcitului. În vremea asta însă omul făcuse inspecţia gospodăriei, cum s-a văzut, şi încuiase şopronul de fân, astfel că animalele, când ajunseră acolo, găsiră uşa încuiată. 

— Până aduc eu cheia, ţine-le aici şi spune-le să stea liniştite, îi zise prichindelul bătrânului cal, luând-o la fugă. În mijlocul ogrăzii se opri să chibzuiască bine cum avea să intre în casă. Stând aşa acolo, văzu pe drum doi copii, care se opriseră în faţa hanului. Se uită cu atenţie şi văzu că erau două fetiţe. Se duse mai aproape de ele, gândindu-se că i-ar putea fi de folos. 

— Haide, nu mai plânge, Britta Maja! zise una din ele. Uite c-am ajuns la han. Putem intra. Auzind-o spunând aceste cuvinte, Năpârstoc se grăbi să strige: 

— Degeaba vreţi să intraţi în han. E peste putinţă, că geme de lume! La casa asta n-a tras însă nimeni. Vă sfătuiesc să veniţi aici. Cele două fetiţe auziseră desluşit vorbele, dar nu-l vedeau pe cel care le spusese. Nu le prindea însă mirarea, căci era întuneric beznă. Cea mai mare dintre ele răspunse imediat: 

— Nu venim acolo! Stăpânii sunt oameni răi şi cărpănoşi. Din pricina lor, doar, umblăm cerşetoare pe drumuri. 

— O fi cum spuneţi voi, dar trebuie să veniţi! zise băiatul. Veniţi şi n-o să vă pară rău! 

— Bine, hai să facem o încercare, dar n-o să ne dea voie să intrăm, asta-i sigur, răspunseră fetiţele, păşind în ogradă şi bătând la uşa casei. Gospodarul stătea tot lângă vatră şi se gândea la cal, când auzi pe cineva bătând în uşă. Se duse să vadă cine era, chibzuind în acelaşi timp ca nu cumva să fie ispitit să lase în casă vreun drumeţ. Cum descuie însă uşa şi o crăpă, o răbufneală de vânt o împinse şi o trânti de perete. Ieşi afară s-o tragă înapoi, dar când veni iar în casă, fetele şi intraseră înăuntru. Erau două fetiţe sărmane, cerşetoare după cum se vedea, cu veşmintele numai zdrenţe, lihnite de foame şi ude leoarcă. Mergeau gârbovite de povara traistelor pe care le duceau în spinare, lungi cât ele. 

— Ce-i cu voi de umblaţi aşa de târziu noaptea pe drumuri? întrebă gospodarul morocănos. Cele două fete nu-i răspunseră imediat, punându-şi mai întâi traistele la o parte. Se duseră apoi spre el, întinzându-şi mânuţele: 

— Suntem Ana şi Britta Maja de la Engärdet – zise cea mai mare dintre ele – şi vă rugăm să ne găzduiţi în noaptea asta. Se feri să dea mâna cu fetele şi fu cât pe ce să le dea răvaş de drum, dar îşi aduse iar aminte de ceva. Engärdet nu era cumva numele unei căsuţe în care locuise o văduvă sărmană cu cinci copilaşi? Văduva rămăsese însă datoare lui taică-său cu câteva sute de coroane, iar bătrânul ca să-şi scoată banii, pusese căsuţa în vânzare. Pe urmă văduva plecase în provincia Norrland împreună cu copiii cei mai mari, ca să-şi caute acolo de lucru, iar pe cei doi mai mici îi lăsase pe seama comunei. Această amintire îl amărî. Ştia bine că bătrânul fusese judecat foarte aspru de lume că ceruse acei bani, deşi i se cuveneau pe drept. 

— Ce faceţi acuma? întrebă el fetele pe un ton sever. N-aţi fost date la azil? De ce umblaţi haimanale şi cerşiţi? 

— Nu suntem noi de vină, răspunse fata cea mai mare. Oamenii la care stăm ne-au trimit să cerşim. — Văd că aveţi traistele pline, zise ţăranul. N-aveţi dreptul să vă plângeţi. Scoateţi ce aveţi acolo, mâncaţi şi săturaţi-vă. Mâncare aici nu puteţi căpăta. Gospodinele casei îs duse la culcare. Pe urmă vă puteţi trânti colo-n colţ lângă vatră, ca să nu vă fie frig. Apoi le făcu semn fetelor să se depărteze de el. Ochii lui aveau o expresie aproape sălbatică. Îi părea bine că avusese un tată care ştiuse să se chivernisească. Altfel cine ştie dacă n-ar fi trebuit să pribegească şi el în copilăria lui cu traista de cerşetor în spate, la fel ca cele două nenorocite!… N-apucase bine să-l frământe aceste gânduri, că le şi auzi repetate cuvânt cu cuvânt de glasul acela pătrunzător şi ironic pe care îl mai auzise o dată în aceeaşi seară. Ascultă iarăşi şi înţelese numaidecât că nu era la mijloc decât vântul care şuiera pe coş. Era totuşi ciudat că gândurile repetate de vânt i se păreau prosteşti, nemiloase şi mincinoase. Între timp, cele două fetiţe se trântiseră jos pe podeaua tare, ghemuindu-se una într-alta. Nu tăceau însă, ci vorbeau în şoapte. 

— Tăceţi din gură! strigă el. Era mânios, de parcă ar fi vrut să le bată. Şoaptele nu încetară însă. Omul strigă din nou la fete să tacă. 

— Când mama a plecat de lângă mine – răspunse cu glas uşor una din copile – i-am făgăduit că în fiecare seară voi spune rugăciunea. Aşa am făcut, şi eu, şi Britta Maja. Imediat ce vom termina rugăciunea, vom tăcea. Ţăranul stătea liniştit, ascultând fetiţele spunându-şi rugăciunea. Pe urmă începu să se plimbe de colo până colo cu paşi mari, frângându-şi mâinile, ca şi cum s-ar fi căit amarnic. Calul deşelat şi slab ca o umbră! Cele două fetiţe ajunse cerşetoare pribege! Ambele nenorociri, opera tatălui său! Bătrânul n-o fi avut poate dreptate în tot ce făcea… Se aşeză pe un scaun şi-şi sprijini capul în mâini. Deodată faţa începu să-i tremure şi-l podidi plânsul. Se grăbi să-şi şteargă lacrimile, dar îi curseră altele. Le şterse şi pe ele, dar zadarnic. Izvorul lor nu seca. Maică-sa deschise atunci uşa de la odăiţa ei. Gospodarul se grăbi să întoarcă scaunul în aşa fel, ca să rămână cu spatele spre ea. Femeia observase însă pesemne că se petrecea ceva neobişnuit. Rămase câtva timp în spatele feciorului, aşteptând parcă să-i spună ceva. Se gândea cât de greu e pentru cineva să vorbească despre lucruri care îi apasă sufletul. Putea să-l ajute pe fecioru-său. Din odăiţa ei văzuse tot ce se petrecuse în casă, aşa că nu avea nevoie să întrebe ceva. Se duse încetişor la cele două copile care dormeau, le ridică şi le aşeză în patul ei. Pe urmă se întoarse la cel care plângea amarnic. 

— Ascultă, Lars, zise ea, făcându-se că nu-l văzuse plângând. Să mă laşi să cresc fetiţele astea. 

— Cum ai spus, mamă? exclamă el, căutând să-şi oprească plânsul. 

— De câţiva ani de când taică-tău le-a vândut căsuţa, am rămas cu o durere în suflet din cauza copiilor ăstora… Şi aceeaşi durere ai avut-o şi tu, ştiu eu bine… Omul nu mai putu să răspundă nimic. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe faţă. Apucă mâna ofilită a bătrânei lui mame şi o mângâie cu dragoste. Deodată sări ca ars, ca şi cum s-ar fi speriat de ceva. 

