BALAURUL
Vântul nopţii sufla în iarba scurtă a câmpului mlăştinos; nu se auzea nicio mişcare. În uriaşul ghioc orb al cerului nu mai zburase de ani de zile măcar o singură pasăre. Cu multă vreme în urmă câteva pietre se fărâmiţaseră şi se prefăcuseră în pulbere, imitând astfel viaţa. Acum, doar noaptea se mişca în sufletele celor doi oameni aplecaţi peste un foc singuratic, în pustietate: întunericul le pulsa încet în vine şi le ticăia în tâmple şi în încheieturi.
 |
| Ray Bradbury |
Reflexele focului lunecau în sus şi în jos pe feţele lor buimace, umplându‑le ochii cu zdrenţe portocalii. Îşi ascultau unul altuia răsuflările reci şi stinse, şi fâsâitul de şopârlă al pleoapelor care clipeau. În cele din urmă, unul dintre ei răscoli focul cu sabia.
— Nu face asta, neghiobule! Ne‑ar da în vileag!
— N-are importanţă! Balaurul ne poate mirosi oricum de la distanţă. Dumnezeule, dar frig mai e! Tare‑aş vrea să fiu înapoi la castel.
— Nu căutăm somnul, ci moartea...
— De ce? De ce? Balaurul nu pune niciodată piciorul în oraş!
— Linişte, nebunule! Doar ştii că‑i mănâncă pe cei care drumeţesc singuri din orăşelul nostru spre cel vecin!
— Să‑i mănânce pe toţi, şi să ne lase pe noi să ne‑ntoarcem acasă!
— Stai niţel! Ascultă!
Aşteptară multă vreme, dar nu era decât tremurul nervos al cailor, în a căror piele neagră şi catifelată cataramele de argint ale scărilor loveau uşor ca în nişte tamburine.
— Uf! suspină al doilea om. Ce ţară de coşmar! Toate nenorocirile se pot întâmpla aici. Cineva suflă în Soare, şi se face noapte. Şi pe urmă - Dumnezeule! - ascultă! Balaurul ăsta, are, cică, ochi de foc. Răsuflarea lui e un abur alb - îl poţi vedea cum arde prin câmpiile negre. Aleargă ca un fulger muiat în pucioasă şi dă foc ierbii. Oile se sperie şi mor înnebunite. Femeile nasc monştri. Furia balaurului e atât de năprasnică, încât zidurile turnurilor se năruie, prefăcute în pulbere. Victimele lui se văd, risipite pe dealuri, în zorii zilei. Câţi cavaleri au pornit în căutarea balaurului şi au dat greş, aşa cum vom da şi noi!
— Destul!
— Prea destul! În pustietatea asta, nu mai ştiu nici în ce an ne aflăm!
— În anul nouă sute de la Naşterea Mântuitorului.
— Nu, nu! murmură celălalt, cu ochii închişi. În smârcul ăsta nu există Timp, ci numai Veşnicia. Simt că dacă m‑aş întoarce, n‑aş mai găsi oraşul, oamenii nici nu s‑ar fi născut încă, totul ar fi schimbat, castelele ar fi nişte blocuri de piatră netăiate din stâncă, lemnul ar zace netăiat în păduri. Nu mă întreba cum de ştiu toate astea: smârcul ştie şi‑mi spune şi mie. Iar noi stăm singuri aici, în ţara balaurului care scuipă foc! Dumnezeu să ne aibă în pază!
— Dacă ţi‑e teamă, încinge‑te cu armura!
— La ce bun? Balaurul vine de nicăieri, nu‑i putem afla bârlogul. Se mistuie în ceaţă şi nu ştim încotro se duce. Cu armura pe noi, o să murim bine îmbrăcaţi!
Pe jumătate încins cu armura‑i de argint, al doilea om îşi întoarse capul. Peste câmpul întunecat, pătruns de noapte şi de nimicnicia smârcului, vântul risipea nisipul strâns în clepsidre. În inima acestui vânt nou ardeau sori negri şi milioane de frunze, scuturate din vreun copac de toamnă, dincolo de orizont. Vântul acesta topea priveliştile, lungea oasele de parcă ar fi fost de ceară, învârtoşa sângele, prefăcându‑l într-un fel de noroi depus pe creier. Era un vânt făcut parcă din mii de suflete agonizânde, în veşnică mişcare, ca o negură pierdută într‑o ceaţă rătăcită ea însăşi în beznă. Nu părea un loc potrivit pentru om; nu exista aici Timpul, cu ani şi cu ore, existau doar aceşti doi inşi într‑o pustietate îngheţată, într‑o furtună cu fulgere albe ce înainta înapoia unui geam verde uriaş. Iarba era muiată de ploaie. Cei doi aşteptau, într‑o pândă încordată, singuri cu căldura lor în acest anotimp rece.
— Uite! şopti primul. Acolo... La o distanţă de câteva mile, alerga - cu un urlet de orgă - balaurul.
Cei doi îşi încătărămară armurile şi încălecară în tăcere. Pustietatea miezului de noapte fu sfâşiată de un şuvoi monstruos - balaurul urla din ce în ce mai aproape; fulgerele lui galbene scăpărară deasupra unui deal, apoi silueta lui neagră se mistui într‑o vale.
— Repede!
Dădură pinteni cailor, în direcţia unei văioage.
— Pe‑aici trebuie să treacă!
Îşi apucară lăncile cu mâinile înmănuşate şi traseră vizierele peste ochii cailor.
— Dumnezeule!
— Da, să‑i invocăm numele!
În clipa aceea balaurul dădu ocol unei coline.
Ochiul lui monstruos ca un gogoloi de ambră făcu să le scapere armurile în reflexe roşii. Cu un urlet teribil, însoţit de un scrâşnet, se năpusti spre ei.
— Îndurare! Îndurare!
Lancea azvârlită sub ochiul galben, lipsit de pleoapă, îl făcu pe om să zboare în văzduh. Balaurul îl izbi, îl trânti la pământ şi‑l zdrobi sub greutatea lui. Lovindu‑l apoi, cu umăru‑i negru, pe celălalt călăreţ, îl proiectă, cu cal cu tot, într‑o stâncă aflată cu vreo sută de paşi mai încolo. Balaurul urla, într‑un nor de foc - ai fi zis că‑i un soare trandafiriu, galben, portocaliu, învăluit de penajul moale, uriaş al unui fum orbitor.
*
— Ai văzut? exclamă un glas. Întocmai aşa cum îţi spuneam.
— Întocmai! Un cavaler în armură, Dumnezeule! L-am lovit!
— Vrei să te‑opreşti aici?
— M-am oprit odată, dar n‑am găsit nimic. Nu‑mi place să mă opresc în mlaştina asta, mă apucă năbădăile. Îţi dă o senzaţie...
— Dar am lovit ceva!
— Am fluierat destul, dar individul nu voia să se clintească din loc!
Un şuvoi de aburi sfâşie ceaţa.
— Ajungem la timp la Stokely. Îi mai pui ceva cărbune, Fred?
Un fluierat făcu să se zguduie bolta. Trenul de noapte trecu, furios, printr‑o vale, peste un deal, şi se mistui spre miazănoapte, lăsând în urmă fuioare de fum negru şi de aburi, ce se topeau în văzduhul mut, după dispariţia trenului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu