O povestire a lui Borges

CARTEA DE NISIP

.. .thy rope of sands...

George Herbert (1593-1623)

Linia cuprinde un număr infinit de puncte; planul, un număr infinit de linii; volumul, un număr infinit de planuri; hipervolumul, un număr infinit de volume... Nu, hotărit lucru, nu acesta - more geometrico - este cel mai fericit mod de a-mi incepe relatarea A afirma veracitatea faptelor narate a ajuns să reprezinte, astăzi, convenţia oricărei povestiri fantastice; prezenta relatare este, insă, pe de-a intregul veridică.

Locuiesc singur, la etajul al patrulea al unei clădiri de pe strada Belgrano. Cu vreo citeva luni in urmă, intr-o seară, am auzit un ciocănit in uşă. Am deschis şi m-am găsit in faţa unui necunoscut Era un ins inalt, cu trăsături incerte. Sau poate că miopia mea le-a văzut astfel. Intreaga lui infăţişare dovedea o sărăcie plină de cuviinţă. Era imbrăcat in cenuşiu şi avea in mină o valiză cenuşie. Am inţeles indată că-i străin. La inceput l-am socotit bătrin; mi-am dat seama apoi că mă inşelase puţinul lui păr blond, aproape alb, de tip scandinav. In cursul convorbirii noastre, care a durat mai puţin de o oră, aveam să aflu că este din Orcade.

L-am invitat să ia loc. O vreme, necunoscutul a păstrat tăcerea. Era invăluit de melancolie, intocmai cum sint eu acum.

— Am biblii de vinzare, se hotări in sfirşit. Nu lipsit de pedanterie, ii răspunsei:

— In casa aceasta se găsesc mai multe biblii englezeşti, printre care şi cea dintii, a lui John Wiclif. O am şi pe a lui Ciprian de Valera, şi pe a lui Luther, care sub aspect literar e cea mai neinteresantă dintre toate, şi am chiar şi un exemplar latin al Vulgatei. După cum vedeţi, nu de biblii duc lipsă.

După o nouă tăcere, continuă:

— Nu vind doar biblii. O să vă arăt o carte sacră despre care socot că ar putea să vă intereseze. Am dobindit-o intr-o mahala a Bikanirului.

Deschise valiza şi puse cartea pe masă. Era un volum in octavo, legat in pinză. Trecuse, cu siguranţă, printr-o mulţime de miini. Am cercetat-o; m-a surprins greutatea ei, cu totul neobişnuită. Pe cotor stătea scris Holy Writ, iar dedesubt Bombay.

— Trebuie să fie din secolul al nouăsprezecelea, am remarcat

— Nu ştiu. N-am ştiut niciodată, a fost răspunsul.

Am deschis-o la intimplare. Caracterele imi erau străine. Paginile, care mi-au părut uzate şi venind dintr-o modestă imprimerie, erau tipărite pe două coloane, asemenea celor ale unei biblii. Textul era destul de strins şi orinduit in versete. In colţul de sus al paginilor erau cifre arabe. Mi-a atras atenţia faptul că pagina pară din stinga avea numărul (să spunem) 40.514, iar cea impară, aflată in dreapta ei, 999. Am intors fila; numărul de pe verso avea opt cifre. Era insoţit de o mică ilustraţie, aşa cum se obişnuieşte in dicţionare: o ancoră desenată in peniţă, ca de mina stingace a unui copil.

In clipa aceea, necunoscutul spuse:

— Priviţi-o bine. N-o s-o mai vedeţi niciodată.

In afirmaţie era o ameninţare, nu insă şi in glasul care o rostise.

Am reperat bine locul şi am inchis volumul. Peste o clipă, l-am deschis din nou. Am căutat zadarnic imaginea ancorei, intorcind filă după filă. Ca să-mi ascund descumpănirea, am spus:

— E vorba despre o versiune a Scripturii intr-unui din graiurile hindustane, nu-i aşa?

— Nu, replică el.

Apoi cobori glasul ca pentru a-mi incredinţa o taină:

— Am obţinut-o intr-un sat din cimpie, in schimbul citorva rupii şi al Bibliei. Stăpinul ei nu ştia să citească. Presupun că socotea Cartea Cărţilor drept un fel de amuletă. Era din casta cea mai joasă; oamenii nu puteau să-i calce umbra fără să fie pingăriţi. Mi-a spus că tomul lui se cheamă Cartea de Nisip, pentru că nici cartea, nici nisipul n-au inceput şi nici sfirşit. M-a indemnat să caut prima filă.

Mi-am proptit mina stingă pe copertă şi am deschis volumul dintr-o dată, cu degetul mare aproape lipit de arătător. A fost zadarnic: intre mină şi copertă se interpuneau de fiecare dată alte file. Părea că izvorăsc din carte.

— Acuma caută sfirşitul.

Am eşuat din nou; abia am izbutit să ingaim cu un glas pe care nu-1 recunoşteam:

— Este cu neputinţă.

In şoaptă, ca şi mai inainte, vinzătorul de biblii imi răspunse:

— Cu neputinţă, insă totuşi este. Numărul de pagini ale acestei cărţi este de-a dreptul infinit. Niciuna nu e cea dintii: niciuna cea din urmă. Nu ştiu de ce sint numerotate in modul acesta arbitrar. Poate pentru a da de inţeles că termenii unei serii infinite admit orice număr.

Apoi, ca şi cum ar fi gindit cu voce tare:

— Dacă spaţiul este infinit, ne aflăm in oricare punct al spaţiului. Dacă timpul este infinit, ne aflăm in oricare punct al timpului.

Consideraţiile lui mă iritau. L-am intrebat:

— Sinteţi religios, desigur?

— Da, Conştiinţa mea este curată. Sint convins că nu l-am inşelat pe indigen dindu-i Cuvintul Domnului in schimbul cărţii lui diavoleşti.

L-am asigurat că n-are ce să-şi reproşeze şi l-am intrebat dacă se află in trecere prin locurile acestea Mi-a răspuns că peste citeva zile are de gind să se intoarcă in patrie. Atunci am aflat că este scoţian, din insulele Orcade. I-am spus că şi eu indrăgesc Scoţia, datorită iubirii ce i-au purtat-o Stevenson şi Hume.

— Şi Robbie Burns, m-a corectat

In timp ce discutam, eu continuam să explorez cartea infinită. Cu prefăcută indiferenţă, l-am intrebat:

— Aveţi intenţia să oferiţi acest curios exemplar Muzeului Britanic?

— Nu. Dumneavoastră vi-1 ofer, mi-a replicat, precizindu-mi o sumă ridicată.

I-am răspuns, cu deplină sinceritate, că suma imi este inaccesibilă, insă am rămas pe ginduri. După citeva clipe, imi făurisem planul.

— Vă propun un troc, i-am spus. Aţi obţinut acest volum in schimbul citorva rupii şi al Sfintei Scripturi; eu vă ofer valoarea pensiei mele lunare, pe care tocmai am primit-o, şi Biblia lui Wiclif in caractere gotice. Am moştenit-o de la părinţii mei.

— A black letter Wiclif! şopti el.

M-am dus in dormitorul meu şi i-am adus banii şi cartea A intors paginile şi a cercetat coperta cu fervoare de bibliofil.

— Mă invoiesc, imi spuse.

M-a mirat faptul că nu s-a tocmit. Abia după aceea aveam să pricep că venise la mine cu hotărirea fermă de a vinde cartea. A luat bancnotele fără să le mai numere.

Am vorbit despre India, despre Orcade, despre acei jarls norvegieni care le-au stăpinit. Se innoptase de-a binelea cind vizitatorul meu a plecat. Nu l-am mai văzut de atunci, iar numele nu i-1 cunosc.

M-am gindit să aşez Cartea de Nisip in golul pe care il lăsase Biblia lui Wicliff, dar in cele din urmă am optat pentru a o ascunde in spatele unor volume desperecheate ale celor O mie şi una de nopţi.

M-am culcat, dar n-am putut să dorm. Pe la trei sau patru dimineaţa am aprins lumina. Am căutat imposibila carte şi am inceput s-o răsfoiesc. Pe una dintre file am văzut gravată o mască, in colţ era o cifră, nu mai ştiu care anume, ridicată la puterea a noua.

N-am arătat nimănui comoara mea. Fericirii de a o poseda i s-au adăugat teama că mi-ar putea fi furată, iar apoi indoiala că n-ar fi cu adevărat infinită. Aceste două nelinişti mi-au agravat vechea mizantropie. Mai aveam ciţiva prieteni; am incetat să-i frecventez. Prizonier al Cărţii, aproape nu mai ieşeam din casă. Am examinat cu o lupă copertele şi cotorul uzat, inlăturind posibilitatea vreunei şarlatanii. Am constatat că micile imagini apăreau la o distanţă de două mii de pagini. Le-am notat, in ordine alfabetică, intr-un carnet, pe care l-am umplut foarte curind. Nu s-au repetat niciodată. Noaptea, in puţinele răgazuri pe care mi le ingăduia nesomnul, visam cartea.

Vara era pe sfirşite şi am inţeles că tomul este de-a dreptul monstruos. Zadarnic mi-am tot spus că nu mai puţin monstruos sint eu, care-1 percep cu ochii proprii şi il mingii cu zece degete omeneşti. Am simţit că e un obiect de coşmar, un lucru nefiresc ce infestează şi perverteşte realitatea. M-am gindit la flăcări, dar m-am temut că arderea unei cărţi infinite ar fi ea, deopotrivă, infinită şi ar ineca in fum planeta intreagă.

Citisem undeva - mi-am amintit - că cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea. Inainte de a mă fi pensionat lucram la Biblioteca Naţională, care conservă nouă sute de mii de cărţi; ştiu că, in dreapta coridorului, o scară răsucită se afundă intr-un subsol unde se află periodice şi hărţi. Pindind o clipă de neatenţie a angajaţilor, am furişat Cartea de Nisip pe unul dintre umedele rafturi. Am incercat să nu reţin la ce inălţime şi nici la ce distanţă in raport cu uşa. Simt o anume uşurare, dar nu mai vreau nici măcar să trec pe strada Mexico.