— Ce-ar zice tata dacă ar auzi aşa ceva? 

— Taică-tău a condus gospodăria asta în vremea lui, zise bătrâna. Acum e vremea ta s-o conduci. Cât a trăit, am făcut cum a hotărât el. Tu cată să te arăţi aşa cum eşti! Feciorul bătrânei rămase atât de uimit la auzul ăstor vorbe, încât încetă să mai plângă. 

— Eu mă arăt aşa cum sunt, zise el. 

— Nu, fiule. Tu cauţi numai să semeni cu taică-tău, dar firea ta e alta. 

În clipa când intraseră în casă cele două fetiţe, Năpârstoc se strecurase după ele, iar pe urmă stătuse pitit într-un ungher întunecos. Nu trecuse mult şi zărise cheia de la şopron în buzunarul ţăranului. „Când o da fetele afară – îşi zicea el – iau cheia şi o tulesc şi eu.” Fetele n-au fost date însă afară, aşa că băiatul stătea ghemuit acolo în ungher, neştiind ce să facă. Mama vorbi îndelung cu feciorului. Omul nu mai plângea, iar expresia feţei i se făcuse atât de frumoasă, încât părea acum un alt om. Tot mai mângâia mâna veştejită a mamei sale. 

— Ei! Acuma putem merge la culcare! zise bătrâna, văzându-l că se linişteşte. 

— Nu! răspunse el, ridicându-se repede. Mai e un străin pe care trebuie să-l găzduiesc la noapte. Fără să mai adauge ceva, îşi puse repede haina, aprinse felinarul şi ieşi afară. Vântul nu stătuse şi era tot aşa de frig ca şi înainte. Când ajunse totuşi în tindă, omul începu să-i zică un cântec cu jumătate de glas. Se întreba dacă bătrânul cal avea să-l recunoască şi dacă va fi bucuros să se întoarcă la grajdul în care crescuse. Ieşind în ogradă, auzi o uşă trântită de vânt. „E uşa de la şopron. Iar a deschis-o vântul”, îşi zise el, ducându-se s-o închidă. Când s-o închidă însă, i se păru că aude foşnet înăuntru. Ce se întâmplase? Năpârstoc ieşise din casă o dată cu el şi fugise spre şopronul lângă care lăsase animalele. Acestea nu mai erau însă afară în ploaie. O pală de vânt deschisese uşa şopronului şi le ajutase astfel să intre sub acoperiş. Foşnetul auzit de ţăran se produsese la intrarea lui Năpârstoc în şopron. Făcând lumină, omul văzu nişte animale întinse pe toată podeaua. Lângă ele nu se afla nicio fiinţă omenească. Animalele nu erau legate şi se culcaseră pe paie. Mânios din pricina acelor musafiri nepoftiţi, începu să strige şi să facă o larmă grozavă, ca să trezească animalele din somn şi să le gonească din şopron. Animalele stăteau însă liniştite, nevoind parcă să le fie tulburată odihna. Singurul care se ridică fu un cal bătrân ce se duse încet spre el. Ţăranul amuţi. Recunoscu calul pe loc. Întinse felinarul spre el şi calul veni atunci mai aproape, punându-şi capul pe umărul lui. Fostul stăpân începu să-l dezmierde. 

 — Căluţul meu! Căluţul meu! zise el. Ce au făcut din tine?… Da, dragul meu, am să te răscumpăr. N-o să mai ai nevoie să pleci de la mine. O să ai tot ce vrei, căluţul meu drag. Prietenii pe care i-ai adus cu tine pot să rămână aici. Tu însă mergi cu mine în grajd. Acuma pot să-ţi dau să mănânci cât ovăz o să vrei, fără să mă feresc de nimeni. Nu eşti chiar aşa de prăpădit, o să te întremezi, n-avea grijă! Şi o să fii iarăşi cel mai frumos cal din piaţa bisericii. Da, căluţul meu drag. Da! Da!