După douăzeci de ani
Poliţistul de serviciu păşea impunător de-a lungul bulevardului. Mersul impunător era ceva obişnuit, nu de paradă, căci pe străzi nu erau decât câţiva trecători răzleţi. Nu trecuse încă de zece seara, dar rafalele tăioase de vânt cu stropi de ploaie izgoniseră aproape toţi trecătorii.
După felul în care încerca uşile să vadă dacă erau bine închise, cum îşi învârtea bastonul cu mişcări complicate şi dibace, cum se întorcea din când în când să arunce un ochi vigilent în josul bulevardului paşnic, poliţistul cel zdravăn cu mersul puţin legănat alcătuia imaginea impresionantă a unui apărător al liniştii. Cartierul era unul dintre cele unde uşile se încuiau devreme. Din când în când mai puteai să vezi lumina vreunei tutungerii sau a unui birt de noapte; dar cele mai multe uşi închideau în spatele lor birouri de afaceri care-şi încetaseră activitatea cu ore în urmă.
Când ajunse cam pe la mijlocul unui bloc, poliţistul încetini brusc pasul. Din întunericul uşii unui magazin de fierărie, un individ se înclină spre el; avea un trabuc neaprins în colţul gurii. Incepu să vorbească grăbit, pe măsură ce poliţistul se apropia.
- Nicio problemă, domnule poliţist, spuse el, încercând să risipească orice bănuială. Aştept un prieten. Avem o întâlnire pe care ne-am dat-o acum douăzeci de ani. Sună cam ciudat, nu ? Păi, să vă explic, ca să vă daţi seama că nu-i nimic necurat la mijloc. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, în locul magazinului ăstuia se afla un restaurant – “Big Joe” îi spuneau, restaurantul lui Brady.
- L-au dărâmat acum cinci ani.
Bărbatul din prag scăpără un chibrit şi-şi aprinse trabucul. Flacăra lumină un chip palid, cu fălci proeminente, ochi pătrunzători şi o cicatrice mică, albă, lângă sprânceana dreaptă. Acul de la eşarfă era un diamant mare, de o formă aparte.
- Acum exact douăzeci de ani, am cinat aici, la “Big Joe” cu Jimmy Wells, cel mai bun prieten al meu şi cel mai grozav tip din lume. Am crescut amândoi aici, în New York, ca doi fraţi. Aveam optsprezece ani, iar Jimmy douăzeci. A doua zi de dimineaţă urma să plec în vest să-mi fac un rost. Pe Jimmy nu era chip să-l urneşti din New York; zicea că nimic nu se compară cu oraşul ăsta. Ei, şi ne-am înţeles în seara aceea să ne întâlnim din nou aici, după douăzeci de ani, exact la aceeaşi oră, oricare ar fi fost situaţia noastră sau oricâtă distanţă ar fi trebuit să străbatem. Ne-am zis că în douăzeci de ani amândoi urma să ne fi făcut un rost în viaţă, indiferent de ce fel.
- Sună destul de interesant, spuse poliţistul. Totuşi mi se pare că a trecut cam mult timp între cele două întâlniri. Si de când ai plecat, n-ai mai auzit nimic de prietenul dumitale?
- A, da, o vreme am corespondat, dar după vreun an sau doi ne-am pierdut urma. Ştiţi, vestul este un loc foarte ademenitor şi eu n-am stat prea mult într-un singur loc. Sunt convins însă că dacă Jimmy mai e în viaţă, va veni la întâlnire. Intotdeauna a fost omul cel mai loial şi mai devotat din câţi cunosc. Nu uită el. Eu unul am străbătut o mie de mile ca să stau aici în uşă astă-seară şi zău că merită, dacă apare vechiul meu prieten.
Omul scoase un ceas frumos, ale cărui capace erau bătute cu diamante mici.
- Zece fără trei minute, anunţă el. Era zece fix când ne-am despărţit aici, în uşa restaurantului.
- Ţi-a mers bine în vest, am impresia, spuse poliţistul.
- Straşnic! Sper ca lui Jimmy să-i fi mers măcar pe jumătate cât mie. Era el băiat cumsecade, dar în felul lui: îi cam plăcea să tragă în jug. Eu am avut de înfruntat indivizi ageri de tot ca să pun mâna pe ce-am vrut. In New York te prinde rutina, nu ca în vest; acolo ţi se ascute mintea.
Poliţistul îţi învârti bastonul şi făcu câţiva paşi.
- Mă duc şi eu. Sper să-ţi vină prietenul. Dacă nu apare la ora fixată pleci?
- A, nu! Ii dau cel puţin o jumătate de oră. Dacă Jimmy mai trăieşte, apare el până atunci. Bună seara, domnule poliţist.
- Bună seara, domnule, răspunse poliţistul şi îşi văzu de drumul său, încercând uşile pe măsură ce se îndepărta.
Incepuse să cadă o burniţă deasă şi subţire, iar vântul schimbase rafalele nesigure într-un şuier continuu. Cei câţiva trecători, posomorâţi şi tăcuţi, treceau în grabă, cu gulerele ridicate şi mâinile înfundate în buzunare. Iar în uşa magazinului de fierărie, omul care străbătuse o mie de mile ca să vină la o întâlnire nesigură şi aproape absurdă cu un prieten din tinereţe îşi fuma trabucul şi aştepta.
Stătu aşa cam douăzeci de minute şi pe urmă zări un bărbat înalt, într-un pardesiu lung, cu gulerul ridicat, care traversă grăbit strada. Veni direct la cel care aştepta.
- Tu eşti, Bob? întrebă el nesigur.
- Tu eşti Jimmy Wells? strigă omul din prag.
- Doamne Dumnezeule! exclamă noul venit, strângându-i mâinile într-ale sale. Tu eşti Bob, să nu-mi cred ochilor şi mai multe nu! Nu m-am îndoit nicio clipă că am să te găsesc aici dacă n-ai murit. Măi, măi, măi, douăzeci de ani sunt mulţi, nu glumă! S-a dus vechiul restaurant, Bob. Păcat că nu mai e, am mai fi luat o masă împreună. Cum te-a primit vestul, bătrâne?
- Pe cinste! Mi-a dat tot ce i-am cerut. Dar ştii că te-ai schimbat mult, Jimmy. N-aş fi crezut că o să creşti chiar atât.
- Ah, m-am mai înălţat puţin după douăzeci de ani.
- Iţi merge bine în New York, Jimmy?
- Aproximativ. Am un post într-unul din sectoarele oraşului. Hai, Bob, te duc într-un loc pe care îl cunosc şi o să stăm de vorbă acolo despre timpurile de altădată.
Cei doi porniră braţ la braţ. Omul din vest, căruia succesul îi sporise egocentrismul, tocmai începuse să-şi depene istoria vieţii. Celălalt, cufundat în pardesiu, asculta cu interes. La colţul străzii era un magazin inundat de lumina becurilor. Când ajunseră în dreptul lui, amândoi se întoarseră brusc să se privească.
Omul din vest se opri brusc şi se îndepărtă doi paşi.
- Nu esti Jimmy Wells, rosti el tăios. Douăzeci de ani reprezintă destul timp, nu glumă, dar nu destul ca să schimbe nasul cuiva atât de mult.
- Deseori îi schimbă şi pe cei buni în răi, replică individul cel înalt. Te afli în stare de arest de zece minute, “Silky” Bob. Cei din Chicago şi-au închipuit că vii aici şi ne-au telegrafiat că ar vrea să stea puţin de vorbă cu tine. Vii fără zarvă, da? E logic. Ah, înainte de a ajunge la secţie, uite un bilet; am fost rugat să ţi-l dau. E de la poliţistul de pază Wells.
Omul din vest despături bileţelul. Mâna nu-i tremură când începu să citească, dar când ajunse la sfârşit, tresări puţin. Biletul era destul de scurt.
- Acum exact douăzeci de ani, am cinat aici, la “Big Joe” cu Jimmy Wells, cel mai bun prieten al meu şi cel mai grozav tip din lume. Am crescut amândoi aici, în New York, ca doi fraţi. Aveam optsprezece ani, iar Jimmy douăzeci. A doua zi de dimineaţă urma să plec în vest să-mi fac un rost. Pe Jimmy nu era chip să-l urneşti din New York; zicea că nimic nu se compară cu oraşul ăsta. Ei, şi ne-am înţeles în seara aceea să ne întâlnim din nou aici, după douăzeci de ani, exact la aceeaşi oră, oricare ar fi fost situaţia noastră sau oricâtă distanţă ar fi trebuit să străbatem. Ne-am zis că în douăzeci de ani amândoi urma să ne fi făcut un rost în viaţă, indiferent de ce fel.
- Sună destul de interesant, spuse poliţistul. Totuşi mi se pare că a trecut cam mult timp între cele două întâlniri. Si de când ai plecat, n-ai mai auzit nimic de prietenul dumitale?
- A, da, o vreme am corespondat, dar după vreun an sau doi ne-am pierdut urma. Ştiţi, vestul este un loc foarte ademenitor şi eu n-am stat prea mult într-un singur loc. Sunt convins însă că dacă Jimmy mai e în viaţă, va veni la întâlnire. Intotdeauna a fost omul cel mai loial şi mai devotat din câţi cunosc. Nu uită el. Eu unul am străbătut o mie de mile ca să stau aici în uşă astă-seară şi zău că merită, dacă apare vechiul meu prieten.
