Cum am devenit hot de biciclete (2)

In dormitor, mai era patul cel mare, în care dormeau părinţii mei, un dulap masiv şi misterios şi o bibliotecă. Pe jos, un covor de un albastru spălăcit, cu un model simetric oarecare şi înzestrat, pe două dintre laturi, cu franjuri. Franjurile nu erau un simplu ornament, ci o parte fundamentală a covorului. Trebuiau periate cu o grijă deosebită, nu doar fiindcă printre ele se puteau ascunde firimituri de pâine şi, implicit, gândaci flămânzi, dar era esenţial să rămână paralele şi orientate perpendicular pe latura covorului. Mult mai târziu, aveam să înţeleg că orientarea franjurilor era păstrată cu atâta grijă tocmai pentru ca, la cel mai mic deranj produs de cineva, acela să poată fi acuzat de neglijenţă şi lipsă de respect faţă de munca mamei. Acuzele nu erau violente, se rezumau la oftaturi cu subânţeles. Deoarece obiceiul descălţatului la intrare era interzis în casa noastră, datorită prostului său gust, caracteristic “ţopârlanilor”, oricine trecea pe la noi ajungea să tulbure, cumva, ordinea desăvârşită a franjurilor. Mama nu spunea nimic, dar, după ce invitaţii plecau, arbora o anumită expresie, ofta ca o regină, după care îngenunchea şi aranja zecile de franjuri unul câte unul.

Cum am devenit hoț de biciclete (1)

O sa povestesc, asa cum am promis, cum am devenit hot de biciclete. Pentru a se intelege cu claritate ce s-a intamplat, e musai sa fac o mica descriere a lumii asa cum o percepeam eu la cativa anisori (da, am avut si varsta asta, chiar daca acum am senzatia ca m-am nascut direct asa cum sunt azi), lume redusa, de altfel, la interiorul vilei din strada Carpati in care familia mea ocupa un apartament de doua camere, si la imprejurimile compuse dintr-o bucata de strada si cateva terenuri virane. Locuiam acolo cu mama, cu tata si cu bunica din partea tatei, careia ii spuneam cu totii Babaca.