Fetita cea cuminte si lupul
Era o după-amiază fierbinte, atmosfera din vagon devenise sufocantă, iar trenul avea să se oprească de-abia peste o oră, la Templecombe. Pasagerii din compartiment erau: o fetiță mică, o fetiță și mai mică și un băiețel micuț. Mătușa care-i însoțea ocupa un loc într-un colț, iar în colțul de vizavi stătea un domn singur, străin de grupul lor. Oricum, putem afirma fără exagerare că micuții ocupau întregul compartiment. Atât mătușa, cât și copiii, vorbeau fără întrerupere, aducându-ți aminte de musca aceea insistentă și sâcâitoare care refuză să se lase descurajată. Cele mai multe remarci ale mătușii începeau cu ”Nu”, iar aproape toate replicile copiilor începeau cu ”De ce?”. Domnul singur nu rostea nimic cu voce tare.
— Nu, Cyril, nu!, exclamă mătușa, când băiețelul începu să bată tapițeria canapelelor stârnind un nor de praf la fiecare lovitură.
— Vino și privește pe fereastră, adăugă ea.
Băiețelul se întoarse spre fereastră fără nici o tragere de inimă.
— De ce dă nenea acela oile afară din câmp? întrebă el.
— Cred că le duce spre un alt câmp cu mai multă iarbă, răspunse mătușa fără prea multă convingere.
— Da’ e foarte multă iarbă pe câmpul acela, protestă băiețelul; nu e nimic altceva decât iarbă. E foarte multă iarbă, nu vezi?
— Poate că iarba din celălalt câmp este mai bună, fu răspunsul prostesc al mătușii.
— De ce este mai bună? veni iute întrebarea inevitabilă.
— Ah, ia uite niște văcuțe! exclamă mătușa. Tot drumul de-a lungul căii ferate erau numai vaci și boi, dar ea făcu remarca pe un ton de parcă ar fi semnalat o raritate ciudată.
— De ce este iarba din celălalt câmp mai bună? insistă Cyril.
Posomoreala de pe fața domnului se adâncea într-o căutătură furioasă. Era un bărbat ursuz, antipatic, hotărî mătușa în sinea ei. Iar ea, pur și simplu nu era în stare să dea un răspuns inteligent despre iarba din celălalt câmp.
Fetița cea mică lansă o diversiune, începând să recite ”În drum spre Mandalay”. Cunoștea doar primul vers dar își exersa cunoștințele limitate în neștire. Repeta versul la nesfârșit, ca în transă, însă cu o voce sigură și cât de poate de sonoră. Domnul avu impresia că cineva ar fi pus pariu cu ea că n-ar fi în stare să repete versul de două mii de ori fără întrerupere. Oricine ar fi fost acela care să fi pus rămășagul, urma să piardă cu siguranță.
— Veniți aici și ascultați o poveste, spuse mătușa când omul se uită la ea de două ori și odată la semnalul de alarmă.
Copiii se îndreptară plictisiți spre colțul compartimentului. De bună seamă că reputația ei ca povestitoare nu prea se bucura de aprecierea lor. Pe un ton scăzut, confidențial, întrerupt frecvent de către micii ascultători cu întrebări țâfnoase și răsunătoare, mătușa începu o poveste anostă și teribil de plictisitoare despre o fetiță care era foarte cuminte și care avea din pricina asta o mulțime de prieteni. În finalul povestirii era atacată de un taur furios, dar era scăpată de primejdie de către un număr impresionant de salvatori care îi admirau calitățile morale.
— Și n-ar fi fost salvată dacă n-ar fi fost cuminte? întrebă cea mai mare dinte fetițe. Era exact întrebarea pe care și domnul cel singur ar fi vrut s-o pună.
— Ei, ba da, admise mătușa fără prea mult zel, dar nu cred că ar fi alergat atât de repede s-o salveze dacă n-ar fi iubit-o așa de mult.
— Este cea mai tâmpită poveste pe care-am auzit-o vreodată, spuse cea mai mare fetiță cu o convingere fără replică.
— Eu n-am mai ascultat-o de la primele cuvinte, așa era de proastă, spuse Cyril.
Cea mai mică fetiță nu făcu nici un comentariu cu voce tare, dar continuase pe tot parcursul poveștii să-și murmure versul preferat.
