Gaura din pod
Era odată un râu, iar pe fiecare dintre malurile sale - câte un orăşel. Cele două orăşele erau unite de un drum, care trecea peste un pod.
Într-o bună zi, în acel pod a apărut o gaură. Respectiva gaură trebuia astupată şi în această privinţă opinia publică a celor două orăşele era de acord. Insă a apărut controversa: cine avea s-o facă? Intrucât fiecare dintre orăşele se considera mai important decât celălalt, orăşelul de pe malul drept era de părere că drumul duce înainte de toate la el, deci orăşelul de pe malul stâng trebuie să astupe gaura, pentru că el ar trebui să ţină mai mult la această reparare. Orăselul de pe malul stâng pretindea că el este ţinta oricărei călătorii, aşadar repararea podului este în interesul orăşelului de pe malul drept.
Disputa a durat, la fel şi gaura. Şi cu cât dura mai mult, cu atât creştea aversiunea reciprocă a ambelor oraşe.
Odată, cerşetorul locului a căzut în gaură şi şi-a rupt piciorul. Locuitorii ambelor orăşele au început să-l întrebe insistent dacă mersese de pe malul drept spre cel stâng sau de pe malul stâng spre cel drept, căci de asta depindea care dintre orăşele va suporta consecinţele accidentului. El însă nu-şi amintea, deoarece în acea seară fusese beat.
Peste câtva timp, a intrat pe acel pod trăsura unui călător. Căzând în gaură, aceasta şi-a rupt osia. Întrucât călătorul doar tranzita cele două orăşele, deci nu mergea dinspre unul spre altul şi nici dinspre altul spre unul, locuitorii celor două orăşele au manifestat indiferenţă faţă de accident. Supărat, călătorul coborî din trăsură, întrebă de ce nu este astupată gaura şi, aflând cauza, declară:
- Cumpăr această gaură. Cine este proprietarul ei? Ambele oraşe şi-au anunţat simultan dreptul asupra găurii.
- Ori voi, ori voi. Partea care este proprietarul găurii trebuie s-o dovedească.
- Dar cum să dovedească? au întrebat în cor reprezentanţii celor două comunităţi.
- E simplu. Doar proprietarul găurii are dreptul s-o astupe. O voi cumpăra de la cel care va repara podul.
Locuitorii celor două orăşele s-au pus pe treabă, în timp ce călătorul fuma din trabuc, iar vizitiul său repara osia. Cât ai clipi au reparat podul, după care s-au prezentat să-şi primească banii pentru gaură.
- Care gaură? se miră călătorul. Nu văd aici nici o gaură. De mult mă uit după o gaură, sunt gata să plătesc bani grei pentru ea, însă voi nu aveţi nici o gaură de vânzare. Vă bateţi joc de mine sau ce?
Se urcă în trăsură şi se îndepărtă.
Acum locuitorii orăşelelor s-au împăcat. Pândesc pe pod împreună în deplină armonie şi, când trece vreun călător, îl opresc şi îl bat.
Nebunul
Îl aşteptam pe Doctor, iar el întîrzia. Eram foarte porniţi împotriva lui. În sfârşit, veni.
- Scuzaţi-mă domnilor, spuse, lăsându-şi pardesiul în hol, dar au adus un pacient şi a trebuit să mai rămân în clinică. Un caz special.
- În ce sens special?
Incă mai eram porniţi împotriva lui. După ce că a întârziat, mai caută şi pretexte.
- Pacientul mi l-a citat pe Shakespeare: „Lumea este visul unui nebun... plin de furie şi agitaţie", susţinînd că Shakespeare s-ar fi gândit tocmai la el în persoană. „Vă sfătuiesc să aveţi grijă de mine, ne-a ameninţat, căci, dacă mi se va întâmpla ceva, va fi sfirşitul lumii".
- Un adevărat nebun, fu de acord Majer.
- După părerea mea, doar simulează. Un adevărat nebun nu se consideră niciodată nebun.
- Dar această grandomanie a lui nu este decât paranoia curată!
- Tocmai de aceea este un caz special: este nebun sau nu? Dilemă pentru psihiatrie. Dar hai să începem, deja am pierdut destul timp din cauza lui.
Împărţirăm cărţile.
- De fapt, ce-a vrut să spună cu asta? întrebă Majer după o clipă, când deja începurăm roberul.
- Cu ce?
- Cu acel sfârşit al lumii.
- Că lumea există doar datorită lui. Aşadar, când el va muri şi va înceta să viseze, atunci lumea se va sfirşi.
- Cu totii? Eu, noi?
- Desigur, doar şi noi aparţinem lumii. Timp de o clipă, jucarăm în tăcere.
- Dar el cum se simte acum? întrebă Nowosqdecki.
- Normal, ca la spitalul de nebuni.
- Nu la asta m-am gândit, ci dacă nu îi este prea frig sau prea cald. Oare transpiră? Oare răceşte?
- Oare nu mănâncă ceva indigest? completă Majer.
- Nu ştiu. Când am plecat din clinică era bine sănătos.
Nowosadecki lăsă cărţile din mână.
- Eu cred că dumneavoastră ar trebui să vă întoarceţi şi să verificaţi dacă nu-l supără ceva.
- Sau dacă nu-i dăunează ceva, adăugă Majer.
- Dumneavoastră glumiţi?
- Deloc. Aceasta este obligaţia dumneavoastră ca medic.
- Aţi depus jurământul lui Hipocrate sau nu? completă Majer.
- Am crezut că măcar aici am de-a face cu oameni normali, zise Doctorul, dar văd că m-am înşelat. La revedere. Vă rog să nu mai contaţi pe mine ca partener la bridge.
Şi ieşi.
- Vedeţi ce aţi făcut? am spus eu când am rămas în trei. Chiar aţi crezut cu adevărat în ceea ce născocise acel nebun?
- Noi? De unde! Doar nu suntem nebuni. Dar pentru orice eventualitate...
Tigara
În calitate de corespondent de presă mă aflam într-o ţară care era în centrul atenţiei lumii. Adică mi-a fost dat să asist la o execuţie.
Era doar una dintre numeroasele execuţii şi, după părerea mea, nu tocmai cea mai interesantă. o oarecare bucată de zid dintr-o oarecare localitate necunoscută nici de condamnat, nici de soldaţii plutonului de execuţie, la o oarecare oră dintr-o oarecare zi, pe o oarecare vreme. Condamnatul era un tânăr, iar toţi cei prezenţi, adică el, soldaţii şi cu mine, ne vedeam pentru prima dată în viaţă şi probabilitatea că ne vom mai vedea era infimă.
Pus la zid, condamnatul a cerut o ţigară. Soldaţii au fost de acord şi ne-am aşezat cu toţii pe un morman de moloz, lângă zid.
- Sunteţi corespondent de război? - m-a întrebat tânărul.
- Da, aşa s-a nimerit - i-am răspuns.
- Atunci, am să vă spun ceva.
Ii tremurau mîinile şi era verde la faţă.
- Ei cred că este ultima mea ţigară, dar de fapt este prima.
Chiar dacă se înverzea din ce în ce mai tare la chip, vocea lui se auzea triumfală.
- Care va să zică dumneavoastră n-aţi fost... nu sunteţi fumător?
- Niciodată în viaţa mea. Abia încep. Şi a vomat.
Mai târziu, mergeam pe la periferie, în direcţia şoselei.
- Păcat de ţigara pe care i-aţi dat-o - a zis sergentul.
- De ce? Oricui i se face rău la prima ţigară - am protestat.
- Care prima? I-aţi văzut degetele? galbene de la nicotină. Simţea că va borî de frică şi v-a dus cu povestea asta.
- Dar de ce?
- Ca să nu gândiţi rău despre el. Şi a adăugat după o clipă:
- Dacă cineva se teme atât de mult, nu ar trebui să moară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu