In
dormitor, mai era patul cel mare, în care dormeau părinţii mei, un dulap masiv şi
misterios şi o bibliotecă. Pe jos, un covor de un albastru spălăcit, cu un
model simetric oarecare şi înzestrat, pe două dintre laturi, cu franjuri.
Franjurile nu erau un simplu ornament, ci o parte fundamentală a covorului.
Trebuiau periate cu o grijă deosebită, nu doar fiindcă printre ele se puteau
ascunde firimituri de pâine şi, implicit, gândaci flămânzi, dar era esenţial să
rămână paralele şi orientate perpendicular pe latura covorului. Mult mai
târziu, aveam să înţeleg că orientarea franjurilor era păstrată cu atâta grijă
tocmai pentru ca, la cel mai mic deranj produs de cineva, acela să poată fi
acuzat de neglijenţă şi lipsă de respect faţă de munca mamei. Acuzele nu erau
violente, se rezumau la oftaturi cu subânţeles. Deoarece obiceiul descălţatului
la intrare era interzis în casa noastră, datorită prostului său gust,
caracteristic “ţopârlanilor”, oricine trecea pe la noi ajungea să tulbure,
cumva, ordinea desăvârşită a franjurilor. Mama nu spunea nimic, dar, după ce
invitaţii plecau, arbora o anumită expresie, ofta ca o regină, după care
îngenunchea şi aranja zecile de franjuri unul câte unul.