— Nu prea păreți să aveți succes cu poveștile, interveni, pe neașteptate, din colțul lui, domnul cel singur.
Mătușa, la acest atac neprevăzut, se zbârli ca un arici:
— Este foarte greu să spui copiilor povești care să le placă și pe care să le și înțeleagă, replică ea înțepat.
— Nu sunt de acord cu dumneavoastră.
— Poate c-ați dori atunci să le spuneți o poveste, îl provocă mătușa.
— Da, spune-ne o poveste! ceru cea mai mare dintre fetițe.
— Odată, demult, începu povestitorul, trăia o fetiță mică, pe nume Bertha, și care era extraordinar de cuminte.
Interesul copiilor, stârnit pe moment, începu dintr-o dată să scadă; toate poveștile erau îngrozitor de asemănătoare, indiferent cine le spunea.
— Făcea tot ce i se cerea, nu mințea niciodată, nu-și murdărea hăinuțele, mânca budinca de lapte de parcă era tartă cu magiun, își învăța lecțiile perfect și era foarte politicoasă.
— Era drăguță? întrebă cea mai mare dintre fetițe.
— Nu așa de drăguță ca voi, spuse povestitorul, în schimb era dezgustător de cuminte.
În acel moment, în ochii copiilor licări o undă de interes; cuvântul ”dezgustător”, legat de cumințenie, era o noutate ce se impunea de la sine. Părea că aduce o notă de adevăr ce lipsea întotdeauna din poveștile cu copii ale mătușii.
— Era așa de cuminte, continuă domnul, încât câștigase mai multe medalii pentru cumințenie, pe care le purta mereu la ea, prinse de rochiță. Avea o medalie pentru ascultare, una pentru punctualitate și o a treia pentru bună purtare. Erau medalii mari, din metal și când mergea se loveau unele de altele sunând ca niște clopoței. Niciun alt copil din oraș nu avea trei medalii, așa că toată lumea își dădea seama că era un copil supercuminte.
— Dezgustător de cuminte, îl corectă Cyril.
— Toată lumea vorbea despre cumințenia ei, și-așa se-ntâmplă ca vestea să ajungă la urechile Prințului. Și el a zis că dacă ea era așa de cuminte, atunci îi dă voie să se plimbe o dată pe săptămână în parcul lui, de la marginea orașului. Era un parc minunat și nici un copil n-avusese vreodată voie să intre înăuntru, așa că era o onoare foarte mare pentru Bertha să poată să meargă acolo.
— Erau oi în parc? întrebă Cyril.
— Nu, nu exista nici o oaie.
— De ce nu exista nici o oaie? continuă răspunsul inevitabila întrebare.
Mătușa își permise un zâmbet de satisfacție, care, privit cu alți ochi, putea să pară un rânjet.
— Nu erau oi în parc, pentru că mama Prințului visase odată că fiul ei va fi omorât ori de-o oaie, ori de un ceasornic ce-o să cadă peste el. Din acest motiv, Prințul nu ținea niciodată oi în parc și nici ceasornice în palat.
Mătușa își înăbuși cu ciudă un icnet de admirație.
— Și prințul a fost omorât de-o oaie, sau de un ceasornic? întrebă Cyril.
— Mai trăiește încă, așa că nu putem ști dacă visul se va adeveri vreodată, răspunse cu indiferență povestitorul; și, oricum, nu existau oi în parc, ci o mulțime de purceluși ce zburdau peste tot.
— Ce culoare erau?
— Negri cu botul alb, albi cu pete negre, negri peste tot, gri cu pete albe, iar unii erau albi cu totul.
Povestitorul făcu o pauză așa încât ideea despre comorile parcului să pătrundă adânc în imaginația copiilor și apoi continuă.
— Bertha fu foarte dezamăgită când descoperi că în parc nu exista nicio floare. Le promisese mătușilor ei, cu lacrimi în ochi, că n-o să rupă nicio floare din grădină. Dar cum nu existau flori, cum să-și țină promisiunea? Și era foarte amărâtă.
— De ce nu existau flori?
— Pentru că purcelușii le mâncaseră pe toate, veni prompt răspunsul. Grădinarii i-au spus Prințului că nu putea să țină în același timp și purceluși și flori, așa că Prințul se hotărî să țină purceluși și nici o floare.
Un murmur de aprobare pentru excelenta hotărâre a Prințului; atât de mulți oameni mari ar fi făcut altfel!
Se mai aflau încă o mulțime de alte minunății în parc. Iazuri cu peștișori aurii, albaștri și verzi, copaci cu papagali multicolori ce pe loc rosteau lucruri inteligente, și păsări colibri ce cântau cele mai îndrăgite melodii ale zilei.
Bertha se plimba de colo-acolo, cu inima zvâcnind de bucurie și-și spunea în sinea ei: ”Dacă n-aș fi fost atât de extraordinar de cuminte n-aș fi avut voie niciodată să intru în acest parc minunat și să mă bucur de toate splendorile lui”, și cele trei medalii ale ei răsunau lovindu-se unele de altele în ritmul pașilor, amintindu-i mereu cât de cu-adevărat de cuminte era ea. Dar chiar în acel moment, adulmecând prin preajmă, veni un lup imens, care căuta un purceluș grăsuț pentru cină.
— Ce culoare avea? întrebară copiii cu vădit interes.
— Gri peste tot, cu o limbă neagră și ochi cenușii ce sticleau înspăimântător. Primul lucru pe care-l zări fu Bertha; șorțulețul ei era atât de alb și de curat, că se vedea de la mare distanță. Bertha văzu lupul și că acesta se furișa spre ea, și începu să-și dorească să nu fi fost niciodată lăsată să intre în parc.
Alergă cât putu de tare, dar lupul se apropia cu salturi uriașe. Bertha reuși să ajungă într-un tufiș des de mirt. Lupul fu acolo într-o clipită, mirosind printre crengi, cu limba neagră atârnând de-un cot și cu ochii înroșiți de furie strălucind sălbatic. Bertha era cumplit de speriată și se gândea în sinea ei: ”De n-aș fi fost așa de extraordinar de cuminte, eram acum în oraș, în siguranță”. Oricum, parfumul mirtului era atât de puternic încât lupul nu putea adulmeca unde se ascundea fetița, iar crengile erau atât de stufoase încât putea s-o caute mult și bine fără s-o găsească, așa că, se gândi el, mai bine-ar pleca să prindă un purceluș rotofei. Sărmana Bertha tremura foarte tare simțind cum lupul îi dădea târcoale și cum tremura ea, medalia pentru ascultare, medalia pentru bună purtare și medalia pentru punctualitate se loveau unele de altele zăngănind amenințător. Lupul tocmai voia să plece, când auzi clinchetul medaliilor și se opri s-asculte; ele răsunară din nou, chiar lângă el. Lupul se năpusti în tufiș și…
— Și-a mâncat-o? întrebară copiii cu răsuflarea tăiată.
— Da, a mâncat-o până la ultima bucățică. Tot ce-a mai rămas din ea au fost pantofii, hainele sfâșiate și cele trei medalii pentru cumințenie.
— Vă rog, domnule! nu mai putu suporta mătușa
Dar în aceeași clipă compartimentul răsună de aplauzele și tropăielile copiilor:
— Uraaa! A mâncat-o! A mâncat-o!
Când se mai potoliră, micuții întrebară:
— Și-a mâncat și-un purceluș?
— Nu. Au scăpat cu toții.
— Povestea începe rău, dar se termină foarte frumos, spuse cea mai mică dintre fetițe, care între timp renunțase să-și mai recite versul
— Este cea mai frumoasă poveste pe care-am auzit-o vreodată, spuse cea mai mare dintre ele, foarte sigură pe sine.
— Este singura poveste frumoasă pe care-am auzit-o vreodată, adăugă și Cyril.
Mătușa îl privea pe călător ofensată și indignată:
— O poveste cât de poate de nepotrivită pentru copii. Ați distrus efectul unor ani de educație atentă.
— Oricum, răspunse călătorul în timp ce părăsea compartimentul, i-am ținut liniștiți și cuminți zece minute, ceea ce dumneavoastră n-ați fost în stare să faceți.
”Nefericită femeie”, se gândea el în timp ce cobora pe peronul gării Templecombe, „de câte ori n-o să roșească în public, luni de zile de aici încolo, asaltată de rugămințile copiilor de-a le spune «povestea aia frumoasă»!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu