O alta poveste a lui Borges

MORTUL

Ca un locuitor din suburbiile Buenos Aires-ului, un nimenea trist şi fără nici o virtute în afară de infatuarea curajului, să se piardă în pustiurile sălbatice de la frontiera Braziliei şi să ajungă căpitan de contrabandişti, pare, de la început, imposibil. Celor care înţeleg astfel lucrurile vreau să le istorisesc destinul lui Benjamin Otálora, despre care poate nu a mai rămas nici măcar o amintire în Balvanera, dar care a murit în legea sa, împuşcat la graniţa cu Rio Grande do Sul. Nu cunosc amănunte despre aventura sa; când le voi afla, va trebui să corectez paginile acestea. Până atunci, însă, scurta naraţiune care urmează poate fi folositoare.

Benjamin Otálora are, prin 1891, nouăsprezece ani. Un tinerel cu fruntea îngustă şi ochi albaştri, violent ca toţi cei care descind din basci; cu o cicatrice de cuţit pe obraz, semn fericit că este un om curajos. Nu-l neliniştesc nici moartea adversarului său, nici necesitatea de a fugi cât mai repede din Republică. Mai marele cartierului său îi dă o scrisoare către un anume Azevedo Bandeira, din Uruguay. Otálora se îmbarcă, oceanul e agitat, bântuit de furtună; a doua zi rătăceşte pe străzile din Montevideo, cu o nemărturisită şi, poate, neştiută tristeţe. Nu-l întâlneşte pe Azevedo Bandeira; spre miezul nopţii, într-o cârciumă din Paso del Molino, asistă la un scandal dintre nişte păstori. Un cuţit străluceşte în aer; Otálora nu ştie cine are dreptate, dar îl atrage savoarea pură a pericolului, aşa cum pe alţii îi atrage jocul de cărţi sau muzica. Opreşte, în învălmăşeală, lovitura joasă de cuţit pe care un peon i-o pregătea unui om tuciuriu, cu poncho. Acesta, o va afla după aceea, era Azevedo Bandeira. (Otálora, într-o astfel de situaţie, distruge scrisoarea, preferând să-şi rezolve treburile el însuşi). Azevedo Bandeira face, cu toată vitejia lui, impresia unei fiinţe contrafăcute; pe chipul său, uşor de desluşit, se află evreul, negrul şi indianul în toată înfăţişarea, maimuţa şi tigrul; cicatricea care-i brăzdează obrazul e o podoabă în plus, ca şi mustaţa neagră.

Proiecţie sau greşeală a băuturii, scandalul s-a stins cu aceeaşi rapiditate cu care-ncepuse. Otálora cinsteşte cu păstorii, îi însoţeşte la un chef şi-apoi, când soarele era deja sus, la un han din Oraşul Vechi. În curtea din spate, nepietruită, dormea fiecare după cum putea să-şi aştearnă. Destul de vag, Otálora compară noaptea aceasta cu cea care trecuse; acum, calcă pe pământ sigur, printre prieteni. Îl nelinişteşte, e adevărat, gândul că ar trebui să părăsească Buenos Aires-ul. Doarme până la amiază, când îl trezeşte cel care, beat, îl atacase pe Bandeira. (Otálora îşi aminteşte că omul acesta luase parte cu toţi ceilalţi la cheful de peste noapte şi că Bandeira l-a aşezat în dreapta sa şi l-a obligat să bea în continuare.) Acum a venit să-i spună că-l cheamă şeful. Într-un fel de birou care dă în vestibul (Otálora nu a mai văzut niciodată un vestibul cu uşi laterale) îl aşteaptă Azevedo Bandeira, alături de o femeie dispreţuitoare, cu părul vopsit. Bandeira îl linişteşte, îi oferă un pahar de rachiu, îi repetă că pare un om curajos, şi-i propune să meargă în Nord, cu ceilalţi, pentru a duce o cireada de vite. Otálora primeşte; spre dimineaţă sunt deja pe drum, către Tacuarembo. Pentru Otálora începe, atunci, o viaţă deosebită, cu răsărituri vaste şi-amiezi cu miros de cal. E o viaţă nouă pentru el, uneori crudă, dar care-i pătrunde sufletul, pentru că, asemenea oamenilor din alte ţări care presimt marea şi-şi petrec vara pe ţărmurile ei, noi (chiar şi cel care urzeşte aceste simboluri) îndrăgim câmpia fără de margini răsunând sub copitele cailor. Otálora crescuse într-un cartier de căruţaşi şi crescători de vite; în mai puţin de un an se face gaucho. Învaţă caii la călărie, îmblânzeşte mânjii, deprinde înjunghierea, mânuirea lasoului simplu, cel care prinde animalul şi pe cea a celui cu bile, care-l trânteşte la pământ. Se obişnuieşte să reziste somnului, furtunilor, frigului sau arşiţei; învaţă să mâne vitele fluierând sau strigând. În tot timpul acesta de ucenicie nu-l vede pe Azevedo decât o singură dată, dar îi simte întotdeauna prezenţa, căci a fi omul lui Bandeira înseamnă să fii respectat şi temut, şi pentru că în faţa oricărei dovezi de bărbăţie, aceşti gauchos spun că Bandeira ar fi fost mai presus. Cineva susţine că Bandeira s-a născut pe partea cealaltă a Cuareim-ului, în Rio Grande do Sul; lucrul acesta, deşi ar trebui să-l coboare, îl îmbogăţeşte, în mod subtil, cu imaginea pădurilor dese, a mlaştinilor, cu inextricabile, aproape infinite distanţe. Treptat, Otálora îşi dă seama că afacerile lui Bandeira sunt numeroase şi că cea mai bună dintre ele este contrabanda. A fi păstor înseamnă a fi slugă.

Otálora îşi propune să devină contrabandist. Doi dintre tovarăşii săi, într-o noapte, trec frontiera şi se întorc cu câteva duzini de sticle cu rachiu de trestie. Otálora îl provoacă pe unul dintre ei, îl răneşte şi-i ocupă locul. Îl împing în faţă ambiţia şi o fidelitate nedesluşită. Trebuie să sfârşească (îşi spune el) prin a înţelege că eu fac mai mult decât toţi orientalii lui la un loc.

Şi mai trece un an până ce Otálora să se întoarcă la Montevideo. Străbat ţărmurile, oraşul (care i se pare foarte mare); ajung la casa şerifului; îşi întind să doarmă în curtea din spate. Trec zilele şi Otálora nu l-a văzut pe Bandeira. Cu spaimă, unii îi spun că-i bolnav; un om tuciuriu urcă la el, în dormitor, cu ceai mate şi cu apă caldă. Într-o după-amiază îi încredinţează treaba asta lui Otálora. Acesta se simte, vag, umilit, dar în acelaşi timp, mulţumit de sine. Dormitorul e sărăcăcios mobilat şi întunecos. Un balcon care dă spre apusul de soare, o masă cu obişnuita dezordine a unui meşteşugar, încărcată cu frâie, căpestre, pistoale şi cuţite, precum şi o oglindă cu pete pe luciul de argint. Bandeira zace cu faţa-n sus, visează şi geme. Îl luminează ultimele raze, puternice încă, ale apusului. Patul larg şi alb pare să-l micşoreze şi să-l întunece; Otálora observă părul alb, oboseala, slăbiciunea, zbârciturile vârstei. Îl înfurie faptul că un bătrân ca acesta îi conduce pe ei. Îi trece prin minte gândul că ar fi de-ajuns o lovitură pentru a termina cu el. În oglindă însă, vede pe cineva care a intrat. E femeia cu părul roşu; e îmbrăcată doar pe jumătate, desculţă, şi-l cercetează cu o anume răceală. Bandeira se ridică, în timp ce soarbe mate după mate, vorbeşte de treburile obişnuite şi strânge între degete părul femeii. În cele din urmă îi îngăduie lui Otálora să părăsească încăperea. Câteva zile după aceea primesc ordin să plece în Nord. Ajung într-o fermă pierdută, ca oricare alta, în câmpia fără de margini. N-o înveseleşte niciun arbore şi niciun râu. Soarele dimineţii şi cel al înserării o biciuiesc cu sângele lor. Curţile sunt înconjurate cu ziduri de piatră. Şi-această nevoiaşă şi săracă fermă se numeşte El Suspiro. Otálora află de la peoni că Bandeira nu va întârzia mult şi va veni de la Montevideo. Întreabă de ce şi i se spune că a apărut un străin care ar vrea să poruncească prea mult. Otálora îşi dă seama că-i o glumă, dar îl măguleşte ideea că această glumă poate deveni adevărată. Află, în plus, că Bandeira s-a certat cu unul dintre şefii politici şi că acesta i-a retras sprijinul său. Ştirea aceasta-i place. Sosesc lăzile de arme cu ţeava lungă; sosesc un urcior şi un lighean pentru dormitorul femeii; perdele de damasc; apoi cuţitele, iar într-o dimineaţă, un călăreţ sumbru, cu barbă şi poncho. Se numeşte Ulpiano Suárez şi este capanga, adică garda lui Azevedo Bandeira. Vorbeşte puţin cu accent brazilian. Otálora nu-şi poate da seama dacă trebuie să pună tăcerea sa pe seama ostilităţii, dispreţului sau purei sălbăticii. Îşi dă în schimb seama că, pentru planul pe care-l urzeşte, are nevoie de prietenia sa.

În viaţa lui apare mai apoi un cal negru, adus din sud de către Azevedo, cu şa bătută-n ţinte şi brodată cu piele de tigru. Acest cal este un simbol al autorităţii şefului şi tocmai de aceea Otálora îl râvneşte şi ajunge să-l dorească, aşa cum îşi dorea, mânios, femeia cu păr strălucitor. Femeia, şaua, calul sunt atributele sau adjectivele unui om pe care vrea să-l distrugă.

Aici istoria se complică şi se adânceşte. Azevedo Bandeira e abil în arta intimidării progresive, în manevra satanică de a-l umili pe interlocutor treptat, amestecând adevăruri cu glume; Otálora se

hotărăşte să folosească acest sistem în ceea ce-şi propune să facă. Se hotărăşte să-l înlocuiască, încet-încet, pe Bandeira. În expediţiile mai puţin periculoase, reuşeşte să câştige prietenia lui Suárez. Îi mărturiseşte planul său; Suárez îl asigură că-l va ajuta. După aceea s-au întâmplat multe lucruri, din care ştiu foarte puţine; Otálora nu se supune ordinelor lui Bandeira; le uită, le îndeplineşte altfel, le corectează. Destinul pare să lucreze alături de el, precipitând totul. Într-o după-amiază, la Tacuarembo, începe o bătălie cu împuşcături cu cei din Rio Grande do Sul. Otálora uzurpă rolul lui Bandeira şi-ncepe să dea ordine orientalilor. Un glonţ îi străpunge umărul, dar în seara aceea se întoarce la El Suspiro pe calul negru al şefului, câteva picături de sânge pătează blana tigrului, iar noaptea se culcă liniştit, în sfârşit cu femeia cu părul strălucitor. Alţii spun că faptele s-au petrecut într-o altă ordine şi nu toate în aceeaşi zi.

Dar Bandeira continua să rămână, măcar cu numele, şeful tuturor. Poruncile lui, însă, nu se mai îndeplinesc. Dintr-un amestec de milă şi obişnuinţă, Otálora nu se-atinge de el. Ultima scenă a povestirii se petrece în ultima noapte din 1894. În noaptea aceasta peonii mănâncă carne proaspătă şi beau alcool foarte tare; cineva îngână la nesfârşit o milongă. Beat, Otálora îşi manifestă, plin de sine, bucurie după bucurie; acest şir de aiureli este un simbol al destinului său irezistibil. Taciturn, între cei care strigă, Bandeira lasă noaptea să curgă plină de ţipete. Când bat cele douăsprezece ore, ca şi când ar avea o mare obligaţie de îndeplinit, se ridică şi bate încetişor la uşa femeii. Aceasta îi deschide imediat, de parcă ar fi stat aşteptându-l. Iese pe jumătate îmbrăcată şi desculţă. Cu un glas care pare foarte blând, supus, şeful îi spune:

— Acum, că tu şi el porteno vă iubiţi atâta, dă-i un sărut de faţă cu toţi.

Femeia încearcă să nu se supună, dar doi oameni o iau în braţe şi-o aruncă peste Otálora. Cu ochii-n lacrimi, îi sărută obrajii şi pieptul. Ulpiano Suárez şi-a scos pistolul. Otálora îşi dă seama, înainte de a muri, că l-au trădat de la început, că l-au condamnat chiar de atunci la moarte şi i-au îngăduit dragostea, şefia şi triumful, pentru că-l considerau mort, pentru că pentru Bandeira era ca şi mort. Suárez, cu dispreţ, ţinteşte şi trage.