Omul scoase un ceas frumos, ale cărui capace erau bătute cu diamante mici.
- Zece fără trei minute, anunţă el. Era zece fix când ne-am despărţit aici, în uşa restaurantului.
- Ţi-a mers bine în vest, am impresia, spuse poliţistul.
- Straşnic! Sper ca lui Jimmy să-i fi mers măcar pe jumătate cât mie. Era el băiat cumsecade, dar în felul lui: îi cam plăcea să tragă în jug. Eu am avut de înfruntat indivizi ageri de tot ca să pun mâna pe ce-am vrut. In New York te prinde rutina, nu ca în vest; acolo ţi se ascute mintea.
Poliţistul îţi învârti bastonul şi făcu câţiva paşi.
- Mă duc şi eu. Sper să-ţi vină prietenul. Dacă nu apare la ora fixată pleci?
- A, nu! Ii dau cel puţin o jumătate de oră. Dacă Jimmy mai trăieşte, apare el până atunci. Bună seara, domnule poliţist.
- Bună seara, domnule, răspunse poliţistul şi îşi văzu de drumul său, încercând uşile pe măsură ce se îndepărta.
Incepuse să cadă o burniţă deasă şi subţire, iar vântul schimbase rafalele nesigure într-un şuier continuu. Cei câţiva trecători, posomorâţi şi tăcuţi, treceau în grabă, cu gulerele ridicate şi mâinile înfundate în buzunare. Iar în uşa magazinului de fierărie, omul care străbătuse o mie de mile ca să vină la o întâlnire nesigură şi aproape absurdă cu un prieten din tinereţe îşi fuma trabucul şi aştepta.
Stătu aşa cam douăzeci de minute şi pe urmă zări un bărbat înalt, într-un pardesiu lung, cu gulerul ridicat, care traversă grăbit strada. Veni direct la cel care aştepta.
- Tu eşti, Bob? întrebă el nesigur.
- Tu eşti Jimmy Wells? strigă omul din prag.
- Doamne Dumnezeule! exclamă noul venit, strângându-i mâinile într-ale sale. Tu eşti Bob, să nu-mi cred ochilor şi mai multe nu! Nu m-am îndoit nicio clipă că am să te găsesc aici dacă n-ai murit. Măi, măi, măi, douăzeci de ani sunt mulţi, nu glumă! S-a dus vechiul restaurant, Bob. Păcat că nu mai e, am mai fi luat o masă împreună. Cum te-a primit vestul, bătrâne?
- Pe cinste! Mi-a dat tot ce i-am cerut. Dar ştii că te-ai schimbat mult, Jimmy. N-aş fi crezut că o să creşti chiar atât.
- Ah, m-am mai înălţat puţin după douăzeci de ani.
- Iţi merge bine în New York, Jimmy?
- Aproximativ. Am un post într-unul din sectoarele oraşului. Hai, Bob, te duc într-un loc pe care îl cunosc şi o să stăm de vorbă acolo despre timpurile de altădată.
Cei doi porniră braţ la braţ. Omul din vest, căruia succesul îi sporise egocentrismul, tocmai începuse să-şi depene istoria vieţii. Celălalt, cufundat în pardesiu, asculta cu interes. La colţul străzii era un magazin inundat de lumina becurilor. Când ajunseră în dreptul lui, amândoi se întoarseră brusc să se privească.
Omul din vest se opri brusc şi se îndepărtă doi paşi.
- Nu esti Jimmy Wells, rosti el tăios. Douăzeci de ani reprezintă destul timp, nu glumă, dar nu destul ca să schimbe nasul cuiva atât de mult.
- Deseori îi schimbă şi pe cei buni în răi, replică individul cel înalt. Te afli în stare de arest de zece minute, “Silky” Bob. Cei din Chicago şi-au închipuit că vii aici şi ne-au telegrafiat că ar vrea să stea puţin de vorbă cu tine. Vii fără zarvă, da? E logic. Ah, înainte de a ajunge la secţie, uite un bilet; am fost rugat să ţi-l dau. E de la poliţistul de pază Wells.
Omul din vest despături bileţelul. Mâna nu-i tremură când începu să citească, dar când ajunse la sfârşit, tresări puţin. Biletul era destul de scurt.
Bob, am venit la timp la locul întâlnirii. Când am aprins chibritul, am văzut că eşti cel căutat de poliţia din Chicago. Nu ştiu, dar n-am putut să o fac personal, aşa că am trimis un om în civil. Jimmy
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu