O poveste a lui Andersen

Printesa si mazãrea

Era odatã un print si printul acela voia sã se însoare cu o printesã, dar cu printesã adevãratã. Si a cutreierat toatã lumea ca sã gãseascã una pe placul lui si tot n-a gãsit. Printese erau destule, dar el nu putea sã stie dacã erau cu adevãrat printese, fiindcã tuturora le lipsea câte ceva. Si printul s-a întors iar acasã si era foarte necãjit, pentru cã tare ar fi vrut sã gãseascã o printesã adevãratã. Într-o searã, tocmai se stârnise o furtunã cumplitã, tuna si fulgera si ploua cu gãleata; era o vreme îngrozitoare. Deodatã s-a auzit cum bate cineva la poarta orasului si regele, tatãl printului, s-a dus sã deschidã.

La poartã era o printesã. Vai, dar în ce hal era din pricina ploii si a vremii rele! Apa îi curgea siroaie pe pãr si pe haine si îi intra în pantofi pe la vârfuri si tâsnea înapoi pe la cãlcâie. Dar zicea cã-i printesã adevãratã.

- Bine, las’ cã vedem noi îndatã, s-a gândit regina, dar n-a spus nimic; s-a dus în odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat si a pus pe scândurile patului o boabã de mazãre. Pe urmã a pus peste mazãre douãzeci de saltele de lânã si pe saltele douãzeci de perne mari de puf.

Aici s-a culcat printesa.

Dimineata au întrebat-o cum a dormit.

- Groaznic de prost, a rãspuns printesa. Toatã noaptea n-am închis ochii. Dumnezeu stie ce a fost în pat! Am sezut pe ceva tare si acuma-s toatã numai vânãtãi! Groaznic!

Si atunci au vãzut cu totii cã era o printesã adevãratã, dacã a simtit ea o boabã de mazãre prin douãzeci de saltele si douãzeci de perne de puf. Asa de gingasã la piele nu putea sã fie decât numai o printesã!

Si printul a luat-o de nevastã, fiindcã acum stia hotãrât cã asta-i printesã adevãratã; iar boaba de mazãre au pus-o în odaia unde erau bijuteriile coroanei si se mai poate vedea acolo si astãzi dacã n-o fi luat-o careva.

Si asta sã stiti cã-i o poveste adevãratã.